Reîntâlnire accidentală cu fostul iubit – Capitolul 8

Reîntâlnire accidentală cu fostul iubit / Accidentally Meet My Ex

 Capitolul 8

Timpul încetini, devenind incomensurabil.

Li Xuan își pierdu treptat forța, iar telefonul îi alunecă printre degete, zdrobindu-se de podea.

Zgomotul puternic îl readuse la realitate. Îl îndepărtă pe Su Xingchuan, ignorând umezeala de la colțurile ochilor și buzelor și încercarea din reflex a lui Su Xingchuan de a-l trage înapoi. Panicat, își luă telefonul, se repezi spre ușă, se încălță și o luă la fugă, lăsându-l pe Su Xingchuan singur în camera de zi.

Ușa fusese lăsată întredeschisă, iar un aer rece dinspre hol pătrunse înăuntru, împrăștiind încet fierbințeala și mirosul persistent.

Era ca un vis.

Pe dulapul de lângă el, o figurină mică de pisică îi atrase atenția lui Su Xingchuan. O ridică și o trânti de pământ, spărgând-o în bucăți.

Închise ochii.

Sprijinindu-se de perete, simți cum intensitatea momentului dispare, la fel ca artificiile care lasă în urma lor doar o dâră de fum. Pentru prima dată, Su Xingchuan se simți ca o glumă. Una era să fii părăsit și alta să intervii cu nerușinare în relația altcuiva? Trebuia să fie nebun.

Poate chiar își pierduse mințile. Sau poate că era prea singur.

Îi era foarte dor de Li Xuan.

Când îl întâlnise pe Li Xuan în urmă cu șapte ani, nu realizase cât de mult avea Li Xuan să-i marcheze viața.

______

Acum șapte ani în urmă.

Su Xingchuan îl privea pe Li Xuan cum părăsea terenul de baschet. Un prieten se apropie și îl întrebă:

– La ce te uiți?

Li Xuan dispăruse deja din raza lui vizuală, iar Su Xingchuan își amintea doar numele lui.

Și acei ochi frumoși.

Ca ai unei pisici, înguști pe interior și mai lați spre exterior, cu marginile ușor întoarse în sus.

Văzându-l pe Su Xingchuan holbându-se în gol în afara terenului, Yu Qinglan îi trase un pumn în umăr.

– Ce-i cu tine?

Revenind la realitate, Su Xingchuan răspunse distrat:

– Este de la facultatea de medicină. L-am întâlnit ieri.

Yu Qinglan observă că Su Xingchuan se comporta ciudat.

– Ce ai spus adineauri?

Îi trebui o clipă lui Su Xingchuan să se trezească din visare și continuă conversația:

– Grătar? Sigur.

Su Xingchuan crezuse că scurta sa întâlnire cu Li Xuan se terminase. Dar în acea seară, îl întâlni din nou cu Li Xuan pe o stradă lăturalnică.

Se întorcea cu prietenii de la restaurantul de homari. Vântul era puternic și doar câțiva clienți stăteau pe locurile de afară. Scanând întâmplător zona, îl zări pe Li Xuan într-un trening albastru deschis, stând pe un scaun de plastic cu spatele la el.

Mâna dreaptă îi atârna în jos, în timp ce mânca cu stânga.

Su Xingchuan îl recunoscu instantaneu.

Gândindu-se la întâlnirea lor ca la o a doua șansă, ezită ușor înainte de a le spune câteva cuvinte prietenilor săi și de a merge singur la masa lui Li Xuan.

Li Xuan părea să-i audă pașii și își ridică brusc privirea. Su Xingchuan făcu o pauză. Gura lui Li Xuan era murdară de sos, ca a unei pisicuțe. El clipi inocent la Su Xingchuan cu ochii lui de felină.

– Ce faci aici? întrebă Su Xingchuan.

Li Xuan nu răspunse, plecându-și capul pentru a continua să mănânce. Ținea în mână o farfurie cu tăiței prăjiți uleioși, luptându-se cu bețișoarele din mâna stângă. De fiecare dată când ridica tăițeii, o parte i se întindeau pe față.

Oftând, Su Xingchuan trase un scaun și se așeză lângă Li Xuan.

– Ai nevoie de ajutor?

Fără a rosti vreun cuvânt, Li Xuan împinse farfuria spre el.

– …Mă așteptai? întrebă Su Xingchuan, luat un pic prin surprindere.

– Da, zise Li Xuan sincer.

Își ridică mâna bandajată, gesticulând cu ochii:

– Nu mă descurc să mănânc așa.

– Mâna ta e așa și tu ai comandat tăiței prăjiți. De ce nu ai luat doar orez prăjit?

Su Xingchuan luă bețișoarele lui Li Xuan și îi ceru ospătarului o lingură. Adună niște tăiței în ea și o duse la gura lui Li Xuan. Prima dată când o făcuse nu se gândi prea mult la asta.

Dar când lingura atinse buzele lui Li Xuan, inima lui tresări. Se simțea prea intim. Indiferent cât de frumos era Li Xuan, el era totuși un băiat – un băiat de douăzeci de ani. Dar înainte de a putea procesa gândul, Li Xuan își deschisese deja gura și luase lingura de tăiței. Părea să se simtă bine.

– Cred că ne-am întâlnit doar de două ori, remarcă Su Xingchuan.

Li Xuan dădu din cap și zise:

– Vreau niște cârnați.

– …Bine, spuse Su Xingchuan, apucând conștiincios o bucată de cârnat pentru el.

Li Xuan părea mulțumit, legănându-și picioarele lungi de sub pantalonii scurți de culoare albastru deschis.

– De ce mă așteptai? Ce dorești? întrebă Su Xingchuan, suspicios.

Li Xuan își ridică din nou mâna bandajată.

– Sunt rănit.

– Nu e vina mea. Du-te și găsește-i pe bătăușii ăia.

– Este vina ta, spuse Li Xuan liniștit.

– M-ai tras în spatele tău și așa am ajuns să mă tai de o sticlă.

– Deci acum e vina mea? Dacă nu eram eu, tipii ăia ți-ar fi făcut fața să arate ca un cap de porc, nu doar mâna!

Supărat, Su Xingchuan adăugă:

– Ești chiar nerecunoscător, aruncând vina pe mine. Am fost o persoană bună, te-am ajutat din bunătatea inimii mele. Nu sunt responsabil pentru mâna ta.

Trasă rapid o linie între el și Li Xuan.

Li Xuan își mișcă buzele, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar rămase tăcut.

Când Su Xingchuan se ridică să plece, expresia lui Li Xuan era jalnică. Trase încet farfuria înapoi și își folosi neîndemânatic mâna stângă pentru a mânca, făcând mizerie.

Încă o dată, Su Xingchuan se trezi cedând în fața lui. Se așeză la loc, luând bețișoarele de la Li Xuan.

– Bine, bine. Îți mai dau asta ultima dată și suntem chit.

Picioarele lui Li Xuan începură să se legene din nou. În timp ce îl hrănea, Su Xingchuan îl întrebă:

– Ce voiai să spui mai devreme?

Credea că Li Xuan avea de gând să îi mulțumească.

La urma urmei, ceea ce făcuse în acea seară fusese curajos – nu oricine ar îndrăzni să intre pe o alee întunecată, să sperie huliganii și să salveze un străin. A fost genul de act eroic care ar putea apărea în ziarul școlii și ar putea chiar câștiga niște credite suplimentare.

În plus, Li Xuan nu-i mulțumise încă. Aștepta mulțumirile. Dar Li Xuan spuse:

– Vreau niște legume. Nu-mi plac ouăle; nu-mi mai da.

…I-am rămas cumva dator cu o favoare într-o viață anterioară? se gândi Su Xingchuan.

Li Xuan zâmbi când își primi legumele. Era prima dată când Su Xingchuan îl vedea zâmbind. Ochii lui se curbară ca niște mici semilune – reci, trecători, când dintr-o dată zâmbetul lui Li Xuan dispăru rapid.

În acel moment, un singur gând îi trecu prin minte lui Su Xingchuan:

Ce gust are el – dulce sau sărat?

– Su Xingchuan, spuse Li Xuan brusc.

– Îți știu numele. Am întrebat mai multe persoane.

Uimit, Su Xingchuan nu știu ce să facă.

– Îți mulțumesc că m-ai salvat. I-am spus deja tatălui meu, profesorului meu și administratorilor școlii. Ei te vor răsplăti pentru asta. Vrei un banner? Îți pot aduce unul mâine.

 – Huh?

Auzindu-l pe Li Xuan vorbind atât de mult deodată, acest lucru îl prinse cu garda jos, mai ales felul în care vocea lui moale contrasta cu expresia lui rece. Se simțea ciudat de contradictoriu.

– Nu, ce banner? Glumeam.

Su Xingchuan își flutură rapid mâna subliniind încă o dată:

– Glumeam.

– Este suficient?

Li Xuan medită o clipă.

– Atunci, pot să mănânc cu tine de acum încolo?

Li Xuan se uită direct la Su Xingchuan. Ochii lui nu erau chiar migdalați, dar când își coborî capul și se uită în sus la Su Xingchuan, păreau deosebit de rotunzi, inocenți și adorabili.

Cuvântul „da” era deja pe vârful limbii lui Su Xingchuan, dar fu prins de rațiunea lui. Își încruntă fruntea.

– Cum adică, să mâncăm împreună?

– Doar să mâncăm împreună.

Li Xuan își deschise din nou gura.

– Vreau mai mulți cârnați.

Gura lui Su Xingchuan tremură.

– …Doar nu vrei să spui să te hrănesc eu, nu-i așa?

Două zile mai târziu. În cafeneaua nr. 2 din Campusul de Nord.

Su Xingchuan se holbă la Li Xuan.

– Treaba asta se va termina, nu-i așa? Ai de gând să continui să agiți mâna aia bandajată și să faci pe victima pentru totdeauna?

Chiar în timp ce vorbea, întinse lingura către Li Xuan, care deschise gura, luând o mușcătură mare de orez înmuiat în bulion de vită cu roșii.

Mulțumit, își coborî mâna dreaptă, legănându-și din nou picioarele.

Astăzi, purta un tricou alb cu desene animate, pantaloni scurți negri și o pereche de adidași care, dacă erau autentici, valorau cu ușurință peste cinci mii.

Su Xingchuan își dădu în sfârșit seama de identitatea acestui mic ticălos.

Se zvonea că Li Xuan provenea dintr-o familie bogată, iar tot ce purta costa cel puțin patru cifre. Avea un șofer privat în timpul vacanțelor și alesese să rămână în țară pentru a face facultatea pentru că era introvertit și nu putea sta departe de părinții săi.

Colegii lui de clasă spuneau:

– Este extrem de greu să te înțelegi cu el. Chiar dacă nu este arogant, nu chiulește de la ore și își predă temele la timp, este ca și cum nu-i înțelege deloc pe ceilalți. Își urmează propriile reguli și îi ignoră pe ceilalți.

Inițial, Su Xingchuan crezuse că aceștia exagerează. Dar după ce petrecu două zile cu el, nu putu decât să fie de acord cu ei:

Era o descriere exactă.

– Carnea de vită cu roșii de aici are gust de ketchup, se plânse Li Xuan.

– Atunci ce vrei? Michelin?

– Nu am spus asta.

Realizând că fusese prea dur, Su Xingchuan își potolise glasul și întrebă:

– Ce-ți face mâna?

Li Xuan scutură din nou din cap.

– Deci, ai de gând să rămâi cu mine?

Li Xuan dădu din cap.

– De ce eu? Pentru că te-am salvat? Asta e ca și cum ai răsplăti bunătatea cu ingratitudine!

Privirea lui Li Xuan coborî de la fața lui Su Xingchuan la abdomenul său.

– Nu joci baschet astăzi?

– Ce-ți pasă ție?

Li Xuan făcu o pauză, părând rănit. Își opri legănatul picioarelor, apăsându-le împreună.

– Bine, bine. O să joc.

Su Xingchuan îi înmână din nou lingura, simțindu-se resemnat.

– Doar termină-ți mâncarea. Mor de foame.

Amândoi erau liberi în acea după-amiază. Li Xuan îl privi pe Su Xingchuan jucând baschet de pe margine. Un prieten îl împinse, tachinându-l:

– Se pare că șarmul tău funcționează. Acum te urmărește un băiat în loc de o fată.

Su Xingchuan se uită înapoi spre Li Xuan. Li Xuan aranja mai multe sticle lângă el. Cumpărase o grămadă de băuturi, inclusiv băuturi energizante și sucuri.

Mai întâi, le aranjase într-o formă pătrată, apoi pusese cola și apa vitaminizată pe exterior, bucurându-se în mod evident de ceea ce făcuse. Su Xingchuan nu înțelegea ce se întâmplă în capul lui.

– Hai să jucăm, îl îndemnă Su Xingchua.

Prima repriză se încheie cu o aruncare perfectă de trei puncte a lui Su Xingchuan. Când își ridică tricoul pentru a-și șterge sudoarea, observă că Li Xuan se holba fix la el.

Su Xingchuan își lăsă rapid tricoul jos, acoperindu-și abdomenul. Li Xuan pufni de nemulțumire.

…Ceva nu e în regulă, se gândi Su Xingchuan.

Se îndreptă spre Li Xuan, care se ridică imediat în picioare, arătând mândru spre standul său improvizat de băuturi, luate din oferta distribuitorului automat.

– Îți place ceva?

Ochii lui Li Xuan erau plini de nerăbdare. Su Xingchuan nu vru să cedeze.

– Îmi pare rău, eu beau doar apă.

Fața lui Li Xuan căzu. Luând o sticlă de apă de la un prieten, Su Xingchuan o bău din plin, repetând mental:

Nu te înmuia, nu-l lăsa pe băiatul ăsta misterios și bogat să ajungă la tine. Nici măcar nu-i cunoști intențiile. Păstrează-ți distanța. Nu ceda.

Dar când se uită la chipul dezamăgit al lui Li Xuan, spuse:

– Voi lua apă cu vitamine.

Li Xuan zâmbi imediat. Îi înmână lui Su Xingchuan apa cu vitamine.

Restul băuturilor fuseseră irosite. După ce le verifică cu Li Xuan, Su Xingchuan le împărți celorlalți jucători în numele lui Li Xuan. Dar lui Li Xuan nu părea să-i pese de gest; abia auzi mulțumirile celorlalți, ținându-și ochii fixați pe Su Xingchuan.

Su Xingchuan se așeză lângă el, iar Li Xuan îl întrebă:

– Ți-e cald? Poți să-ți ridici cămașa ca să te răcorești.

-…Ai putea fi mai evident?

Li Xuan își înclină capul, cu ochii inocenți.

– Dacă îți plac atât de mult abdomenele, de ce nu te antrenezi în loc să te holbezi la alții? spuse Su Xingchuan, aplecându-se cu un zâmbet jucăuș.

– Tu ai unul?

Li Xuan încremeni, iar Su Xingchuan îi mângâie stomacul. Era plat, dar moale.

Su Xingchuan izbucni în râs, iar urechile lui Li Xuan se făcură de un roșu aprins. Se ridică în picioare, îi aruncă un pachet de șervețele umede lui Su Xingchuan și plecă fără să se uite înapoi.

Temperament înflăcărat, remarcă Su Xingchuan.

Se aștepta ca Li Xuan să îl ignore pentru câteva zile, dar se întâlniră din nou a doua zi la bibliotecă. Li Xuan se așeză vizavi de el, folosindu-și mâna stângă pentru a-și scoate laptopul și cărțile. Cărțile de medicină erau groase, dar Li Xuan le răsfoi cu îndemânare până la mijloc, concentrându-se intens.

Văzându-l pe Li Xuan studiind atât de serios, Su Xingchuan își schimbă părerea despre el. Lui Su Xingchuan îi era greu să se concentreze asupra propriei cărți, mintea lui rătăcind.

Puștiul ăsta bogat ar fi putut trece prin viață cu frumusețea lui sau cu banii familiei lui, dar a ales medicina. Este impresionant. Dar cu temperamentul lui, viitoarele lui relații cu pacienții vor fi un dezastru.

Pierdut în gânduri, simți o bătaie pe umăr. Era Yu Qinglan.

– Nu uita de evenimentul aniversar al clubului din seara asta. Vino devreme să ajuți la amenajarea locului.

Su Xingchuan aproape că uitase. Li Xuan îi acaparase atenția atât de mult încât nici măcar nu-și făcuse temele, darămite să-și mai amintească de evenimentul clubului.

Dădu din cap și șopti:

– Am înțeles.

Yu Qinglan se uită la Li Xuan înainte de a părăsi sala de studiu. Su Xingchuan nu observă încruntarea tot mai accentuată de pe fața lui Li Xuan. După ce își termină temele și verifică ora, începu să împacheteze.

Apoi își aminti de Li Xuan. Ezită, uitându-se pe furiș la el. Li Xuan îl prinse cu privirea și îl infruntă. Su Xingchuan se simți puțin stânjenit, de aceea își scoase telefonul pentru a-i trimite un mesaj lui Li Xuan:

Su Xingchuan: [Eveniment al clubului de dezbateri în seara asta. Plec.]

Cat[1]: [Nu.]

Su Xingchuan: [De ce nu?]

Cat: [Pur și simplu nu.]

Su Xingchuan: [Nu primesc ordine fără motive.]

Cat: [Te urăsc.]

Su Xingchuan aproape că auzea vocea îmbufnată a lui Li Xuan în capul său și chicoti, hotărând să nu-i mai răspundă. Își băgă telefonul în buzunar, își strânse ultima carte și plecă.

Puțin îngrijorat, se opri la colțul din fața ușii, aruncând o privire înapoi în camera de studiu. Li Xuan încă citea, aparent neafectat, așa că Su Xingchuan răsuflă ușurat.

Vara făcea campusul să arate cel mai bine, lumina soarelui filtrându-se printre copaci. Frunzele foșneau. Su Xingchuan mergea spre clubul de dezbateri, briza trecând pe lângă el.

Din când în când, se uita înapoi, verificând dacă Li Xuan nu îl urmărea. Reușise să scape de pisicuța lipicioasă, dar Su Xingchuan simțea că ceva nu era în regulă – ca și cum ceva îi lipsea. Era greu de localizat.

Când ajunsese la club, intrase imediat în centrul atenției, toată lumea înghesuindu-se în jurul lui în timp ce el îi făcea să râdă fără efort.

Văzând aranjamentul haotic, Su Xingchuan preluă rapid conducerea:

– O persoană umflă baloanele, două pun stegulețele, băieții mută mesele, iar cineva reglează proiectorul. Să terminăm totul în douăzeci de minute.

Su Xingchuan devenise în mod natural liderul grupului. Întotdeauna fusese așa, încă de când era copil. Asta îl făcea popular printre fete. Chiar acum, primi o cerere de prietenie de la o nouă membră a clubului.

Ezită și decise să o ignore.

Nu că nu-i plăceau fetele; doar că avusese experiențe anterioare în care acceptarea unei cereri de prietenie dusese la mesaje constante. Voia să evite ca acest lucru să se mai întâmple din nou.

Yu Qinglan se apropie de el, șoptindu-i:

– Ai primit o cerere de prietenie de la un boboc?

– Cum ai aflat?

– Ea m-a întrebat, voia să știe dacă ai o prietenă.

Yu Qinglan arătă spre partea dreaptă a clasei.

– E fata aia de acolo. E drăguță, nu-i așa? Îmi place coafura ei.

Su Xingchuan se uită la ea și dădu din cap.

– Da, e drăguță.

– Tot nu e genul tău? Ești atât de pretențios.

Su Xingchuan zâmbi.

– Nu sunt pretențios.

– Atunci care e problema?

– Pur și simplu nu simt nicio scânteie. Cred că nu am întâlnit-o pe cea potrivită.

Imediat ce termină de vorbit, o figură cunoscută apăru la ușa clasei. Su Xingchuan se apropie instinctiv – era Li Xuan.

Li Xuan ținea un stilou în mâna stângă, părând serios.

– Ți-ai uitat stiloul în bibliotecă.

Încercând să treacă neobservat, Su Xingchuan decisese să nu-l scoată afară.

Sprijinindu-se de rama ușii, Su Xingchuan spuse:

– Nu voi mânca cu tine în seara asta. Du-te singur la cofetărie și ia-ți niște terci de ovăz. Îți va fi mai ușor să mănânci.

Li Xuan își ridică mâna bandajată.

– Fără semne de milă.

Li Xuan se întoarse și plecă, spatele său degajând iritare, iar Su Xingchuan chicoti.

– Deci, ăsta e genul tău?

Vocea lui Yu Qinglan îl sperie pe Su Xingchuan din spate. Acesta tresări, întorcându-se cu o privire întrebătoare.

– Ce?

Yu Qinglan privi spre capătul coridorului unde dispăruse Li Xuan și întrebă:

– Te prefaci sau vorbești serios?

– Despre ce vorbești?

Su Xingchuan era confuz.

– Nu-ți poți da seama că e gay?

Inima lui Su Xingchuan tresări.

– În niciun caz.

Yu Qinglan scutură din cap.

– Mai bine o anunț pe boboacă ca să nu-și piardă timpul cu cineva, încuiat, care nici măcar nu își arată preferințele.

[1] Cat – pisica, numele cu care îl salvase pe Li Xuan in telefon