TĂRÂMUL TĂU- Capitolul 8

Confuz

Punctul de vedere al unei terțe personae

Ploaia continuă să cadă neîncetat chiar și după apusul soarelui, făcând să dispară efectiv căldura toridă. Mirosul pământului umed aduse un sentiment de liniște după primele zile ale verii sufocante. Cu toate acestea, în ciuda vremii calde și ploioase de afară, atmosfera din casa lui Phraya Phichai Phakdi era la fel de rece ca o noapte de iarnă.

De obicei, conversațiile erau rare în timpul meselor, dar astăzi atmosfera era grea,  cu o tăcere stânjenitoare. Toate privirile bătrânilor erau ațintite asupra celor doi tineri responsabili pentru crearea acestei atmosfere incomode. De la discuția lor de mai devreme, nici Phop, nici Klao nu mai scoseseră un cuvânt și nu se mai uitaseră unul în ochii celuilalt.

– Unchiule, mătușă, vă rog să mă scuzați, spuse vocea blândă, dar fermă a persoanei care stătea lângă Phop.

Trecuseră doar două baht[1] de când începuseră să mănânce, dar Klao își plecase deja capul în fața părinților lui Phop și își luase rămas bun. Părăsi masa cu o expresie severă, abandonând farfuria pe jumătate mâncată. Phop îl privi plecând.

Klao nu se uitase la Phop nici măcar pentru o clipă de când se certaseră,  fiind clar că încă mai nutrea furie și resentimente. Phop nu era genul de om care să-și piardă cumpătul sau să poarte pică cu ușurință, dar de data aceasta nu putea ignora amărăciunea care încă mai persista. Tensiunea dintre cei doi era palpabilă și cei din jur o simțeau.

Pentru a nu agrava și mai mult atmosfera, Phop îi prezentă tatălui său cadoul lui Muen Harn și îi ceru permisiunea să se retragă în camera sa, în ciuda faptului că nu terminase masa.

Cu un suspin profund, închise ușa groasă de lemn din spatele său cu palmele. Phop păstra de obicei un sentiment de calm și raționalitate, trecuse mult timp de când nu se mai certase cu nimeni. Când venea vorba de Klao, însă, calmul și autocontrolul său erau grav compromise.

Phop era atât de cuprins de teama că Klao va reveni la vechile sale obiceiuri nesăbuite, încât își certă aspru nongul, ignorând complet punctul de vedere al lui Klao. Acum cel mai tânăr era furios pe el, chiar dacă relația lor se îmbunătățise recent.

De ce devin mereu nervos și anxios când vine vorba de tine?

Ochii lui Phop, de obicei ascuțiți și plini de perspicacitate, mereu plini de inteligență și spirit, reflectau acum confuzie și îngrijorare. Încă din tinerețe și după ce Klao se întorsese acasă la Phra Nakhon, Phop veghea mereu asupra lui și îl îngrijea, tratându-l cu aceeași tandrețe pe care i-ar fi arătat-o dacă ar fi fost rude de sânge.

Cu toate acestea, după reapariția recentă a lui Klao, Phop simțise o schimbare clară a situației. Mai mult, descoperise că nu numai Klao se schimbase, ci și el însuși.

Niciodată până atunci nu simțise atâta bucurie în a-și tachina nong-ul. Niciodată până atunci nu simțise nevoia să-l tachineze jucăuș, așa cum făcea uneori cu prietenele lui.

Dorea să vadă frumusețea captivantă a chipului lui Klao în timp ce se angaja în glume ușoare și voia să-i vadă obrajii înroșiți de furie. Putea să-l privească și să-l admire pe Klao toată ziua, dorind să știe totul despre el. Era ciudat ca Phop să fie atât de fascinat de un bărbat de vârsta lui Klao, dar asta era. Nu mai putea rezista.

Inițial, îl urmărea îndeaproape pe Klao doar pentru că era sceptic în privința identității sale, dar acum părea că acesta nu mai era singurul său scop. Klao,  pe de altă parte, nu mai era atașat de Phop așa cum era când era copil.

Mai degrabă, acum el era cel care voia mereu să fie aproape de Klao.

Era foarte ciudat…

Afară, picăturile de ploaie care loveau frunzele răsunau ușor. Phop stătea cu spatele la pat, încercând să găsească alinare într-o carte, dar mintea lui refuza să se concentreze asupra cuvintelor. În cele din urmă, după ce se luptă, închise cartea și deschise ușa dormitorului, aventurându-se în curte.

Ploaia încetase între timp. Un servitor curăța podelele, îndepărtând apa acumulată. Phop rugă unul dintre servitori să-i aducă ceai și se așeză pe o bancă.

În timp ce tânărul Than Muen privea cerul fără nori, nu putea să nu simtă contrastul puternic între strălucirea vibrantă și veselă a stelelor și greutatea profundă din inima sa.

Noaptea continuă, devenind târzie. Servitorii și servitoarele se retraseră în cele din urmă la culcare, unul după altul, lăsând în urmă doar corul nocturn al greierilor, care ciripeau neîncetat și își căutau perechea. Phop stătea, pierdut în gânduri, sorbind din ceai, până când auzi scârțâitul unei uși care se deschidea, urmat de silueta unui servitor care tocmai ieșise din camera lui Klao.

– Unde te duci, Chuay? îl strigă Phop.

Tânărul se întoarse, plecând capul.

– Mă duc să aduc niște apă și o cârpă să îl șterg pe Khun Klao, domnule. A stat în ploaie destul de mult în seara asta și acum are febră, spuse el, cu voce plină de regret.

După ce auzi aceste cuvinte, Than Muen lăsă brusc ceasca de ceai din mâini și se ridică, îndreptându-se în grabă spre camera băiatului. Deschise ușa și găsi o siluetă palidă întinsă pe pat, cu ochii închiși.

Sudoarea îi curgea pe fața lui Klao, iar sprâncenele îi erau încruntate de durere.

– E vina mea. Nu am avut suficientă grijă de Khun Klao. Îmi pare rău! bâlbâi servitorul, cu teamă în ochi.

Phop respiră adânc.

Servitorul doar urma ordinele stăpânului său și nu era responsabil pentru boala lui Klao. Klao era cel care insistase să iasă afară în ciuda ploii torențiale, era firesc să se îmbolnăvească.

– Adu apă și o cârpă și fierbe medicamentul. Lasă-mă un moment să îl curăț. Dacă starea lui nu se îmbunătățește până dimineață după ce ia medicamentul, cheamă-l pe Khun Jom.

– Da, răspunse servitorul, ascultând repede.

Phop începu imediat să curețe corpul fragil al lui Klao, imediat ce primi cârpa și ligheanul cu apă proaspătă. Tânărul fusese întotdeauna puțin delicat încă din copilărie. Deși câștigase mai multă forță pe măsură ce creștea, chiar și cea mai mică ploaie îi putea provoca dureri de cap chiar și acum. Vremea în această perioadă oscila între călduroasă și ploioasă, ceea ce făcea dificilă rezistența corpului lui Klao.

Tânărul stăpân Than Muen continuă să-l curețe. Se încruntă când descoperi că temperatura corpului lui Klao nu scădea, ci creștea, făcându-l mai agitat și transpirând abundent.

Părea încă inconștient: se părea că de data aceasta era cu adevărat bolnav, poate chiar mai grav decât înainte.

– Când se luminează de ziuă, du-te la Khun Jom. Acum du-te și odihnește-te, voi avea eu grijă de el.

Phop se întoarse către servitorul care stătea neliniștit lângă pat. Phop trebui să repete încă o dată înainte ca servitorul să-i respecte în sfârșit dorințele și să plece. Phop își continuă cu conștiinciozitate sarcina, uscând corpul tânărului și rugându-se în tăcere ca febra să scadă.

Uneori, febra îl făcea pe Klao să delireze, gemete și mormăieli scăpându-i ocazional din gât. În acel moment, când Phop luă cârpa de pe față lui Klao și se îndepărtă de el, o mână fragilă și caldă se întinse și îl apucă de braț.

– Nu… pleca… îi scăpă un glas răgușit.

Phop se opri, privind fața palidă a tânărului.

– Ce ai spus?

– Acasă…

– …

– Vreau să merg acasă.

Deși vocea lui era slabă, Phop auzi dorința profundă și intensă din cuvintele lui Klao.

Tânărul Than Muen întinse mâna și luă una dintre mâinile subțiri și slabe ale lui Klao în a sa.

Ochii lui se înmuiară când privi chipul tandru al băiatului, care avea doar douăzeci de ani, dar trecuse deja prin multe experiențe dureroase.

Deși era tânăr și avea un viitor promițător în față,  fusese condamnat pe nedrept și insultat pentru lucruri pe care nu le făcuse. Din păcate, aceste amintiri neplăcute îl urmau chiar și în somn, bântuindu-l în timp ce visa. Oricât de mult își dorea să se întoarcă acasă, adevărul amar era că nu avea nicio familie la care să se întoarcă, niciun cămin în care să găsească alinare…

– Acest loc este casa ta. Eu voi fi întotdeauna casa ta. Te rog, ai încredere în mine, Klao, murmură el încet, încercând să-și aline nongul.

Phop era conștient că Klao probabil nu putea procesa cuvintele pe care le rostea în starea lui febrilă, dar, indiferent de asta, era totuși hotărât să îl asigure că nu-l va abandona niciodată.

Indiferent cât timp ar fi trecut, Phop își va ține cu fermitate promisiunea, fără să se gândească de două ori.

~~~~~~~

Febra lui Klao se mai potoli puțin în zori. Phop ordonă imediat unui servitor să îl cheme pe Jom, care, după ce evaluă starea lui Klao, diagnostică o răceală.

Prescrise un medicament pe care servitorii să-l pregătească, sfătuindu-i să fiarbă amestecul și să i-l administreze la orele stabilite. Jom promise că se va întoarce a doua zi pentru a-i monitoriza simptomele înainte de a se întoarce la muncă.

Phop putu să rămână acasă și să aibă grijă de Klao, deoarece era ziua lui liberă.

El îi ceru lui Chuay să roage familia să pregătească terci de orez fierbinte odată ce Klao își va recăpăta cunoștința.

– Te-ai trezit? întrebă tânărul cu blândețe, când Klao  deschise ochii.

Ochii lui mari și rotunzi rătăciră, distrași pentru o clipă, înainte de a se opri pe fața lui Phop.

– P’… Phop…

– Cum te simți? întrebă Phop, dar Klao rămase tăcut, cu ochii plini de emoții greu de deslușit.

Phop suspină și continuă:

– Dacă ești încă obosit sau te doare capul, poți să te odihnești. Te voi trezi când va fi ora mesei și îți voi da medicamentele.

– Da, răspunse Klao cu voce răgușită.

Curând, somnolența și oboseala îl copleșiră, și adormi din nou într-o ceață febrilă. Phop îi tamponă ușor fruntea până când servitorul sosi cu orezul gătit și veni momentul să îl trezească pentru micul dejun.

Observă dificultatea lui Klao, mâinile lui tremurând în timp ce încerca să ducă lingura la gură, așa că luă lingura și începu să-l hrănească el însuși.

Inițial ezitant, Klao acceptă în cele din urmă gestul lui Phop fără rezistență, buzele lui moi despărțindu-se pentru el.

Klao era de obicei încăpățânat, dar în timpul bolii sale cedă surprinzător de ușor.

După ce consumă doar jumătate de castron de orez, Klao împinse restul. Îngrijorat, Phop îl îndemnă să mănânce mai mult, dar apoi puse bolul deoparte și luă în schimb un pahar cu medicament pregătit de servitor.

– Bea asta, spuse Phop.

– … E foarte amar, protestă el cu voce răgușită, rostind astfel primele sale cuvinte din ziua aceea.

De la o vârstă fragedă, îi era foarte greu să ia medicamente. Era foarte solicitant pentru cei care trebuiau să aibă grijă de el.

– Remediile pe bază de plante au în mod natural un gust amar. Cum te aștepți să te faci bine dacă refuzi să iei medicamentul?

– O să mă însănătoșesc singur, spuse Klao întorcând capul, făcându-l pe Phop să respire adânc.

– Dacă nu îl iei și simptomele tale se agravează, ce vei face? Ești adult acum, dar încă ți-e frică de gustul amar al medicamentului.

– … E… foarte amar, murmură Klao incoerent.

Phop chemă un servitor să aducă zahăr brun din bucătărie.

– După ce iei medicamentul și mănânci niște zahăr, amărăciunea va dispărea, insistă Phop.

În cele din urmă, Klao acceptă cu reticență paharul plin cu medicament.

Tuși. Corpul lui Klao se convulsionă de tuse în timp ce medicamentul cobora.  Phop era conștient de cât de neplăcut era gustul medicamentului pentru febră, dar nu avea de ales decât să-l convingă pe Klao. Tânărul reuși astfel să-l consume pe tot. Apoi, Klao deschise buzele, permițându-i lui Phop să-i pună zahărul în gură, provocând un zâmbet blând din partea lui Phop.

Nu era nimic rău în a îndulci medicamentul, la fel ca atunci când era copil.

– Amărăciunea a dispărut, nu-i așa?

– …

– Odihnește-te, îi sfătui Phop pe Klao să se întindă să se odihnească, ajutându-l să tragă pătura peste el.

– De ce te uiți la mine? întrebă Phop, observând privirea lui Klao.

Cel mai tânăr scutură din cap, continuând să-l observe încă puțin.

În cele din urmă, oboseala provocată de febră îi copleși pleoapele lui Klao, care se închiseră încet.

– Than Muen, te rog, du-te și odihnește-te. De acum încolo, eu voi avea grijă de Khun Klao.  Nu a dormit toată noaptea, Chuay îl îndemnă respectuos.

Phop se uită la Klao, care acum dormea liniștit, înainte de a-i da instrucțiuni servitorului să aibă grijă de Klao și să se retragă în camera lui pentru a se odihni.

Boala lovise din nou. Poate că de data aceasta tânărul răutăcios va fi puțin mai puțin rău.

~~~~~~~

Punctul de vedere al lui Khun

Cântecul melodios al păsărilor care ciripeau în afara ferestrei mele mă trezi după o lungă odihnă. M-am întins pe pat, obosit. Deși durerea de cap era mult mai ușoară decât în noaptea precedentă, încă simțeam o ușoară pulsare în cap. Răcisem stând în ploaie în timp ce vâslisem spre casă cu o zi înainte și observasem că încă mai aveam câteva simptome persistente, cum ar fi dureri în gât și răgușeală când vorbeam.

Când m-am uitat pe fereastră, cerul părea senin, dar nu puteam ghici ora din zi. Camera părea goală. Servitorul meu și persoana care avusese grijă de mine erau amândoi absenți. Chiar dacă în noaptea precedentă alternasem între momente de luciditate și delir, îmi aminteam încă foarte bine că Phop avusese grijă de mine, mă îngrijise, chiar mă spălase și rămăsese lângă mine toată noaptea.

Un sentiment ciudat mi se strecură în piept când m-am gândit la privirea ascuțită a polițistului, care, din necesitate, își asumase temporar rolul de îngrijitor. Pe lângă faptul că îmi aminteam modul în care avusese grijă de mine în timp ce dormeam, avusesem un alt vis distinct în acea noapte, pe care mi-l aminteam în detaliu când m-am trezit.

Era un vis ciudat, în care păream să exist, dar nu chiar ca mine însumi. Era ca și cum aș fi fost un observator, trăind scenele prin ochii altcuiva. În acest vis, mă aflam alături de o versiune mai tânără a lui Phop. El îmi fusese alături ca prieten, învățându-mă să citesc și să scriu, protejându-mă de bătăuși.

Mă trata cu bunătate și afecțiune, ca un frate mai mare, dar simțeam diferențele în modul în care ne vedeam unul pe celălalt. Eu, de exemplu, simțeam un sentiment mult mai profund când mă uitam la el. În visul meu, Phop era mai mult decât o figură frățească pentru mine… Țineam la el la un nivel extrem de profund. De exemplu, simțeam cum îmi bătea inima în pieptul lui de fiecare dată când zâmbea. Mă simțeam euforic, aproape plutind, când spunea că nu găsise încă interesul pentru nicio femeie anume. Cu toate acestea, am zâmbit forțat când a adăugat că mă iubea ca pe un frate.

Când ne-am luat rămas bun în vis, ochii mi s-au umplut de căldură și lacrimile au amenințat să se revărse. Visele nu ar trebui să fie atât de vii, nu-i așa? Totul părea extraordinar de real, ca și cum aș fi trăit eu însămi acele experiențe.

Chiar dacă febra îmi consumase aproape jumătate din energie, nu aveam nicio dorință să rămân închis în dormitor. Am deschis ușa către curte și abia făcusem trei pași când o voce familiară rupse tăcerea.

– Pleci așa? O să ai din nou febră.

Phop, care tocmai ieșise din camera lui, se apropie de mine cu o expresie îngrijorată. Eram pierdut în ceață și încă simțeam că visez. Nu puteam să rămân acolo în starea în care mă aflam.

– Păi… cred că ar fi mai bine. Am încruntat sprâncenele.

– Acestea fiind spuse…

Mâna bronzată a lui Phop se întinse, atingându-mi ușor fruntea și gâtul. Inima îmi bătea mai repede, iar atingerea lui stârni ceva în mine. Am închis ochii pentru o clipă, apoi m-am uitat în jos, la pământ, ușor rușinat că nu puteam face diferența între vis și realitate.

– Febra a scăzut, dar totuși e mai bine să nu te expui la soare și vânt pentru moment. Dacă vrei o schimbare de mediu, ar fi mai sigur să rămâi înăuntru.

– Da, am răspuns sec, evitând contactul vizual.

Conversația noastră s-a încheiat acolo și am presupus că Phop își va continua drumul. Cu toate acestea, spre surprinderea mea,  el rămase pe loc.

Tăcerea se așternu între noi. Mi-am dat seama că ne certaserăm cu o seară înainte și, sincer, încă mai nutream o oarecare resentiment față de el pentru că mă înțelesese greșit. Dar când mi-am amintit cât de altruist avusese grijă de mine toată noaptea, chiar și curățându-mă, o parte din resentimentul meu se  transformă în apreciere și recunoștință.

– P’Phop.

– Da?

– Eu… îți mulțumesc că ai avut grijă de mine noaptea trecută, am rupt tăcerea, unind respectuos mâinile într-un wai.

Era de necontestat că mă ajutase cu adevărat și era important să fii recunoscător când primeai ajutor de la cineva în momentele de nevoie.

– Totul e în regulă, răspunse el cu un ton indiferent, apoi urmă o tăcere care părea și mai apăsătoare decât înainte.

Nu știam ce să fac. Îi purtam pică. Dar acum, sentimentele de recunoștință și disconfort provocate de visul lui se amestecau și mă făceau să mă simt incomod în prezența lui.

– Deci… scuză-mă, am spus, intenționând să plec, dar el mă apucă repede de încheietură, ținând-o strâns.

– Klao.

– Da?

– Eu… îmi pare rău. Îmi cer scuze că nu ți-am ascultat cuvintele.

Scuzele lui Phop erau neașteptate și, în timp ce vorbea, strânsoarea lui asupra încheieturii mele se intensifică, de parcă se temea că o să mă retrag.

– Am auzit că aproape te-ai bătut din nou cu Cherd și mi-am făcut griji. Când am descoperit cauza, te-am certat fără să-ți dau mai întâi ocazia să explici ce s-a întâmplat. Îmi pare rău… Mă poți ierta?

– De fapt, nu aveam dreptul să fiu atât de supărat pe tine, am început eu.

– A fost vina mea că nu ți-am spus adevărul de la început. Îmi pare rău, am spus, cerându-mi scuze și lui.

La urma urmei, amândoi eram de vină. Odată ce furia noastră se potoli, am putut să vedem lucrurile din nou în mod rațional. Nu fusesem niciodată genul de persoană căruia să-i fie rușine să-și ceară scuze pentru ceva când, de fapt, greșeam.

– În plus, ieri eu… Am vrut doar să vizitez pe cineva pe care îl cunosc de mult timp. Nu am vrut să intru în bucluc sau să mă îmbăt. Nici măcar nu m-am gândit să încalc promisiunea pe care ți-am făcut-o.

– Înțeleg, îmi pare rău. Te rog, nu fi supărat pe mine.

Ochii lui Phop arătau o îngrijorare sinceră, de parcă se temea că eu eram încă supărat și că nu-l voi ierta niciodată. Văzând pentru prima dată expresia tristă și tandră a lui Phop, aproape că am zâmbit.

Era un bărbat atât de puternic, musculos, cu o față ascuțită. Dar de ce, când și-a cerut scuze cu o voce blândă, părea… atât de adorabil?

– Nu mai sunt supărat. Dar acum că mă înțelegi, nu te-ar deranja dacă mi-aș vizita prietenii de acolo din când în când, nu-i așa? am profitat de ocazie pentru a-l convinge.

Phop ezită o clipă, apoi dădu din cap în semn de aprobare.

– Bine, dacă vrei să-ți vizitezi… prietenii, ai grijă de tine. Evită să bei excesiv și evită să intri în belele.

– Da. Promit.

Dacă problemele nu vin singure la mine…

– Acum du-te și stai în pavilion. E târziu. Încearcă să mănânci niște orez fiert, ca să poți lua medicamentul. Servitorii îți vor fierbe medicamentul.

– Da, am acceptat și m-am așezat să aștept în pavilionul din curte.

L-am privit pe Phop dând ordin servitorilor să-mi pregătească terci de orez.

O căldură bruscă îmi umplu pieptul. Imaginea din fața mea se suprapuse cu fragmente dintr-un vis. Phop fusese întotdeauna devotat lui Klao, din copilărie până la maturitate. Indiferent cât timp trecuse, profunda lui preocupare pentru Klao nu se schimbase niciodată. Totuși, mă întrebam dacă își dădea seama că Klao nu simțea neapărat același lucru ca el.

Eram sigur că Klao se îndrăgostise de Phi al său. Mai mult, acum puteam înțelege de ce ar putea simți asta.

~~~~~~~

Gripa aceea mă ținu în casă aproape o săptămână. Nu puteam decât să mă ocup cu scrisul, cititul, păstrarea calmului și observarea casei. Odată ce mi-am revenit complet, m-am aventurat din nou afară, căutând informații despre Klao de la comercianții și clienții care îl vedeau des. Toată lumea confirmase că Klao rareori începea bătăi sau certuri. În schimb, stătea adesea în tăcere, bând alcool singur, cufundat în gânduri despre el.

Am trecut și pe la Pim să-i cer să fie atentă la orice noutăți și ea îmi promise că mă va ține la curent. Pe baza informațiilor disponibile, puteam presupune că Klao încerca să găsească dovezi ale nevinovăției familiei sale. Dar de ce îl suspectase pe Cherd? Ce îl determinase să devină un astfel de scandalagiu? Și de ce se distanțase de Phop? Nu am găsit răspunsuri la niciuna dintre aceste întrebări.

Mai important, trecuse mai mult de o lună și încă nu era niciun semn că adevăratul Klao se va întoarce. Nu existau indicii cu privire la locul în care se afla. De unde ar trebui să încep să-l caut?

– Astăzi sunt pregătite multe feluri de mâncare, mătușă Muan, am comentat în timp ce intram în bucătărie să arunc o privire.

Phraya Phichai Phakdi era bogat, dar nu era genul care să risipească banii inutil. De obicei, fiecare masă includea două sau trei feluri de mâncare, dar astăzi erau deja pregătite trei sau patru feluri, fără a pune la socoteală ingredientele care erau încă în curs de preparare și gătire.

– Motivul pentru care pregătim feluri de mâncare în plus este că astăzi avem oaspeți la prânz, răspunse mătușa Muan.

Apoi le ordonă servitorilor să se grăbească cu treburile lor, ridicând vocea pentru a fi auzită peste agitația din jur. Am ridicat o sprânceană, surprins.

– Cine va veni?

– Kromma Tha Na[2] cu soția și fiica lor, Mae Wanna[3].

– Wanna…

Numele mi se părea familiar. După un moment, mi-am dat seama că era nobila pe care o ajutasem prima dată când m-am furișat în piață. Era fiica lui Phraya Krom Mahadlek? Dar de ce ar veni să ne viziteze?

– Se pare că Than Muen ar putea avea în sfârșit un pretendent, având în vedere că Mae Wanna ne vizitează în felul acesta, remarcă ea către un servitor, făcându-i pe ceilalți să râdă.

Am observant că toată casa era ocupată. Nu voiam să stau în cale, așa că m-am retras și m-am întors în fața casei.

Poate că erau aici pentru a discuta o posibilă logodnă? Phop era la vârsta la care căsătoria era potrivită în acea perioadă istorică.

M-am întors în camera mea și am luat o carte să citesc. În jurul prânzului, am fost chemat să mă alătur oaspeților. Am stat lângă Phop, urmărind în secret cei trei vizitatori în timp ce îi salutau cu interes pe unchiul și mătușa lor.

Than Phraya Krom Mahadlek era un bărbat de vârstă mijlocie care emana o aură blândă, la fel ca soția sa. În ceea ce privește fiica lor, Mae Wanna, ea se împodobise cu grație cu un Sbai[4] pastelat. Fața ei, dulce și plăcută pentru toți cei care o priveau, era palidă chiar și fără machiaj. Ea radia frumusețe și feminitate în toate privințele. De fapt, eu însumi fusesem fascinat de ea din momentul în care ne întâlnisem. Cu cât mă uitam mai atent la ochii ei timizi și la expresiile ei în timp ce interacționa cu Phop, cu atât deveneam mai convins.

– De ce te uiți așa la mine?

Phop se întoarse și îmi spuse ceva în timp ce îi urmam pe bătrâni spre pavilion.

– Nimic, i-am răspuns, deși, de fapt, îi studiam discret comportamentul.

Un om înțelept ca el trebuie să fi fost deja conștient de atracția lui față de o fată, dar ceea ce mă intriga era modul în care urma să reacționeze.

Odată ce ne-am instalat în pavilion, urmă o conversație. Trebuie să recunosc că nu eram un fan al reuniunilor de familie. Să stau și să ascult vorbele bătrânilor putea fi destul de plictisitor, mai ales când subiectele se îndreptau spre teritorii necunoscute, cum ar fi politica. Așa că am profitat de ocazie pentru a observa în secret expresiile lui Mae Wanna și Phop, care stăteau lângă mine.

Phop interacționa politicos cu ea, dar nu simțeam niciun entuziasm sau conexiune, chiar dacă Wanna era incontestabil fermecătoare.

Era cu siguranță ciudat.

– Am auzit acum câteva zile că Phop și Klao au ajutat-o pe Wanna la piață.

Am fost ușor surprins de acest lucru. Repede, mi-am îndreptat privirea de la Phop și Mae Wanna, îndreptându-mi atenția către persoana care spusese asta.

– De fapt, Klao a fost cel care a venit în ajutorul lui Mae Wanna, nu eu, răspunse Phop, aruncându-mi o privire.

Toate privirile se îndreptară spre mine și am zâmbit adulților, sperând să le distrag atenția de la mine.

– Khun Klao s-a grăbit să mă ajute când s-a produs accidentul, tată. Dacă nu ar fi intervenit Khun Klao în acea zi, rezultatul ar fi fost teribil. Mulțumesc încă o dată pentru ajutor.

Wanna își exprimă recunoștința cu mâinile împreunate, întorcându-se spre mine.

– Îți sunt foarte recunoscător că mi-ai salvat fiica.

– Nu a fost nicio problemă, i-am răspuns politicos nobilului, ceea ce îl făcu să zâmbească apreciativ.

– Am auzit că Phraya intenționează să-l angajeze pe Klao în serviciul public la sfârșitul acestui an, nu-i așa? Îl voi sprijini în schimb.

– … Mulțumesc, i-am răspuns cu amabilitate.

Totuși, în adâncul sufletului, mă rugam ca șederea mea aici să nu fie suficient de lungă încât să încep să lucrez. Doream să plec acasă.

– Deci, Phop, ce mai faci în ultima vreme? Te văd rar.

Nobilul își îndreptă atenția de la mine către Phop, începând un nou subiect de conversație.

Phop zâmbi umil și răspunse pe un ton amabil:

– În momentul de față, divizia se află într-o stare destul de haotică. Bandiții și contrabandiștii sunt implicați în conflicte zilnice. Mă întreb de ce comercianții de opiu se urmăresc neîncetat.

– Așa se pare. Am auzit de o creștere semnificativă a activităților ilegale în oraș. Mulți oameni care aparent vin în vizită în interes de serviciu consumă în secret opiu și sunt închiși în temnițe.

– În zilele noastre, este mai ușor să obții și să comercializezi opiu decât să găsești orez, pește sau alte produse de bază. Chiar și în piețe, contrabandiștii de opiu operează în secret. Autoritățile adună dovezi pentru a-l prinde pe principalul vinovat, având în vedere că cei pe care i-am prins până acum sunt doar contrabandiști mărunți.

– Și… există vreun suspect?

După ce m-am gândit o vreme, am lăsat întrebarea să-mi scape, făcând ca toate privirile din cameră să se îndrepte spre mine.

– Desigur, există suspecți; doar că nu avem dovezi concrete pentru a-i aresta, răspunse  Phop, cu ochii strălucind de suspiciune.

– Te interesează și aceste lucruri?

– Am auzit întâmplător oameni vorbind despre asta la piață, așa că… am devenit curios.

I-am zâmbit timid și am înghițit nervos. Poate că alegsesem momentul nepotrivit pentru a întreba. Dacă voiam să adun informații în viitor, trebuia să fiu mai diplomat și să evit să par atât de nerăbdător.

Dacă Klao nu ar fi fost implicat în anchetă, probabil nu mi-ar fi păsat prea mult de problema opiului. Faptul că poliția nu avea mai multe informații decât Klao indica faptul că persoana din spatele acestor operațiuni era extrem de discretă, până la punctul în care nimeni nu-i putea descoperi identitatea.

Sub soarele amiezii, era ora prânzului. M-am așezat și mi-am umplut gura cu orez, continuând să observ în secret interacțiunile dintre Phop și Wanna, care fuseseră așezați intenționat unul lângă celălalt. Bătrânii nu menționaseră niciodată în mod explicit căsătoria, dar modul în care-i așezase pe Phop și Wanna și îi încurajau să socializeze sugera puternic dorința lor de a-i uni.

În ochii mei, Mae Wanna și Phop păreau compatibili. Ambii erau copii ai unui Phraya, unul avea trăsături frumoase și o ocupație respectabilă, iar celălalt era un Mae Sri Ruen[5]. Era o femeie frumoasă, perfect capabilă să se ocupe de gospodărie. Dacă ar fi ajuns să se placă , ar fi organizat cu siguranță o mare petrecere pentru ei. Se părea că singurul obstacol în calea acestei uniuni era lipsa aparentă de cooperare din partea lui Phop.

– Wanna, te rog să torni niște ceai pentru Phi al tău, am auzit cererea ei în timp ce tânăra luă cu grație un ceainic și turnă, tot cu grație, în ceașca tânărului de lângă ea.

Phop răspunse cu un zâmbet mic, mulțumindu-i lui Mae Wanna, înainte de a-și îndrepta din nou atenția asupra mâncării, lăsându-mă perplex.

Dacă ar fi fost orice alt bărbat, ar fi privit-o pe Mae Wanna cu admirație, răspunzând cu emfază cu cuvinte dulci de recunoștință. Cu toate acestea,  polițistul părea indiferent. Am început să mă întreb dacă pur și simplu nu-i plăcea Wanna sau dacă nu era interesat de nimeni.

Oare zvonurile despre disfuncția lui erectilă erau adevărate?

– Am stat prea mult aici. Ar trebui să plec, ne vom revedea în curând, Phraya Krom Mahadlek declară după ce termină masa.

Phraya Phichai Phakdi îl îndemnă pe fiul său, Phop, să însoțească oaspeții la pavilionul de pe malul apei.

Se întoarse să mă invite și pe mine. Ar fi fost nepoliticos să refuz oferta, așa că atât Phop, cât și eu am mers să însoțim oaspeții la barca lor.

– La revedere, unchiule, mătușă și Mae Wanna. Călătorie plăcută, Than Muen îi salută cu un zâmbet, făcând-o pe Wanna să roșească ușor.

Odată ce barca familiei Phraya ridică ancora, m-am întors și am spus cu voce tare:

– Ce carismă! Fata aproape s-a topit când ai zâmbit.

– … Te referi la mine?

Phop se întoarse și mă întrebă.

– Mă refeream la bărbatul care tocmai i-a zâmbit acelei femei. Câți oameni zâmbesc așa pe aici? am remarcat iritat, privindu-l în ochi pe cineva puțin mai înalt decât mine.

Phop ridică ușor sprâncenele întunecate, dar rămase tăcut. Am continuat cu o suspiciune persistentă.

– Cred că Mae Wanna te place și voi doi păreți foarte apropiați, am continuat.

– O consider pe Mae Wanna la fel ca pe surorile mele.

Răspunsul lui mă luă prin surprindere, făcându-mă să clipesc uimit.

– Dar este o femeie atât de frumoasă… Oricine ar curta-o cu siguranță…

– Inclusiv tu.

– Huh?

– Spui că Mae Wanna este o femeie frumoasă pe care oricine ar curta-o cu siguranță. Asta înseamnă că ești interesat de ea, nu-i așa?

– Hei, nu! Nu asta am vrut să spun! am dat din cap.

– Vorbeam în termeni generali, nu despre mine.

– Dacă este așa… colțurile buzelor i se ridicară ușor înainte de a continua, cu

tonul monoton.

– Atunci de ce nu o vrei pe Mae Wanna?

– Păi… pur și simplu nu am sentimente romantice pentru ea.

– Nici eu, din același motiv. Țin la ea ca la o soră. Nu există dorință romantică, răspunse el calm.

Am înțeles că emoțiile umane nu pot fi forțate: dacă nu le simți, pur și simplu nu le simți.

Totuși, ceea ce mă nedumerea era dacă el era cu adevărat lipsit de interes romantic față de cineva. Credeam că sunt singurul care gândește așa.

– Pot să te întreb ceva?

– Desigur.

– Nu ai simțit niciodată atracție romantică față de cineva? am întrebat.

Persoana cu care conversam rămase tăcută, ochii arătând un amestec complex de emoții. În timp ce îl priveam rămânând tăcut pentru o lungă perioadă de timp, nu m-am putut abține să nu fiu amuzat.

– Știai că există zvonuri despre tine printre locuitorii orașului?

– Ce?

Vocea lui părea acum mai serioasă decât înainte. Evident, trebuia să fi auzit și el unele dintre aceste zvonuri, ceea ce mă făcu să zâmbesc.

– Păi… se spune că motivul pentru care fiul cel mare al lui Phraya Phichai Phakdi nu s-a așezat la casa lui este pentru că…

– …

– … se spune că, dacă nu e din cauza disfuncției erectile, atunci e din cauza incompetenței tale…

– Dacă e așa, da, am auzit zvonul ăsta, spuse el, întrerupându-mă în mijlocul propoziției, cu o expresie serioasă.

– Am auzit de el recent. La început l-am considerat o prostie, am comentat.

– …

– Dar acum că sunt aici, încep să am unele îndoieli…

Am pus o mână la spate și m-am prefăcut că îmi târâi vocea. Persoana care asculta îmi aruncă o privire atât de intensă, încât ar fi putut să tragă cu raze laser din ochi, făcându-mă să izbucnesc în râs. Părea să țină foarte mult la demnitatea sa.

– Crezi în aceste zvonuri fără sens? mă întrebă, apropiindu-se tot mai mult de mine.

Ochii lui, odată plini de resentimente, străluceau acum cu o sclipire enigmatică.

Am înghițit în sec, simțind un tremur ciudat în piept.

– Eu… eu…

– Dacă nu ești sigur, atunci hai să încercăm să dovedim. Atunci vei ști dacă ceea ce spun sătenii este adevărat sau nu, spuse el.

Pentru o clipă, am uitat toate cuvintele, rămânând tăcut și ascultând bătăile rapide ale inimii mele în partea stângă a pieptului.

De obicei, Phop zâmbea subtil și vorbea cu o voce liniștitoare, care îi făcea pe ceilalți să se simtă în largul lor. Nu l-am văzut niciodată folosind o privire atât de intensă și un zâmbet atât de seducător.

Acum se comporta ca un Don Juan.

La naiba. Cine începuse să răspândească aceste zvonuri? Trebuie să fi fost niște prostii!

– Cum ai vrea să-ți demonstrez? mă întrebă.

– N-Nu e nevoie! Eu… eu ignor mereu toate aceste bârfe fără sens, am răspuns în grabă, împiedicându-mă în timp ce încercam să mă distanțez.

Phop nu mă urmărea,  dar privirea lui mă făcea să mă simt ca o mică pradă în mâinile unui prădător.

– Îți cer… Îți cer permisiunea să mă întorc acasă. Vreau să continui să citesc cartea mea.

– Foarte bine. Du-te, zâmbi slab, dar ochii lui strălucitori continuară să mă urmărească în timp ce mă grăbeam să intru înapoi.

Respirând adânc, încercai să ascundexpresia de pe fața mea și reflectam la tulburarea din inima mea.

Mă așteptam să fie calm, dar se dovedise a fi aproape ca un tigru: feroce și sălbatic. Zâmbetul și ochii aceia erau orice, numai obișnuiți nu, și nu știam cum să gestionez situația. În cele din urmă, căzusem într-o capcană și îmi pierdusem controlul asupra mea.

Nakhun, nu ar trebui să cauți astfel de probleme.

Notă

[1]  Baht– unitate de măsură a timpului. În antichitate, o oră era împărțită în 10 baht, iar fiecare baht era echivalent cu 6 minute. Prin urmare, expresia „două baht” înseamnă 12 minute.

[2] Kromma Tha Na – Ministrul de Interne, responsabil cu guvernarea și administrarea diverselor afaceri interne ale regatului. Supraveghea aspecte precum guvernarea regională, administrarea terenurilor, aplicarea legii, lucrările publice și alte afaceri interne ale țării. Rolul și structura sa au evoluat în funcție de diferite perioade istorice.

[3] Mae Wanna– – Mae este un titlu onorific thailandez care înseamnă mamă, dar poate fi folosit pentru a se adresa tinerelor femei de origine nobilă sau femeilor singure mai în vârstă, ca semn de respect și amabilitate, chiar dacă nu sunt mame.

[4] Sbai – îmbrăcăminte asemănătoare unui șal sau unui pieptar purtată în Asia de Sud-Est continentală. Sbai este purtat de femei ca un șal de mătase în Cambodgia, Laos și Thailanda, în timp ce pe coasta Sumatrei, în Borneo și în Peninsula Malay, același termen este folosit pentru a descrie o eșarfă. Este cunoscut și sub numele de phaa biang.

[5] Mae Sri Ruen – o femeie respectată și influentă sau o femeie cu un statut social înalt. „Mae” este un titlu onorific folosit pentru a arăta respect, iar „Sri Ruen” este un titlu care implică nobilime sau statut înalt.