TĂRÂMUL TĂU-Capitolul 2

Contact vizual

A doua zi dimineață, m-am trezit cu speranța deșartă că tot ce se întâmplase era doar un vis. Dar lumea este adesea crudă, mai ales cu cei care speră prea mult, pentru că, atunci când am deschis ochii și am văzut grinda de lemn deasupra patului în care dormeam, a trebuit să accept că ceea ce se întâmpla era realitate.

– S-a trezit, Khun Klao. Vrei să te speli mai întâi?

Deschizând ușa, l-am găsit pe Chuay așezat în fața camerei, punând întrebări cu nerăbdare.

Am dat din cap somnoros și l-am privit pe servitor pregătindu-mi cu sârguință articolele de toaletă și hainele, înainte de a mă însoți din casă până la doc.

– Nu există baie? am întrebat timid, purtând doar un tanga și o bucată mică de pânză aruncată peste umăr.

Era prima dată când mă spălam într-un loc atât de deschis. Chiar dacă eram bărbat, faptul că trebuia să mă spăl în apa râului, cu bărcile care circulau pe acolo, era suficient…

– Baie? Khun Klao, te referi la vej[1]?

– Vej?

Am ridicat ușor sprâncenele. Din puținele amintiri pe care le aveam din serialele istorice, îmi aminteam vag că acel cuvânt probabil înseamnă „toaletă”.

– Vrei să te duc mai întâi la baie, Khun Klao?

– Nu, nu contează.

Am zâmbit sec, am luat articolele de toaletă, inclusiv un bol, exfoliant pentru corp din dovleac și curcuma și m-am îndreptat cu reticență spre doc. În serialele istorice văzusem oameni care făceau baie împreună. Prin urmare, probabil nu exista o baie complet închisă, cum era în vremea mea.

Am oftat, cine ar fi crezut că voi avea ocazia să experimentez stilul de viață antic? O versiune autentică ca aceasta nu este cu adevărat necesară. Nu vreau absolut deloc să o experimentez.

M-am spălat cu viteza luminii, deoarece apa din râu era foarte rece și, odată ce am terminat, m-am grăbit să mă întorc acasă să mă schimb. Apoi Chuay mi-a adus o masă cu mâncare să stau și să mănânc în foișorul din centrul casei.

A doua masă a mea consta în continuare în principal din orez și pește, iar pe farfurie mai erau și pastă de ardei iute și legume. Gustul era atât de picant încât îi făcea pe cei ca mine, care nu suportau picantul, să plângă. Data viitoare, ar fi trebuit să-l rog pe bucătar să pună mai puțin ardei iute. Altfel, cu siguranță aș fi avut gastrită.

Chuay se duse să lucreze în spatele casei, în timp ce eu stăteam și mâncam. Am profitat de ocazie pentru a arunca o privire în jur.

Casa în care locuiam era construită în stil tradițional thailandez, nici mica , nici mare. Dar, chiar și așa, judecând după obiectele decorative și necesitățile zilnice, era destul de scumpă. Acest lucru indica, de asemenea, că proprietarul casei era bogat. Din câte puteam vedea, nu erau mulți servitori, în afară de…

În afară de mine, această casă nu părea să aibă alți proprietari, sau cel puțin eu nu întâlnisem pe nimeni încă.

– Klao, te simți mai bine acum?

În timp ce exploram zona, am auzit o voce familiară. Vocea lui răsuna de pe scările care duceau la casă.

– Th… Um… Jom?

Eram pe punctul de a-mi striga prietenul, așa cum obișnuiam, dar din fericire am schimbat numele la timp. Privirea urmă silueta înaltă a tânărului care purta o cămașă fără mâneci și pantaloni largi, cu o geantă grea aruncată peste umăr. Probabil că expresia mea era destul de ciudată, pentru că l-am auzit chicotind în timp ce se apropia și se așeza lângă mine.

– Ce tot spui? Acum sunt doar eu, nu-mi mai spui Phi?

– Phi? Ah… Îmi pare rău… P’… Jom, am răspuns, încercând să nu par prea suspicios.

Între timp, am observat cu atenție fața lui „P’Jom”.

Arăta chiar ca Thi, nu era nimic diferit față de prietenul meu. Asemănarea aproape că îmi dădu fiori. Singura diferență era poate doar aura ochilor. Thi era mereu bine dispus și avea o personalitate veselă,  în timp ce tipul ăsta părea mai matur decât prietenul meu.

– La ce te uiți? E ceva în neregulă cu fața mea? Înainte de a te culca, ți-ai prezentat omagiile călugărilor? Trebuie să te rogi, altfel o să ai cearcăne sub ochi, ca alea pe care le ai tu acum din cauza fantomelor.

– …

Și el credea în superstiții, la fel ca Thi. Dar eu nu eram chinuit de fantome, aveam cearcăne sub ochi pentru că sufeream adesea deinsomnie și alergii.

– Umh… Atunci de ce ai venit aici, P’Jom?

– Oh, din cauza modului tău ciudat de a vorbi, uitasem! Am venit să îți aduc niște medicamente și să verific cum te simți, spuse el râzând.

Deși personalitatea lui părea mai matură decât a lui Thi, părea să aibă un caracter bun și era ușor de vorbit cu el.

Spre deosebire de cealaltă persoană pe care o întâlnisem ieri. Nu era ca Than Muen Phop,  care părea dificil de înțeles. Apropo, cei doi nu se înțelegeau, nu-i așa?

– Pe cine cauți? Pe Phop?

Vocea lui Jom părea că îmi citise gândurile. Am deschis ochii mari și m-am întors repede:

– Nu e așa!

– În acest moment, Phop este în serviciul oficial. Poate se va întoarce să te vadă după-amiază. Grăbește-te și mănâncă. Aș vrea să-ți verific starea imediat ce termini, spuse interlocutorul cu un zâmbet ciudat pe față, de parcă nu credea ce-I spuneam.

Când Jom se întoarse să se uite în altă direcție, mi-am strâns în secret buzele.

Prostii. Îl căutam pentru că nu voiam să-l întâlnesc. Cine ar vrea să-l întâlnească pe Than Muen? Era mai bine să nu vină!

Când am terminat de mâncat, Jom începu să-mi pună întrebări și să-mi verifice starea de sănătate. Din câte am înțeles din conversație, și el era fiul unui mare nobil. Mai mult, era prieten cu Muen Phop. Era mai în vârstă decât mine și părea să mă cunoască destul de bine. Dar probabil nu eram la fel de apropiați ca Klao și Than Muen, pentru că Jom nu părea să bănuiască deloc că nu eram Klao.

– Corpul tău este în regulă. Nu ai răni și nu ai febră, spuse Jom după ce mă verifică, apoi aruncă o privire către servitorul care stătea și privea de la distanță.

– Dar înainte să plecăm acasă, servitorul a spus că vorbeai ciudat, că păreai confuz, că aveai pierderi de memorie și amintiri distorsionate.

Am clipit și m-am uitat la persoana care stătea ghemuită în depărtare, aproape că auzeam sunetul puternic al salivei înghițite umplându-mi urechile.

– Te-am avertizat deja.

Vocea lui Jom, care părea îngrijorată, îmi atrase atenția și m-am întors să-l privesc, ajutându-mă să mă concentrez din nou asupra lui.

Ochii doctorului străluceau de îngrijorare.

– Genul acela de băutură și tutun… Te-am avertizat înainte că atât băutura cât și fumatul în cantități mari au un efect negativ asupra organismului, dar acum au început să apară simptomele. Ești confuz și nu-ți poți aminti multe lucruri.

– …

– Motivul pentru care memoria ta este fragmentară și vorbirea ta este neclară este probabil din cauza alcoolului. Dacă nu te oprești, mă tem că îți vei pierde cu adevărat mintea și vei înnebuni.

– …

Am stat în tăcere, ascultând diagnosticul doctorului. Auzind ce spuseseră Chuay și Jom, părea că Klao ducea o viață de desfrâu, dar era bine că rezultatul era acesta. Aș accepta să fiu considerat nebun dacă, în schimb, aș putea întreba despre povestea lui Klao sau a altcuiva, astfel încât oamenii să nu devină suspicioși.

– Nu mai bea și nu te mai comporta imprudent. Atât Than Okya, cât și Phop și cu mine suntem îngrijorați pentru tine. Te-ai comportat astfel, probabil ca să-l faci pe tatăl tău să sufere.

– Da, am acceptat fără să mai spun nimic.

Jom îi ordonă lui Chuay să fiarbă medicamentul tonic pe bază de plante pentru mine, ca să-l beau încă vreo câteva zile înainte de a pleca. În ceea ce mă privește, l-am chemat imediat pe servitor să investighez.

– Probabil ai auzit că am băut prea mult alcool și mi s-a încețoșat memoria.  Nu-mi amintesc prea multe acum. Așa că te rog să-mi spui ce știi despre mine, i-am ordonat și el îmi explică imediat, fără nicio expresie suspectă.

Îmi prezentă cele mai mici detalii ale poveștii persoanei pe care o imitam.

Klao avea douăzeci de ani, ca și mine. Mama lui murise când era copil. Tatăl său era Luang Preechapiban. Răposatul Luang Yokkrabat [2] o iubise doar pe fosta sa soție decedată, prin urmare, nu avea frați și surori, ca alți nobili. Ulterior, Luang Preechaphiban primise ordinul să se stabilească în orașul Phichit, iar Klao fusese nevoit să se mute împreună cu el. Luang Preechaphiban intenționa inițial să se stabilească acolo, dar cu câteva luni în urmă fusese acuzat că acceptase tribut de la un inculpat într-un caz de trafic de opiu. Fusese condamnat și biciuit, iar în cele din urmă murise.

După moartea tatălui său, Klao se schimbase. De la o persoană veselă, hotărâtă să studieze pentru că voia să servească în guvern ca tatăl său, devenise o persoană tăcută, care nu vorbea și acționa imprudent.

Cu cât sătenii îl disprețuiau și bârfeau mai mult despre el, spunând că este fiul unei persoane corupte, cu atât comportamentul său devenea mai agresiv.

Până când Okya Phichai Phakdee, un prieten al lui Luang Preechaphiban, auzise vestea și se dusese la Phichit să-l caute și îl convinsese să se întoarcă să locuiască cu el în capitală. Dar Klao continua să aibă o atitudine rebelă, nedorind să aibă de-a face cu nimeni, așa că îi ceruse lui Okya Phichai Phakdee să-i permită să locuiască singur în această casă, cu mai puțin de zece servitori, toți servitori loiali ai lui Luang Preechaphiban, care erau încă acolo și care îi ceruseră să-l servească.

– Khun Klao a refuzat să se ducă și să stea în casa lui Than Okya. Indiferent cât de mult a insistat, el a refuzat să se mute acolo. Than Okya nu a avut de ales decât să îl lase pe Khun Klao să se mute în această casă, care se află pe teritoriul său și nu este prea departe de conacul său. Dacă s-ar întâmpla ceva, vom putea să avem grijă unul de celălalt cu ușurință, spuse el în timp ce lua ceva asemănător unui ceainic înalt, de formă pătrată, cu un mâner în partea de sus, pentru a turna ceai fierbinte într-o ceașcă.

Am ridicat ceașca și am gustat ceaiul, care avea un gust ciudat, astringent, dar nu era atât de rău încât să nu-l pot bea.

– Atunci de ce nu m-am mutat cu Than Okya?

– Nu știu nimic despre această chestiune, răspunse Chuay cu un zâmbet sec.

Am rămas tăcut, încercând să mă gândesc la un motiv.

Încercând să analizez obiceiurile despre care auzisem, poate că Klao era o persoană care prețuia demnitatea și nu-i plăcea să se asocieze cu alți oameni. Inițial era fiul unui oficial, avea un viitor strălucit și era foarte respectat, iar a doua zi fusese etichetat ca fiul unui trădător. Cine ar putea accepta asta? Hormonii adolescenței îl făceau deja încăpățânat și probabil nu putea accepta situația în care se afla. Nedorind să pară mai demn de milă decât el, nu acceptase prea mult ajutor.

– Deci P’Jom și Than Mu… P’Phop, sunt foarte apropiați de mine?

– Da, Khun Jom este prieten cu Than Muen. În ceea ce te privește pe tine și Than Muen, sunteți prieteni din copilărie. Khun Klao era mai apropiat de Than Muen decât oricine altcineva. Înainte de a se muta la Phichit, Khun Klao era foarte apropiat de Than Muen și îl admira foarte mult, până când…

Tonul său ezitant îmi stârni interesul.

– Până când?

– Nu știu motivul, dar de când s-a întors în capitală, Khun Klao s-a comportat foarte dur față de Than Muen. Aproape că nici nu-l privea,  nu voia să vorbească deloc cu el.

– …

Asta înseamnă că Klao probabil avea o anumită ranchiună împotriva acestui Than Muen Phop. Foarte suspect…

– Khun Klao s-a schimbat mult de când a murit Luang Preechapiban. Sincer vorbind, să nu mai amintim de Than Muen, dar Khun Klao nici măcar nu voia să vorbească cu servitorii. A vorbit deschis pentru a-i descuraja pe servitori să îl urmeze și să-l servească ca de obicei.

Frica din vocea lui, combinată cu expresia lui înspăimântată, mă făcu să-mi imaginez cu ușurință ce fel de comportament agresiv ar putea avea Klao.

În concluzie, din ce auzisem, era clar un copil problemă, dar puteam să înțeleg asta. Dacă ai întâlni așa ceva, ce adolescent nu s-ar speria? Tatăl fusese acuzat că este corupt, un criminal, iar sătenii chiar îl insultaseră și îl disprețuiseră. Probabil se simțise ca și cum ar fi fost lovit și ar fi căzut din rai pe pământ. Dacă aș fi fost eu, nu aș fi știut cum să fac față unei astfel de situații. Cum putuse să se descurce?

– Și tatăl meu… Chiar era un delicvent, așa cum se spune.

– Nu este adevărat! Nu este posibil! spuse el cu ochii mari și o expresie neliniștită.

 – Khun Klao, nu trebuie să-i crezi. Than Luang a servit întotdeauna cu onestitate în serviciul guvernamental. Nimeni nu știe cât de bun și de integru era. Nu se poate să fi primit vreun tribut. Nici chiar Okya Phichai Phakdi nu a crezut vreodată că Than Luan a făcut într-adevăr așa ceva.

– Vrei să spui că tatălui meu I s-a înscenat asta?

– Chiar dacă crezi asta, nu există dovezi care să susțină acest lucru.

La sfârșitul propoziției, vocea tânărului tremura de parcă era pe punctul de a plânge. Nu suportam să văd oamenii plângând, așa că a trebuit să rezolv rapid problema încercând să schimb subiectul.

– Apropo, Klao… vrei să spui că eu… sunt o persoană atât de nesăbuită încât P’Jom a trebuit să-mi spună așa ceva? am întrebat, ridicând ceașca care era aproape plină cu ceai și ducând-o la buze pentru a bea și a-mi calma gâtul uscat.

– Păi…cam da. Khun Klao iese de obicei să bea alcool la Pak Khlong Market devreme dimineața și se ia deseori la bătaie cu bandiții din zonă. De cele mai multe ori sunt bătăi din cauza prostituatelor.

– Ack! m-am înecat cu ceaiul care îmi ieșise pe nas și am tușit zgomotos.

Chuay scoase repede o batistă și mi-o puse imediat pe gură.

Nu era de ajuns că mă îmbătam, mai aveam și problemele cu gangsterii și vizitele

la bordel. Uau, ce încurcătură! Ce era atât de ironic în viață?

– Ah… Asta e tot?

– Da. De acum încolo, te rog să nu mai faci asta, Khun Klao. Acei bandiți sunt cu adevărat lași și mi-era teamă că te vor răni și mai mult. Nu te mai implica cu ei. Toată lumea este foarte îngrijorată pentru tine, Khun Klao.

Ochii lui Chuay arătau o îngrijorare sinceră, ceea ce mă făcu să mă simt vinovat, pentru că el habar nu avea că eu nu eram de fapt adevăratul stăpân al lui. Nici măcar nu știam unde era adevăratul Klao.

– Da, nu mai vreau să am de-a face cu ei, i-am acceptat sugestia, făcându-l pe tânăr să zâmbească sincer.

Cine s-ar implica de bunăvoie cu bandiții? Aveam destule probleme acum, nu voiam să mă ocup de mai multe decât puteam duce.

I-am cerut câteva detalii suplimentare înainte de a-l invita politicos să părăsească camera, pentru a-mi oferi puțină singurătate în care să-mi organizez gândurile. Imediat ce plecă, am respirat adânc și m-am încruntat.

Klao avea o poveste uimitoare, fără a mai menționa detaliile care încă nu erau cunoscute. Mai erau încă întrebări despre dispariția lui Klao și posibila locație a acestuia. Mai mult, o față identică cu a lui Klao apăruse în momentul în care dispăruse: a mea. Ciudata coincidență a întregului scenariu era înfricoșătoare, de parcă cineva ar fi orchestrat-o.

Dar cine era în spatele tuturor acestor lucruri? Cu siguranță nu eu, deoarece singura mea dorință era să mă întorc acasă și nu aveam nicio idee cum să găsesc drumul înapoi.

– Dacă te caut până te găsesc, Klao, voi putea să mă întorc acasă…? am murmurat încet.

Privind pe fereastră, am observat un copac ylang-ylang în plină floare în apropiere, care răspândea o parfum delicat în cameră. Galbenul vesel al florilor contrasta cu greutatea din pieptul meu.

Nu crezusem niciodată în destin, dar acum părea că destinul mă înșelase.

~~~~~~~

Chiar dacă Th… nu, Jom mă asigurase că trupul meu era normal și sănătos și că rămăsese doar oboseala, Chuay tot nu părea convins și insista să mă întind și să mă odihnesc. Dacă aș fi fost în prezent, aș fi fost fericit să stau în pat cu telefonul în mână, răsfoind fără rost rețelele sociale. Dar aici nu era nici internet, nici telefon. Mă săturasem să stau și să dorm în camera mea, așa că după prânz am profitat de ocazie pentru a explora casa.

– Casa asta e destul de spațioasă, am murmurat în timp ce mergeam.

Avea o curte destul de mare și multe camere. O familie de trei sau patru persoane ar fi putut locui acolo confortabil. Bucătăria era situată în spate și era de dimensiuni medii. Eram singur în casă, în timp ce servitorii locuiau împreună în apropiere, într-o cabană din lemn, înconjurată de copaci și flori. Această casă transmitea o atmosferă de pace și singurătate, fiind situată departe de casele vecine.

– Sunt doar eu aici cu voi toți, nu-i așa?

– Da.

– Și nu am rude în altă parte? am reconfirmat.

– Ai avut rude, dar după ce Than Luang a murit, ți-au întors spatele,  chiar dacă el i-a ajutat pe fiecare dintre ei foarte mult cât timp a fost în viață.

Vocea tristă a servitorului mă făcu să-mi pară rău pentru adevăratul Klao, a cărui viață părea să fie plină de suferință, în timp ce eu avusesem norocul să mă nasc într-o familie caldă și iubitoare.

Vorbind despre familie, m-am gândit la părinții mei. Mă întrebam dacă voi avea vreodată ocazia să mă întorc și să-i revăd…

– Khun Klao.

– Hmm?

– Care este problema? întrebă servitorul, observând expresia mea tulburată.

– Mi-e dor de părinții mei, am spus, forțând un zâmbet, ceea ce îl făcu pe servitor să respire adânc și să-și reprime reacția emoțională copleșitoare.

Mă săturasem să stau degeaba. Trebuia să găsesc o cale de a supraviețui în acea lume necunoscută, inclusiv să mă gândesc cum să mă întorc în timpul meu cât mai repede posibil. Chiar dacă încă nu aveam idee cum să realizez acest lucru, trebuia să existe o cale. Dacă ajunsesem până aici, trebuia să existe și o cale de întoarcere.

– Khun Klao, încă mă ai pe mine și pe servitorii tăi în această casă. Than Okya, Than Muen și, de asemenea, Khun Jom, nu ești singur.

Cuvintele lui mă făcură să zâmbesc.

– Mulțumesc, am spus, ridicând mâna și mângâind părul servitorului.

Mă consideram cu siguranță norocos că aveam încă un servitor atât de devotat și loial.

Explorarea casei se încheie cu mine stând sub copacul de mango de lângă coliba servitorilor, alături de copiii servitorilor. Descoperisem că Chuay avea o fiică, o fetiță frumoasă de aproximativ doi ani, pe nume Jam. Chiar și cineva ca mine, care crescuse fără frați sau surori, nu putea să nu-și dorească să fi avut o soră mai mică când petrecea timp cu ea. Cu toate acestea, știind că această fetiță va crește ca o cetățeană obișnuită, fără posibilitatea de a primi o educație, mă copleși un sentiment de melancolie.

În această epocă, numai copiii nobililor erau învățați să citească și să scrie. Era diferit de epoca mea, în care, deși nu toată lumea avea acces egal la educație, aceasta era totuși disponibilă în mod obișnuit. Mă întristă diviziunea evidentă a castelor, care le nega oamenilor obișnuiți dreptul la educație de bază.

Cu toate acestea, mi-am reamintit că nu pot impune mentalitatea secolului XXI asupra trecutului. Erau mulți factori care dictau societatea de atunci și știam că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor.

– Khun Klao!

Priveam copiii și oamenii obișnuiți concurând într-un joc de popice când l-am auzit pe Chuay exclamând în timp ce alerga spre mine fără suflare:

– Kong, servitorul lui Than Okya, a venit să ne informeze că Khun Klao ar trebui să se întâlnească cu el acasă.

– Al lui Okya? Oh… prietenul tatălui meu, mi-am amintit, încruntându-mă îngrijorat.

Era sigur pentru mine să mă duc ca tutore al lui Klao? Nu-și va da seama că nu sunt el?

– Pot refuza să merg? am întrebat trist, chiar dacă știam că nu aveam nicio speranță.

Chuay mă liniști răspunzând cu un zâmbet blând.

– Nu, Khun. Than Okya probabil voia să afle despre starea lui, așa că a trimis pe cineva aici. Să ne grăbim, Than Muen îl așteaptă deja pe Khun Klao în pavilionul de pe malul apei.

– Hmm.

Sprâncenele mi s-au încruntat într-o expresie obosită când am auzit acel nume.

Cu cât voiam mai mult să-l evit, cu atât mai mult ajungeam să-l întâlnesc. La naiba.

– Ah, să mergem. Să terminăm odată cu asta, am suspinat și m-am ridicat, urmându-l pe servitor până la pavilionul de pe malul apei.

Când am văzut silueta înaltă care aștepta, a trebuit să mă abțin să nu fac din greșeală o față supărată.

– Nu mă saluți? mă întrebă o voce joasă când observă că stăteam nemișcat și tăcut.

Mi-am strâns ușor buzele, am ridicat mâinile într-un gest de salut și l-am salutat respectuos.

– Bună, am spus.

Dar persoana salutată mă privi cu ochi ciudați.

– Ce ai spus?

Întrebarea m-a făcut să ridic sprâncenele, confuz.

– Wasdee[3].

– Ce înseamnă „wasdee”?

Phop părea să nu înțeleagă deloc ce spuneam.

Am înghițit în sec, simțindu-mă ca și cum aș fi greșit complet de atâtea ori.

Cuvântul „bună” nu era folosit în vremurile străvechi? Uau… ei bine, nu știam asta.

– Las-o baltă. Cineva ca mine greșește uneori cuvintele.

Am făcut un semn cu mâna pentru a opri conversația și am schimbat rapid subiectul înainte ca el să poată continua.

– O să mă duci să-l văd pe Than Okya, nu? Haide, grăbește-te. Nu e bine să-i faci să aștepte prea mult.

– Hmm.

Deși în ochii lui încă se vedea că se îndoia de cuvintele mele, o lăsă baltă și se urcă în barca cu vâsle care ne aștepta. Eram pe punctul de a mă întoarce să-l rog pe servitor să mă însoțească, dar vocea lui gravă mă întrerupse.

– Chuay, tu rămâi aici. Nu e nevoie să ne urmezi. Voi ruga pe cineva să îl trimită pe stăpânul tău acasă în curând.

– Da.

Chuay îmi aruncă o privire încurajatoare, apoi făcu un pas înapoi și rămase la distanță, în timp ce Phop îmi zâmbi ușor și îmi întinse mâna.

– Haide, spuse el.

– E în regulă, pot urca singur în barcă, i-am respins bunele intenții și am urcat hotărât în barcă.

Ieri fusesem atât de obosit din cauza mahmurelii încât mi se făcuse rău, dar astăzi mă simțeam bine. Mă simțeam confortabil să urc în barca cu vâsle, pentru că nu mi-era frică de apă.

– Ieri am văzut că aveai picioarele foarte slăbite. Mi-era teamă că o să cazi în apă, așa că am întins mâna să te prind.

Aceste cuvinte mă făcură să mă încrunt la persoana care stătea jos. Fața lui zâmbitoare era politicoasă, fără neîncrederea de ieri, dar nu puteam să înțeleg de ce nu îmi plăcea.

Gura lui zâmbea, da, dar ochii lui erau clar îndoielnici. Era evident foarte neliniștit, dar era politicos în timp ce își ascundea gândurile de el.

– Kong, să mergem.

– Da, răspunse cu entuziasm servitorul responsabil cu vâslitul.

Mica barcă se mișca încet. M-am așezat drept, cu gâtul încordat, privind peisajul de pe ambele maluri ale canalului. Observasem că persoana din spatele meu își ținea ochii ațintiți asupra mea.

Dacă karma negativă ar fi reală, acest om ar fi karma mea negativă numărul unu.

……………..

Distanța dintre casa în care locuiam și casa lui Phraya[4] Pichai Phakdi nu era foarte mare. După aproximativ zece minute, barca ajunse la debarcaderul pavilionului de destinație.

– Tatăl meu te așteaptă. Grăbește-te.

Am respins din nou mâna mare a bărbatului mai în vârstă, coborând singur din barcă și ignorând privirea lui Phop.

Sincer, chiar nu voiam să fiu în preajma lui. Simțeam că era suspicios în privința mea. Era ciudat felul în care se uita la mine. Mă întrebam, oare poate dacă nu nu-i acordam nicio atenție, suspiciunile lui față de mine s-ar diminua, deoarece nici adevăratul Klao nu-i acordase nicio atenție.

Am simțit un râs slab în gât înainte ca Phop să se îndrepte direct spre casa thailandeză mare din fața lui. L-am urmărit cu privirea, scrutând zona necunoscută.

Stând în barcă, privind de la distanță, puteai deja observa măreția acelei vile. Nu era o casă singură, ca cea în care locuiam eu, ci un grup de case cu multe conexiuni cu zona locală. Vila era foarte spațioasă. Am văzut o curte deschisă, cu un grajd în fundal. Păsările ciripeau din când în când, ceea ce însemna că sigur exista o colivie în acea casă.

Privind în curte, am văzut oameni obișnuiți mergând în direcția opusă.

La prima vedere, am simțit că atmosfera acestei case mi se părea familiară. Dar o fracțiune de secundă mai târziu, îmi dispăru din minte. Cum puteam să fiu familiarizat cu acel loc? Nu pusesem niciodată piciorul într-o casă tradițională thailandeză.  Avusesem ocazia să vizitez una doar după ce ajunsesem aici.

În timp ce Phop mă conducea pe scări, inima îmi bătea cu putere, cuprinsă de o teamă incontrolabilă.

Eram pe cale să întâlnesc pe cineva care semăna cu un conducător. Fiind prieten cu tatăl meu și cunoscându-mă de când eram mic, oare își va da seama că nu eram fiul unuia dintre prietenii lui…?

– Tată, l-am adus pe Nong să te cunoască.

Vocea profundă a lui Phop mă scoase din starea mea de conștiință tulburată. Privind în față, am văzut un bărbat de vârstă mijlocie, cu o expresie demnă, stând drept în curte. Un servitor cu înfățișare prietenoasă îi masa piciorul.

Am îngenunchiat și m-am așezat pe podea, ca Phop, care îmi făcuse semn cu privirea să mă apropii de Phraya. Apoi m-am apropiat de bancă și am ridicat în tăcere mâinile într-un gest de respect pentru a-i aduce omagiu bătrânului, profitând de ocazie pentru a observa în secret chipul lui Phraya Pichai Phakdi.

Dacă ar fi să ghicesc, acest Phraya trebuie să fi avut vreo cincizeci și ceva de ani, dar era un bărbat grațios și chipeș pentru anii lui. Îmi puteam imagina că și fiul său, Phop,  ar arăta la fel când va ajunge la cincizeci de ani.

– Cum te simți? Te simți puțin mai bine? Phraya Pichai Phakdi îndepărtă mâna femeii care îl masa înainte de a întreba.

– Sunt bine.

I-am zâmbit timid, iar el mi-a răspuns cu un zâmbet pe chip.

– Bine. Când am auzit de la servitorul tău că ai dispărut, m-am îngrijorat foarte tare pentru tine. E bine că te-ai întors teafăr.

– …

– …

– Dacă mama lui Phop nu ar fi plecat să facă afaceri în Lavoe și nu ar fi aflat despre această chestiune, ai fi fost certat până acum. Dar problema a trecut și nu vreau să îi mai acord importanță, spuse el.

– …

Perfect. Nu avea rost să revin asupra subiectului. Oricum, nu știam cum să îi răspund.

– Nu-ți voi cere niciodată să-ți explici acțiunile. Vreau doar să-ți reamintesc să fii mai conștiincios și mai atent, înțelegi?

Cuvintele blânde rostite și mâna blândă care îmi mângâia capul îmi dădură un sentiment de ușurare.

– Da, Than Phraya.

Am ascultat, făcându-l să se încrunte din nu știu ce motiv ciudat.

– De ce mi te-ai adresat așa? Ar fi trebuit să-mi spui Lung[5], mă certă el.

– Da, Lung. Voi încerca să mă comport cum trebuie, am răspuns politicos, oferindu-i un zâmbet afectuos bărbatului mai în vârstă, ai cărui ochi transmiteau un sentiment de liniște.

– Un bărbat trebuie să-și respecte cuvântul, argumentă Phraya.

Apoi mă întrebă mai multe despre starea mea, înainte de a continua conversația.

Deși părea feroce, când am vorbit cu el, am descoperit că Than Phraya era o persoană foarte amabilă și calmă. Nu părea să bănuiască că nu eram chiar Klao. La urma urmei, toate trăsăturile feței mele erau identice. Și eu aveam aceeași dorință. Cine m-ar fi suspectat vreodată? Doar acel bărbat cu privirea pătrunzătoare care stătea lângă mine și îmi arunca constant priviri suspicioase.

Îl consideram pe Than Muen Phop responsabil pentru faptul că îmi îngreuna și mai mult viața deja dificilă. Speram că de acum încolo nu va mai trebui să-mi fac prea multe griji în privința lui, dar, privind înapoi, ar fi fost dificil. Atâta timp cât Klao rămânea sub tutela lui Than Phraya, fiul său va continua să fie prezent în apropierea mea.

Pe măsură ce se apropia seara, am găsit curajul să-i spun că trebuie să mă duc acasă să-mi iau medicamentele conform programului. Than Phraya îmi permise să mă întorc acasă fără obiecții. I-am mulțumit politicos și m-am întors să mă uit la persoana care mă adusese acolo.

– Poți să te duci primul și să mă aștepți. Voi vorbi puțin cu tatăl meu, spuse Phop, așa că m-am dus să aștept în fața casei.

În timp ce stăteam și priveam copacii de pe prerie, am simțit privirile curioase ale oamenilor obișnuiți asupra mea. Când m-am întors să le întâlnesc privirile, fetele care mă priveau roșiră. Pentru a evita orice disconfort, mi-am îndreptat imediat privirea în altă parte.

Când va sosi P’Phop? Privirile lor mă făceau să mă simt inconfortabil.

Trecuseră aproximativ cinci minute. Silueta persoanei despre care mă plângeam în gând  ieși din casă și mă invită să mă întorc, așa că l-am urmat pe P’Phop, cu inima fericită să mă despart de el.

– P’Phop, nu trebuie să mă conduci acasă. Sunt destui servitori care să vâslească barca, am spus repede când am ajuns la mal.

Voiam să ne despărțim: nu mai voiam să fiu lângă acel detector de minciuni în carne și oase.

– I-am spus servitorului tău că te voi duce acasă. Trebuie să fac ce spun.

Phop se întoarse să mă privească. Sprâncenele lui întunecate se ridicară ușor.

– Nu vrei să fii lângă mine nici măcar pentru câteva minute?

– Nu. Azi dimineață am văzut că te-ai dus la muncă, așa că probabil ești obosit. Vreau doar să te poți duce să te odihnești acum, am mințit imediat, chiar dacă inima mea striga: „DA! NU VREAU SĂ FII LÂNGĂ MINE.”

Nu puteam să spun asta.

– Atunci mă întreb cât de mult ți-ar plăcea să fii lângă mine.

Celălalt râse ușor, ochii lui ascuțiți fixându-mă cu o privire de necitit, înainte de a se apleca mai aproape într-un mod provocator. Am înghițit în sec.

– Hei! Ce ai de gând să faci? am murmurat, făcând un pas înapoi.

Dar Phop continuă să se îndrepte spre mine. M-am dat înapoi până la capătul aleii, până când m-am lovit de o bancă din pavilion și am căzut pe ea, în timp ce silueta înaltă se apropia.

Privirile noastre se întâlniră. În acel moment, am simțit că timpul încetinise în mod ciudat. Privindu-i fața îndeaproape, a trebuit să recunosc din toată inima că Phop era cu adevărat chipeș. Personalitatea și comportamentul său îl făceau pe acest bărbat să  fie plin de farmec masculin.

– Klao, spuse el cu vocea lui profundă și plăcută, slabă ca un șoaptă.

Din nou ochii aceia întunecați provocară o senzație ciudată în inima mea. Era o senzație indescriptibil de familiară, aproape tangibilă.

– Ce s-a întâmplat?

– Ai o frunză în păr.

El întinse mâna și luă o frunză uscată de pe mine. De îndată ce mi-am dat seama că îl priveam cu ochii mari, mi-am întors capul.

Mi-am curățat gâtul de două sau trei ori.

– Mulțumesc.

– Nicio problemă.

Se îndepărtă. Am ridicat mâinile, mi-am aranjat părul și m-am urcat repede în barcă, fără să mă întorc să întâlnesc din nou privirea celuilalt bărbat.

Mai rezistă puțin, Khun. Nu va trebui să-l vezi pe acest bărbat când vei ajunge acasă.

~~~~~~~

Am simțit că speranțele mele se năruie când barca acostă la pavilionul de pe malul apei. Phop se comporta de parcă nu voia să se întoarcă acasă și mă urmă în casă, pretinzând că îi era foame. Era aproape ora cinei, așa că îmi ceru să mănânce împreună cu mine. Voiam să refuz, dar dacă l-aș fi trimis înapoi, ar fi fost extrem de nepoliticos. Drept urmare, la cina din seara aceea, lângă mine stătea o persoană neinvitată  care mânca orez.

– Pasta de ardei iute are un gust foarte slab, spuse persoana care venise să mănânce în casa altcuiva.

M-am uitat și am văzut-o pe Sai, bucătăreasa, cu o privire tristă și o expresie descurajată pe față.

M-am grăbit imediat să o apăr.

– Eu le-am ordonat servitorilor mei să gătească mâncare fadă. Personal, nu-mi place mâncarea picantă.

– Te-ai schimbat mult. Înainte mâncai mâncăruri picante mai bine decât mine.

Vocea lui era relaxată, de parcă ar fi comentat vremea, dar ochii lui mă priveau intens.

Am respirat adânc, l-am privit în ochi și i-am răspuns:

– Oamenii se schimbă tot timpul. Cine rămâne același pentru totdeauna?

– Ai dreptate.

Colțurile gurii i se ridicară ușor. Mi-am îndreptat privirea spre mâncarea din farfurie și am devorat orezul, ca să mă pot întoarce în cameră și să fiu singur.

– Mulțumesc pentru această masă.

În sfârșit, trecuseră douăzeci de minute de la cină, care mi se păruseră douăzeci de ore. L-am văzut pe Phop spălându-se pe mâini, zâmbind imediat larg în timp ce se întorcea.

– P’Phop, te duc la doc. Haide, să mergem.

– Stai puțin. Am ceva să-ți spun.

Cuvintele lui aproape mă făcură să suspin, dar am reușit să mă stăpânesc.

Încă refuză să plece! De ce n-ai spus nimic în timp ce mâncai?

– P’Phop, ce ai să-mi spui?

– Tatăl meu nu ți-a pus nicio întrebare pentru că îți cunoaște trecutul.

Solemnitatea vocii bărbatului matur îmi dădu un sentiment ciudat de prevestire.

– Ai un trecut cu bandiții. Chiar dacă nu ai fost niciodată rănit, această casă este departe de ochii tatălui meu și sunt doar câțiva servitori. Dacă s-ar întâmpla ceva brusc, nu ai putea să anunți casa principală la timp. Am vorbit cu tatăl meu și am convenit că ar trebui să te muți în casa noastră.

– Ce? am țipat.

Aveam un presentiment cu adevărat îngrozitor. Acum că locuiam singur, nici măcar în aceeași casă, Phop tot venea să vorbească cu mine tot timpul. Nu puteam decât să-mi imaginez cum ar fi dacă ar trebui să locuiesc sub același acoperiș. Aș fi supravegheat tot timpul!

– Stai puțin! Eu nu…

– Nu ar trebui să nesocotești ordinele unei persoane mai în vârstă. Ai cauzat destule probleme în trecut.

Ochii lui erau severi, fără nicio intenție de a renunța.

 – Deja ești în conflict cu acei bandiți. Știu că vor veni într-o zi în acest loc. Mai bine să fii precaut decât să regreți, nu?

– P’Phop, probabil că nu vor…

– Cine știe ce se va întâmpla în viitor? Tata vrea să te protejeze. Nu respinge bunăvoința celor mai în vârstă.

El nu mă asculta. Nu puteam decât să suspin, lacrimile curgând în secret în inima mea. L-am auzit pe Phop întorcându-se pentru a da ordine servitorilor.

– Chuay, vino și ia lucrurile lui Khun Klao și du-le la casa tatălui meu.  O să le duc acasă mai întâi și o să vin să iau celelalte lucruri mâine.

– Da.

Servitorul ascultă porunca și părăsi repede camera. Phop se întoarse și îmi văzu fața, care probabil arăta de parcă priveam universul prăbușindu-se.

Ochii aceia ascuțiți păreau să strălucească.

– Să ne întoarcem repede acasă. Se va întuneca în curând, spuse el zâmbind.

Înainte de a părăsi casa, am strâns pumnii cu putere și am blestemat din adâncul inimii.

Bine, îmi pare rău, Thi! Acum cred cu siguranță în destin și noroc! Acum, ce fel de noroc trebuie să am pentru a ieși din această încurcătură?

[1] Vej- abreviere de la cuvântul „Vejkudi”, care înseamnă „colibă”. În acest caz înseamnă „loc folosit pentru excreție”.

[2]  Luang este un titlu care e echivalentul lui venerabil ; Yokkarabat este funcționarul fostului Departament Metropolitan, având datoria de a se deplasa și de a staționa în provincii pentru a monitoriza cazurile legale și a face dreptate.

[3] Wasdee-Prescurtarea lui Sawasdee -care înseamnă bună ziua, în acest caz. În acele vremuri nu existau prescurtări.

[4] Phraya: un titlu; funcția oficialilor guvernamentali afiliați anterior Departamentului Administrației Provinciale, a căror sarcină era să se deplaseze și să fie staționați în capitală pentru a supraveghea cazurile legale și a apăra justiția. În trecut, Phraya era una dintre cele mai înalte funcții guvernamentale în ierarhia militară standard a monarhiei thailandeze. Este posibil să fi existat mai multe ranguri în cadrul funcției de Phraya, cum ar fi „Phraya Santhi” sau „Phraya Yai”. Funcția de Phraya era importantă în guvern și în administrarea capitalei în timpul vechii Thailande, incluzând responsabilitatea de a menține și apăra justiția în cadrul societății.

[5] Lung-adresare către un bărbat mai în vârstă decât interlocutorul