Un Omega arogant – Capitolul 7

Narare: Karasawa

Vacanța de vară a început săptămâna trecută.

Rezultatele simulărilor la examene au fost mai bune decât mă așteptam și mi s-a spus că, dacă voi reuși să îmi mențin notele la acest nivel, cu siguranță mă voi putea apropia de intrarea la școala pe care o aleg.

Chiar și așa, era foarte posibil ca diferența dintre mine și concurenții mei din toată țara să depindă de cât de mult am muncit în timpul vacanței de vară.

Încă din prima zi, am frecventat biblioteca locală, deschizând cărțile de referință și propunându-mi să îmi îndeplinesc cota zilnică de studiu.

Începând de azi, voi urma un curs de vară de o săptămână la o școală de pregătire din orașul vecin.

Inițial plănuisem să mă înscriu la un curs mai scurt la școala mare de pregătire din fața celei mai apropiate stații, dar mi-am amintit că un membru senior al clubului de grădinărit care a absolvit anul trecut mi-a recomandat cursul de vară la această școală de pregătire, așa că i-am urmat exemplul.

Școala era în direcția opusă liceului meu și nu era una importantă la nivel național, așa că nu ar trebui să întâlnesc pe nimeni care să mă cunoască.

Ar trebui să am parte de o săptămână solidă de prelegeri și de informații pe care nu le-aș obține prin studiu individual.

Confuz din cauza stației în care coborâsem doar de câteva ori, am apucat curelele de umăr ale genții și mi-am întărit hotărârea.

– Ce coincidență, Karasawa! Și tu ești aici pentru cursul de vară?

– Nu se poate… Nu credeam că va fi cineva cunoscut aici.

Când am ajuns în sala de clasă mică, am fost surprins să văd studentul care stătea în al doilea rând în fața mea.

Asta pentru că studentul era Amami. A zâmbit și mi-a făcut cu mâna.

Era o coincidență extraordinară, având în vedere că orașul se afla în direcția opusă liceului nostru, ceea ce însemna că era destul de departe de casa lui Amami și că programele noastre erau exact la fel – din ziua de începere, timp de o săptămână.

Era o școală celebră de care eu nu știam?

Plănuisem să muncesc din greu în liniște într-un loc unde nu cunoșteam pe nimeni, așa că senzația familiară din stânga mea m-a determinat să fiu ciudat de nervos.

– Am emoții pentru că e prima dată când merg la o școală de pregătire. Îmi pare rău dacă te-am lovit cu cotul.

– Şi eu. Să facem amândoi tot ce ne stă în putință în următoarele câteva zile.

– Da!

S-a dovedit a fi o coincidență ciudată, dar m-am simțit liniștit.

Aerul era încordat în momentul în care conferențiarul a intrat în clasă, iar eu am apucat cu putere stiloul.

Deși am fost copleșit de modul de predare al școlii de pregătire, care era diferit atât de cel de la liceu, cât și de cel de la școală, am reușit cumva să mă concentrez și să ajung la sfârșitul zilei.

Am răsuflat ușurat când atmosfera din clasă s-a relaxat odată ce cursurile programate s-au încheiat.

– Bine lucrat!

– Și eu la fel, Amami. Este intens…

Amami avea o expresie obosită pe față, în timp ce-și strângea papetăria de scris și își întindea membrele. Cred că nici eu nu eram altfel.

Mi-am făcut repede bagajele și m-am ridicat de pe scaun.

– Karasawa, vrei să mergi să vezi camera de studiu?

– Să mergem.

În ciuda faptului că era doar una dintre filialele regionale, care au fost rezultatul unei extinderi locale, școala era mai mare decât mă așteptam. Sălile de studiu erau deosebit de spațioase.

Mi-a plăcut că spațiul avea multe locuri și că nu erau persoane zgomotoase în jur.

Și cred că și Amami a simțit la fel, din moment ce s-a uitat cu mare interes în cameră.

– Poate putem veni mâine dimineață devreme să folosim acest loc.

– Așa e… Ah.

– Tu eşti Ren?

Un student de sex masculin care ieșea din sala de studiu s-a uitat curios la Amami și l-a strigat.

Era scund și micuț, cu ochi mari care dădeau o impresie drăguță.

– Nu ne-am văzut de mult, Mitsuru.

– Uau! Ce coincidență! Urmezi cursul de vară?

– Da, dar tu?

Eram sigur că surpriza mea era evidentă când l-a îmbrățișat pe Amami, care stătea în picioare lângă ușa camerei de studiu.

Amami a acceptat destul de natural îmbrățișarea băiatului pe care îl numea „Mitsuru” în timp ce conversa cu el.

Era ceva normal pentru cei doi?

În timp ce mă întrebam dacă ar fi mai bine să fiu atent și să mă furișez înapoi acasă, „Mitsuru” a întors brusc capul și s-a uitat fix la mine care stăteam în spatele lui Amami.

– Mă întreb dacă tu eşti cumva Karasawa-kun.

– Ce?!

– Sunt eu, Nishikawa, eram la aceeași școală generală! Nu-ți amintești? Eram în aceeași clasă în primul an.

– A…

Știam că era nepoliticos, dar când m-am uitat atent la el, am simțit o ușoară frământare în adâncul memoriei mele.

Nu l-am recunoscut cu părul său blond strălucitor și cu atmosfera sa luminoasă și tinerească, dar era într-adevăr colegul meu de clasă din gimnaziu – Nishikawa Mitsuru.

– Nu te-ai schimbat deloc, Karasawa! Nu ne-am mai văzut de mult!

– A, păi… Mă bucur să te văd după atâta timp.

– Karasawa, și tu urmezi cursul de vară aici? Stai, ești prieten cu Ren?

– Da, urmez cursul începând de azi. Karasawa merge la același liceu ca și mine. E un coleg de clasă.

– O, înțeleg! Voi fi în grija ta de acum încolo, Karasawa!

Văzându-l cum își legăna energic ambele brațe și făcea cu mâna, am zâmbit, fără să știu, nesincer.

Ca să fiu sincer, nu-mi aminteam nimic despre el în afară de numele său.

Nu-mi aminteam să fi fost vreun elev cu părul blond în gimnaziu, așa că nu mi-l aminteam doar după aspect. Dacă nu era prietenul lui Amami din gimnaziu, nu aș fi avut nicio interacțiune cu el.

Mai era și faptul că nu mă simțeam prea bine alături de oamenii care se purtau prea prietenos încă de la început, așa că eram destul de retras.

Mi-aș fi dorit să mă fi uitat cum se cuvine la albumul meu de absolvire din gimnaziu când mi-am amintit de el zilele trecute, dar era prea târziu pentru asta acum.

– Eu… mă duc acasă acum. Nishikawa, Amami, ne vedem mâine.

– La revedere!

M-am întors cu spatele și am părăsit clădirea în timp ce mergeam în linie dreaptă, fără să mă uit la Nishikawa, care aproape sigur îmi făcea cu mâna.

Nishikawa… așa e!

În primul an, locurile noastre erau stabilite în funcție de numele nostru. Un student micuț s-a așezat pe scaunul din față din al doilea rând de la fereastră.

Gulerul său puțin prea lung s-a legănat când profesorul de la clasă i-a cerut să se prezinte, lăsându-i la vedere ceafa.

Acolo avea o bandă largă, neagră, prea lipicioasă pentru a fi numită zgardă.

Ce a spus atunci când s-a prezentat, nu mi-am amintit și nici nu aș fi fost în stare.

Un Omega… de la școala noastră.

Brusc, mi-a venit în minte ceea ce spusese Amami în acea zi.

– Prima dată când l-am văzut la ceremonia de deschidere, mi-am dat seama dintr-o privire. „Ăsta e alesul”.

Când eram în gimnaziu, aveam doi colegi Omega de sex masculin.

Celălalt pe care nu mi-l aminteam la momentul respectiv era Nishikawa.

El a spus că mai ţin legătura încă. Erau suficient de apropiați pentru a se tutui, iar comportamentul lor atunci când s-au întâlnit la grădiniță a fost suspect. Uitându-se la felul în care Amami accepta fără probleme tot ceea ce făcea, oricine putea vedea că era obișnuit cu asta.

Perechea sortită a lui Amami?

Ce făceam, îmi pierdeam timpul îngrijorându-mă?

Dacă era așa, nu trebuia să mă îngrijorez; era clar că se iubeau.

Abia când am ajuns la cea mai apropiată stație mi-am dat seama că aveam sânge pe buză, pe care o muşcasem fără să știu.

M-am întrebat cum de trecuse atât de repede o săptămână în timp ce mă concentram.

Era o săptămână în care am interpretat și înțeles cu frenezie ceea ce mi s-a dat. Datorită acestui lucru, motivația mea pentru examenele de admitere la universitate a rămas ridicată, știind că era o perioadă fructuoasă în care am învățat multe lucruri – cum ar fi know-how-ul* metodelor de studiu porţionate pe care nu le-aș fi putut descoperi de unul singur.

Cu toate astea, așa cum era de așteptat, pe măsură ce se apropia ultima zi, atmosfera a devenit oarecum relaxată, așa că mi-am frecat ochii somnoroși.

Locul pe care l-am ocupat a rămas același până în ultima zi.

Nishikawa ni s-a alăturat la biroul lung pentru trei, iar ceilalți doi au intrat în mod constant în conversație unul cu celălalt. Nishikawa s-a așezat acum lângă Amami, care stătea în mijloc.

Așa cum era de așteptat, nu era în măsura în care își șopteau unul altuia în timpul orei, dar văzându-i pe cei doi atât de intimi mă izbea de fiecare dată un sentiment de neliniște în adâncul inimii.

– Voi doi vă înțelegeți foarte bine, i-am spus odată lui Amami cu câteva zile în urmă.

Amami a schițat un zâmbet ironic, deși părea să nu avea nici un pic de nemulțumire.

– Nu este vorba că ne înțelegem bine, ci mai degrabă de faptul că am cam fost lipiți unul de celălalt de foarte mult timp.

– Nu e un lucru bun?

Am lovit pieptul lui Amami și i-am spus că procedează bine.

M-am întrebat dacă nu cumva părea o discuție de încurajare ciudată pe care un Omega o dădea unui Alfa care era un prieten apropiat și care era mereu în gândurile lui. M-am întrebat dacă colțurile gurii mele erau ridicate cum trebuie într-un zâmbet.

Am sfârșit prin a-mi strânge cu putere mâna dreaptă, pe care nu doream decât să strâng ușor.

În ultimele câteva zile, studiile mele au mers miraculos de bine, dar restul vieții mele era un dezastru total.

Știam cauza: Nishikawa și Amami.

Erau extrem de apropiați, iar în timpul pauzelor noastre, vorbeau cu plăcere și intimitate despre diverse lucruri.

Conversațiile lor ajungeau până la urechile mele, pentru că stăteam lângă ei, dar erau unele subiecte pe care le discutau și despre care habar nu aveam. Refuzasem chiar și încercările lui Amami de a interacționa cu mine, din cauza îngrijorării.

În cele din urmă, conversațiile dintre mine și Amami erau reduse la minimum, iar contactul dintre Nishikawa și Amami a crescut.

Nishikawa părea a fi o persoană care avea nevoie de mult contact fizic și era firesc pentru el să atingă mâinile și umerii cuiva, așa că l-am privit cum dădea îmbrățișări și își împletea brațele.

Lipsa lor de distanță era atât de mare, încât părea că va fi doar o chestiune de timp… până când se vor săruta.

Nu, chiar și puțina distanță pe care încă o mai aveau se datora faptului că cealaltă parte era Amami.

Mi-a părut rău pentru mine.

În acel moment m-am simțit ca și cum ceva ce-mi aparținea îmi fusese luat. Prietenul de care credeam că sunt cel mai apropiat era mai aproape de un alt prieten decât eram eu vreodată de el.

Și eram invidios pe un Omega, care era exact ca mine.

Mi-am dat seama curând că sentimentele mele față de Nishikawa, care nu avea nevoie să ascundă faptul că era un Omega și putea acționa cu naivitate, nu erau normale.

Posesivitate. Gelozie deplasată.

Amami nu-mi aparținea. Nu exista niciun motiv pentru care el, cu personalitatea lui blândă, să nu aibă alți prieteni apropiați.

Eu eram cel care a decis să ascundă faptul că sunt un Omega. Nu a fost vina nimănui altcuiva.

Parcă nu mă puteam opri din suspinat la gândurile imature care mă determinau să mă simt ca un copil răsfățat.

În încercarea de a evita să pierd timpul cu frământările, m-am dedicat studiilor și, ca urmare, notele mele s-au îmbunătățit considerabil în timpul cursului de vară. Am reușit să-mi ridic notele până la un punct în care le-am putut spune cu mândrie părinților mei.

Cu toate astea, interacțiunea mea cu alte persoane era aproape inexistentă în această perioadă din cauza studiilor.

Atât de inexistentă, încât nici măcar nu sunt în stare să felicit sincer un prieten apropiat pentru că și-a găsit „perechea sortită”.

Limitarea mea m-a îmbolnăvit.

Prietenia mea cu Amami, pe care credeam că am construit-o în timpul vieții mele de liceu de până acum, părea atât de calculată, unilaterală și josnică.

M-am simțit ca un copil care face o criză de furie.

Să fiu sincer, îmi doream foarte mult să petrec cel puțin ziua de azi doar cu prietenii mei.

Eu am fost cel care a refuzat invitația lui Amami de a merge undeva la un ceai pentru a sărbători sfârșitul cursului de vară.

Micul și fermecătorul Nishikawa i se potrivea atât de bine lui Amami, încât părea că sunt făcuţi unul pentru celălat.

Nu am vrut să-l văd pe Nishikawa lipit de Amami ca și cum ar fi fost o parte din el sau să-i văd pe amândoi comportându-se ca niște porumbei, așa că am inventat o scuză și am plecat acasă.

Începând de mâine, voi fi din nou singur.

Mi-am dat drumul la geantă și m-am întins în pat, uitându-mă amețit la tavan.

Când Amami mă vizitase în casa mea înainte, mă simțisem respins și rănit. Nu-mi venea să cred că îl voi trata la fel.

Nici măcar nu aveam dreptul să regret.

După atâta timp, venise răsplata pentru că îmi abandonasem prieteniile din gimnaziu.

Îmi lipsea experiența. Nu știam cum să mă descurc cu asta.

Când m-am ridicat și m-am așezat pe marginea patului, am văzut o carte pe birou.

Era cea pe care Amami o cumpărase pentru mine de la librăria de cărți second-hand.

Nici măcar nu reușisem să fac ceva încă, iar eu îi dădusem o ranchiună în loc de o favoare în schimb.

Mai erau câteva zile până la sfârșitul vacanței de vară.

Am primit un mesaj de la Kijima care spunea că ar trebui să ne întâlnim cel puțin o dată în timpul pauzei.

Nu puteam să prevăd ce fel de necazuri aș fi provocat dacă aș fi lăsat aceste sentimente să mă copleșească.

Nu doream să văd pe nimeni până când apăsarea posesivității care se dezlănțuia în inima mea nu se va mai vedea pe chipul meu.

*know-how = un termen preluat din limba engleză, care desemnează cunoștințe specifice, deținute de o persoană fizică sau de o întreprindere, asupra unui produs sau procedeu de fabricație, adesea obținute prin lucrări de cercetare și de dezvoltare importante și costisitoare.