TE AȘTEPTAM- Capitolul 16

În viitor, spune-i să privească înainte… nu există cale de întoarcere. Să nu se uite înapoi

Timp de mai bine de o săptămână, Xiao Qeu se gândi la acel incident și crezu că era foarte puternic. Îmbrățișându-l pe Războinicul Zhou pe jumătate treaz, acel comportament fusese pervers. Cu toate acestea, în interior nu exista nicio vină și simțea că era deosebit de frumos.

– La ce lucruri frumoase te gândești?

Xiao Qeu se întoarse pentru a vedea că era colegul său de muncă, profesorul Zhou.

– Mergi cu zâmbetul pe buze.

Xiao Qeu îl salută și-i zise:

– Nu pot să spun. Trebuie să păstrez fericirea pentru mine.

Profesorul Zhou era un tânăr care sosise la școală cu doi ani mai devreme decât Xiao Qeu și era, de asemenea, nou în clasa din acest an. El râse și spuse:

– Dacă nu spui, pot să ghicesc. Curtezi o fată, nu-i așa Xiao?

Xiao Qeu nu știu cum să răspundă pentru o vreme.

O fată?

Xiao Qeu nu negă și, cu un mic zâmbet spuse:

– Dacă spui tu.

Cei doi se îndreptau spre cafenea. Xiao Qeu plănuise să ia cina la școală înainte de a se întoarce, când primi un telefon de la Dr. Xu, așa că răspunse.

– Bună seara, doamnă Xu.

Dr. Xu spuse la telefon:

– Pregătesc o cină mare în seara asta. Vii pe aici?

Xiao Qeu își pierdu zâmbetul.

– Despre ce cină mare e vorba?

Dr. Xu nu voia să-i spună, și fu misterioasă în legătură cu asta:

– Nu voi spune. Oricum, vei veni sau nu?

Xiao Qeu spuse:

– Da, într-o oră.

– Bine, du-te și cumpără niște portocale, profesore Xiao, mulțumesc. Am uitat de asta, spuse doamna Xu.

Xiao Qeu încuviință și închise telefonul înainte de a se întoarce spre colegul său și de a spune:

– A sunat șeful meu, să mergem, hai să încerci masa medicului meu de familie.

Profesorul Zhou zâmbi și scutură din cap.

– Nu și de data asta. Mai am o mulțime de lucruri de făcut și trebuie să mă întorc la muncă după masă. Poți pleca, profesore Xiao. Voi veni cu siguranță data viitoare.

Xiao dădu din cap și nu mai spuse nimic.

– Bine, ne vedem mâine.

Știa că, de fapt, cuplul de bătrâni de acasă îi simțea lipsa, deoarece fusese ocupat să-l curteze pe Zhou Zui pentru o vreme, motiv pentru care avusese mai puțin timp să meargă acasă. Weekendul trecut ieșise cu Zhou Zui și apoi nu se mai întorsese, așa că profesorului Xiao și doctorului Xu le era dor de fiul lor. Xiao Qeu cumpără o mulțime de fructe înainte de a se duce. Îi era teamă că nu-și vor aminti să mănânce fructe acasă, motiv pentru care cumpăra de fiecare dată o mulțime de fructe când se ducea la ei.

Fu destul de norocos să găsească un loc de parcare bun chiar în momentul în care o mașină plecase. Xiao Qeu duse fructele sus, iar Dr. Xu îi deschise ușa și-i spuse că avea mâncarea pe foc înainte de a fugi înapoi la bucătărie. Xiao Qeu duse fructele în balcon la rece și se uită la cutiile de fructe de import stivuite pe perete înainte de a întreba cu voce tare:

– Au venit studenții profesorului Xiao să-l vadă?

Tatăl lui Xiao Qeu ieși din birou și își scoase ochelarii înainte de a-i spune:

– Studenții mei nu cumpără fructe atât de scumpe când mă văd, știu că nu le pot accepta.

– Atunci cine le-a trimis?

Xiao Qeu se duse să se spele pe mâini și își înclină capul. Cu toate acestea, era oarecum previzibil și ghicise deja.

Lao Xiao spuse:

– Nu putem să ni le cumpărăm noi?

Xiao Qeu râse:

– Tu chiar crezi ce spui?

Lao Xiao râse și scutură din cap:

– Nu chiar.

Dr. Xu aduse o oală cu capac la masă și spuse foarte sinceră:

– Xiao Lin a venit în weekend și a adus o mulțime de lucruri. I-am spus să nu, dar fuseseră deja livrate și nu puteam lăsa oamenii să le mute din nou. Nu era decent.

– Da.

Xiao Qeu ridică capacul și văzu un vas plin cu tarte aurii și se întinse să ia una.

– Trimite-le înapoi sau puteți să le mâncați. Dacă mi-ai fi spus, nu aș mai fi cumpărat. M-ai pus chiar să cumpăr portocale, e o risipă.

– N-am îndrăznit să-ți spun.

Mama lui se întoarse în bucătărie să servească mâncarea:

– Mi-era teamă că nu te vei mai întoarce odată ce ai avut o problemă.

Xiao Qeu mușcă din tartă. Crusta exterioară era deosebit de crocantă și aromată, dar era puțin cam fierbinte, așa că zâmbi și expiră în timp ce se simțea puțin neajutorat.

–  Ce sunt eu, copil mic?

Dr. Xu zâmbi și îi întinse o pereche de bețișoare.

– Da. Mănâncă, micuțule. Tatăl tău este atât de enervant. El nu mănâncă atât de multe fructe, dar insistă să mănânce portocale. Este exact ca un copil, ceea ce îl face să fie cel mai în vârstă copil.

Xiao Qeu râse și se uită la tatăl său.

– Mănâncă orice vrei. Lasă-l să mănânce ce vrea. Răsfățați-l pe profesorul nostru Xiao.

Lao Xiao încă zâmbea. Omul ăsta se născuse zâmbind și părea foarte amabil, așa că elevii lui nu se temeau atât de mult de el.

Xiao Qeu mâncă mult și fu foarte respectuos.

După ce mâncă, Lao Xiao tăie fructe pe o farfurie și o puse pe măsuța de cafea.

Xiao Qeu trăise o viață plină de emoții în ultima vreme și văzând că kiwi și merele fuseseră tăiate în formă de flori egale, tot nu se mișcă și se așeză strâmb pe canapea pentru că se simțea prea leneș să se miște.

Dr. Xu termină de strâns și ieși din bucătărie. Se uită la fructele de pe măsuța de cafea și se întoarse în bucătărie pentru a tăia o portocală pentru Xiao Qeu, pe care o aduse pe o farfurie mică.

– Mănâncă.

Xiao Qeu îi zâmbi și spuse:

– Mulțumesc, doamnă Xu, înainte să ia o bucată și să o mănânce.

Dr. Xu suspină și îi mângâie părul înainte de a-i spune:

– Nu mai ești un copil.

– Ce este în neregulă cu asta? Vrei și tu să mănânci portocale?

Lao Xiao veni și el și luă o bucată să mănânce.

– Le-ai tăiat, de ce să nu le mănânc?

Dr. Xu se uită la el și spuse:

– Tu le-ai tăiat, dar el le-a cumpărat.

– Nu pot să spun cine a cumpărat ce, sunt prea pretențios și înțepat.

Lao Xiao scutură din cap și-și tăie singur fructul pentru a-l mânca.

Xiao Qeu zâmbi ușor, deoarece nu putea mânca decât ceea ce își cumpărase singur, deci nu putea mânca ceea ce cumpărase Lin An. Era ciudat că părinții lui puteau mânca, dar el nu voia. Nu că ar fi fost pretențios, din moment ce erau doar fructe, dar nu voia să se mai implice cu Lin An.

Un alt motiv era că acum avea un nou început, deoarece Zhou Zui îl aștepta să îl curteze. Nu voia să aibă niciun contact cu predecesorul său, fără nicio legătură sau implicare. Era ceea ce putea face pentru a fi loial. Dacă acest lucru nu putea fi făcut, atunci ar fi simțit că era slab atunci când curta pe cineva.

– Xiao Lin te-a căutat, nu? îl întrebă mama lui în timp ce pornea televizorul.

– Hmm?

Întrebarea fu un pic abruptă, iar Xiao Ke se concentra să mănânce portocale, așa că întrebarea îl făcu să se stropească cu sucul de portocale.

– Nu.

Dr. Xu îi dădu o bucată de șervețel și i-o înmână.

– I-am văzut intenția și am crezut că te-a căutat.

Xiao Qeu aruncă coaja de portocală și se șterse pe mâini.

– Ce a spus?

Lao Xiao preluă conversația.

– Pare să regrete.

După ce termină, mama lui scoase un „hmm”.

– Spune că îi pare rău pentru tine, ai fost bun cu el. Aceste cuvinte înseamnă că nu poate renunța.

Xiao Qeu își înclină capul în timp ce își ținea brațul pe genunchi și abia după un timp pufăi și râse în timp ce spuse:

– În viitor, spune-i să privească înainte… nu există cale de întoarcere. Să nu se uite înapoi.

Xiao Qeu rămase acolo pentru o vreme, apoi se întoarse cu mașina la el acasă. Drumul avea o porțiune înălțată care trecea prin tunel. În tunel, nu aveai voie să schimbi banda, așa că puteai doar să conduci drept înainte.

Așa era viața, nu puteai decât să mergi înainte, așa că să întorci și să te întorci înapoi nu ar mai fi fost același drum ca înainte. De la decizia inițială de separare, existau două drumuri, iar acum era imposibil să se întoarcă.

Imediat ce ieși de pe autostradă și viră spre casa sa, Xiao Qeu se opri brusc pe marginea drumului pentru a-și scoate telefonul mobil și a-l suna pe Zhou Zui.

După patru sau cinci apeluri, Zhou Zui răspunse:

– Alo?

De îndată ce-i auzi vocea, întregul corp al lui Xiao Qeu se simți foarte confortabil, ceea ce-i făcu inima să se simtă foarte liniștită. Xiao Qeu zâmbi și-l întrebă:

– Ți-am tulburat odihna?

Zhou Zui spuse:

– Nu, sunt încă la studio.

Xiao Qeu se uită la ceas, era 22:30. El fu un pic surprins.

– Nu ai plecat încă?

– Nu, lucrez peste program.

Zhou Zui îl întrebă.

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic, am vrut doar să vorbesc cu tine dintr-o dată.

Xiao Qeu se lăsă pe spate și scoase un lung oftat de ușurare.

– Cât timp mai trebuie să rămâi?

Zhou Zui se uită probabil la ceas și spuse:

– Încă o jumătate de oră.

– Atunci ești ocupat.

Xiao Qeu își frecă inconștient degetele pe telefon.

– Nu am nimic de făcut, doar lenevesc.

– Hei, nu!

Vocea lui Lu Xiaobei veni brusc de la celălalt capăt al telefonului.

– Haideți, voi doi continuați să vorbiți! Eu nu sunt obosit, vă țin eu telefonul! Nu închideți, vorbiți!

Zhou Zui nu scoase nici un sunet, dar Xiao Qeu se putea gândi la scenă. Zhou Zui trebuie să fi purtat mănuși în timp ce tatua, iar bluza lui era murdară de pigmenți, în timp ce Lu Xiaobei îi ținea telefonul. Deși fusese tachinat, Xiao Qeu nu se simți stânjenit. În schimb râse și-i spuse lui Lu Xiaobei:

– Nu mai vorbim. Poți auzi tot ce spunem. Dacă începem să vorbim despre conținut pentru adulți, mi-e teamă că ai putea începe să roșești.

– Dacă vrei să discutăm despre chestiile astea, pot vorbi cu tine toată noaptea. Atunci această conversație nu ar mai avea nimic de-a face cu Dage.

Lu Xiaobei începu brusc să hăhăie. Suna ca răgetul unui măgar. Era miezul nopții, așa că părea un pic nebun.

– Lui Bei Dage îi place conținutul riscant.

– Las-o baltă. Nu intimidez copiii, închid.

În acel moment, dispoziția lui Xiao Qeu deveni foarte relaxată. Un apel telefonic putea juca un rol atât de important, ceea ce era de-a dreptul magic.

După ce închise telefonul, Xiao Qeu rămase acolo o vreme înainte de a se întoarce cu mașina. De-a lungul acestei scurte călătorii, râsul măgăresc al lui Lu Xiaobei îi sună în urechi, ceea ce-l făcu să râdă puțin.

De fapt, el nu știa că Lu Xiaobei, care se afla de cealaltă parte a telefonului, râsese dintr-un motiv anume.

Zhou Zui nu avea obiceiul de a răspunde la telefon atunci când lucra, deoarece era foarte incomod. Acesta era motivul pentru care, în principiu, Lu Xiaobei răspundea la telefon. Numerele de pe telefonul său privat sunau rar, așa că, dacă sunau, Lu Xiaobei îl punea direct pe difuzor.

Când telefonul sunase în buzunarul său de data aceasta, Lu Xiaobei se apropiase și scosese telefonul din buzunar. Zhou Zui se uitase la el și scria „Xiao Qeu”.

Lu Xiaobei glisase cu degetul pentru a se conecta, pe punctul de a pune telefonul pe difuzor dar Zhou Zui se uitase la el înainte de a ridica umărul, indicându-i să răspundă.

Lu Xiaobei se grăbise să-i dea telefonul, dar și chicotise pe margine. După ce telefonul fu închis, nu a vrut să îl arunce, așa că de data aceasta Lu Xiaobei îl puse înapoi în buzunar. Nu voia ca el să aștepte un mesaj sau ceva care l-ar fi întârziat să-și caute telefonul.

Mai târziu în acea seară, Lu Xiaobei îi trimise un mesaj pe WeChat lui Xiao Qeu: Poți s-o faci, Xiao Dage! Ți-am subestimat puterea.

Îl trimise când din întâmplare Xiao Qeu era încă treaz, așa că-i trimise înapoi un mesaj.

Ce a spus?

Nu a spus prea multe, dar oricum, dă-i înainte. Beibei va fi aici așteptând telefonul tău zi și noapte.

Xiao Qeu îl făcu să râdă și-i răspunse:

Mulțumesc Beibei.

Nu-mi mulțumi mie.

Xiao Qeu blocă ecranul, deoarece nu mai voia să vorbească cu acest mic nebun, și era gata să doarmă. Tocmai închisese ochii când telefonul său sună din nou cu mesajul lui Lu Xiaobei.

Lu Xiaobei: Frate Xiao, vorbesc serios.

Lu Xiaobei: Ai adăugat combustibil la foc, într-adevăr. Chiar îți mulțumesc.

Xiao Qeu ridică din sprâncene, scrise mai multe întrebări diferite, dar se gândi bine și le șterse, astfel încât fu trimisă doar o propoziție.

Bine, doar așteaptă.