Dimineața veni repede pentru Luca.
Și greu pentru Adrian.
Se răsucise în pat aproape toată noaptea, prins între oboseală și ceva mult mai puternic decât nevoia de somn. Nu era vorba de patul confortabil sau de liniștea camerei.
Era vorba de acel moment….de sărut.
Îi revenea în minte iar și iar, cu o claritate aproape dureroasă. Senzația buzelor lui Luca. Căldura. Intensitatea.
De fiecare dată când închidea ochii,
retrăia totul.
Și nu voia să se oprească.
Auzi ușa dormitorului lui Luca deschizându-se.
Un sunet simplu, dar suficient.
Adrian oftă ușor și se ridică din pat, trecându-și o mână prin păr. Intră în baie, își spălă fața, încercând să alunge oboseala care i se citea în ochi, apoi își perie dinții și coborî la parter.
Îl găsi pe Luca în bucătărie.
Cafeaua era deja în preparare, iar aroma caldă umplea încăperea.
– Bună dimineața… murmură Adrian, căscând.
Luca se întoarse spre el și se încruntă imediat.
– Bună dimineața… ești bine? întrebă, vocea lui devenind mai moale, ușor îngrijorată.
Adrian se opri.
Inima i-o luă la galop.
Atât de simplu, atât de natural. Îl cunoștea prea bine.
Și totuși, îl afecta complet.
Luca se apropie fără să mai aștepte răspunsul.
Îl trase într-o îmbrățișare.
Rapidă.
Firească.
– Nu ai dormit… șopti în părul lui.
Adrian închise ochii pentru o secundă.
Îl îmbrățișă înapoi.
Și zâmbi.
– Nu… răspunse sincer.
Luca se retrase ușor, cât să îi poată vedea fața.
Îl studia atent.
– Ce te supără? Este vorba de mama ta?
Adrian își feri privirea.
Un gest mic, dar plin de ezitare.
Nu știa cum să spună, nu știa cum să recunoască ceva atât de… personal.
Dar Luca nu îl lăsă să se ascundă.
Își ridică mâna și îi prinse ușor bărbia, întorcându-i fața spre el.
– Spune-mi… șopti.
Adrian inspiră adânc, se simțea ridicol.
Și totuși, nu putea minți.
– Este… doar…
Se opri o secundă.
Apoi, mai încet;
– Mă simt euforic…
Privirea i se coborî ușor.
– Nu am putut dormi pentru că… de fiecare dată când închideam ochii…
Înghiți în sec.
– Retrăiam sărutul nostru…
Vocea îi deveni abia auzită.
– Și… nu voiam să se termine.
Se opri rușinat, dar sincer.
Luca rămase nemișcat o clipă.
Apoi, zâmbetul lui se lărgi.
Un zâmbet cald, real.
Și, fără să spună nimic, îl trase din nou mai aproape.
– Și eu la fel… șopti Luca.
Și, fără să mai aștepte, îl sărută rapid pe Adrian.
Un gest scurt, dar suficient cât să reaprindă tot.
Se retrase ușor, privindu-l.
-Este totul atât de… ca un fulger. Parcă citeam o carte lentă, domoală… și apoi întorc pagina și totul explodează, spuse el și zâmbi ușor.
– Asta se întâmplă cu noi.
Adrian îl privi.
Și în ochii lui nu mai era doar emoție,
era claritate.
– Asta pot înțelege perfect… spuse el încet și înspiră adânc.
– Mereu te-am privit într-un fel anume. Nu am știut dacă e admirație pentru cel mai bun prieten… sau ceva mai mult.
Își ridică privirea direct spre el.
– Dar, sincer… întotdeauna am simțit că e ceva mai mult.
Luca îl ascultă fără să-l întrerupă.
Fără să se grăbească.
– Adrian…
Vocea lui deveni mai serioasă, mai caldă.
– Vom face lucrurile în ritmul tău.
Își așeză mâna peste a lui.
– Nu grăbesc nimic. Tot ce îmi doresc este să fim bine amândoi.
Făcu o pauză scurtă.
– Să fii sigur că asta este ceea ce îți dorești cu adevărat.
Degetele lui strânseră ușor mâna lui Adrian.
– Și, dacă vreodată simți că e prea mult… îmi spui. Ne oprim.
Fără dramă, fără presiune. Nu aș face nimic fără să fii complet sigur.
Cuvintele lui căzură între ei, nu grele ci sigure.
Adrian îl privi și simți cum ceva în el se adâncește.
Nu doar emoția, nu doar atracția.
Ci sentimentul acela rar, că este în locul potrivit. Cu persoana potrivită.
Și, fără să spună nimic, zâmbi.
Dar în acel zâmbet era tot.
Pentru că, în acel moment, se îndrăgostea și mai mult de el.
– Vreau să rezolv întâi problema asta… cu mama, spuse Adrian într-un final. Vocea lui nu mai tremura, dar era încărcată.
– Nici nu îmi pot imagina prin ce trece acum… îl iubea atât de mult pe tata. A venit totul atât de… brutal peste noi.
Privirea îi rămase undeva în gol, ca și cum încerca să proceseze ceva ce încă nu putea accepta pe deplin.
Luca aprobă ușor din cap, nu spuse nimic imediat.
Pentru că, pentru prima dată, simțea că nu are răspunsurile potrivite.
Nu complet.Părinții lui erau bine, fericiți.
Stabili.
Crescuse într-o lume în care dragostea funcționa, în care lucrurile nu se rupeau atât de ușor.
Și, undeva, în sinea lui,simțea acea diferență. Acea parte egoistă care îi șoptea că el nu știe cu adevărat cum e să pierzi asta. Și îl făcea să se simtă… vinovat. Se apropie totuși încet.
Fără să forțeze.
– Îmi pare foarte rău că trebuie să treci prin toate astea… spuse el, vocea coborâtă.
Își așeză mâna pe brațul lui Adrian, strângându-l ușor.
– Nu știu dacă pot înțelege complet…
Recunoscu sincer.
– Dar îți pot promite ceva.
Îl privi direct, ferm.
– Că voi fi aici. Mereu.
Adrian clipi lent.
Cuvintele nu erau perfecte.
Nu reparau nimic, dar erau reale.
Și, în acel moment, asta conta mai mult decât orice.
– Și când totul se va mai potoli… vreau să îi spun mamei mele despre noi doi, spuse Adrian, zâmbind ușor.
Zâmbetul lui era sincer….curajos.
– Ea oricum te adoră.
Luca zâmbi și gropița aceea discretă îi apăru în obraz, trădându-i emoția mai mult decât ar fi vrut.
– Mă gândesc cum vor reacționa băieții… adăugă el, ușor gânditor.
Adrian își încruntă sprâncenele ușor.
– Cred că Mike știe deja.
– Știe? întrebă Luca surprins.
– Așa mi-a dat impresia… spuse Adrian, ușor amuzat.
-Cred că el știa că te plac… dinainte să îmi dau eu seama.
Luca râse încet.
– Mike e un bun observator…
Apoi făcu un pas mai aproape de el.
Spațiul dintre ei dispăru din nou, natural, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
– Dar acum… șopti Luca aproape de obrazul lui Adrian… Vocea i se înmuie.
-… lasă-mă să te răsfăț puțin.
Îi atinse obrazul cu buzele, într-un gest blând, aproape timid în comparație cu intensitatea de mai devreme.
Adrian închise ochii, respirația i se liniști.
Luca își lăsă sărutările ușoare să-i atingă chipul, lente, atente, fără grabă. Fiecare atingere părea mai mult o promisiune decât un impuls.
Când ajunse la buzele lui, nu se grăbi.
Se opri o clipă….îl privi.
Apoi îl sărută, lent, calm.
Fără grabă.
Adrian simți cum totul din jur se estompează.
Nu era o explozie de data asta.
Era… liniște.
O liniște care îl ridica, care îl făcea să simtă că plutește undeva deasupra propriilor gânduri.
Și, pentru prima dată, nu mai era confuz, doar… sigur.
Sărutul lor se adânci, nu brusc, nu violent, ci ca o mare care crește încet, dar sigur, până când nu mai poți ignora valurile.
Trupurile li se apropiară, instinctiv, ca și cum ar fi știut deja drumul unul spre celălalt. Nu mai exista distanță, nu mai exista ezitare, doar acel contact cald, viu, care le spunea mai mult decât ar fi putut-o face vreodată cuvintele.
Adrian tremura ușor, nu de teamă.
Ci de intensitate, de nou, de tot ceea ce simțea.
Mâinile lui urcară spre ceafa lui Luca, prinzându-l acolo, ca și cum ar fi vrut să oprească timpul. Ca și cum acel moment nu trebuia să se termine niciodată.
Luca răspunse cu aceeași liniște profundă care îl definea, dar și cu o pasiune pe care nu o mai ascunsese acum. Îl alinta, îl descoperea, îl învăluia într-un mod care nu era grăbit, ci atent… aproape reverențios.
Ca și cum Adrian era ceva ce voia să înțeleagă, nu doar să atingă.
Pentru Adrian, totul deveni difuz.
Ca un curcubeu prins în mijlocul unei ploi neașteptate.
Frumos. Intens. Ireal.
Gustul lui Luca îl fascina, îl ținea acolo,îl ancora.
Și, fără să își dea seama, respirația lui începu să se schimbe, să se piardă între acele atingeri, între acele momente suspendate.
Sunete mici, necontrolate, îi scăpară printre buze.
Nu erau intenționate, erau… simțite.
Luca le auzi și zâmbi ușor în acel sărut. Pentru că știa, nu era doar un moment. Era începutul și pentru o clipă, lumea chiar dispăru.
Lăsând doar doi oameni
care învățau, pentru prima dată,
cum se simte să nu mai fie doar prieteni.
