Memorie pierdută
Lumina dimineții nu avea milă.
Intra prin perdelele subțiri în dâre tăioase, lovind direct în ochii lui Adrian, ca o pedeapsă tăcută pentru noaptea care trecuse.
Deschise ochii încet…mult prea încet.
Capul îi pulsa. Nu de o durere ascuțită, ci una constantă, apăsătoare, ca un zgomot surd care nu se oprea. Limba îi era uscată, iar gustul amar din gură îl făcu să strâmbe ușor din nas.
Clipi de câteva ori, privind tavanul care nu îi spunea nimic. Nu era al lui, nu era familiar.
Pentru o secundă, rămase așa, nemișcat, încercând să-și adune gândurile, să prindă un fir logic de care să se agațe.
Nu găsi nimic.
Închise ochii la loc, inspirând adânc, apoi își duse mâna la tâmple, frecându-le încet, de parcă ar fi putut stoarce amintirile din durere.
Aerul din cameră era greu.
Încărcat de alcool, de parfumuri amestecate și de ceva vag dulceag, greu de definit.
Deschise din nou ochii, mai clar, de data asta.
Își întoarse capul privind în jurul său și îngheță.
Harry dormea lângă el.
Cu o mână aruncată peste cap, respira regulat, complet inconștient de existența lumii din jur.
Adrian clipi lent, apoi încă o dată.
– Oh… Dumnezeule, șopti el, vocea răgușită, abia auzită.
Se ridică brusc în șezut, dar amețeala puse stăpânire pe el…greșeală.
Lumea se învârti pentru o secundă, iar stomacul i se strânse violent.
Își duse o mână la frunte și rămase nemișcat câteva clipe, așteptând să se liniștească totul.
Respiră…o dată…de două ori.
Când senzația trecu, își ridică din nou privirea.
Camera începea să capete contur. Recunoștea locul acum. Casa lui Mike.
Camera de oaspeți de la etaj.
Mobilierul alb, minimalist, geamul mare din dreapta, fotoliul din colț, fotoliul.
Își mută privirea acolo.
Garett, dormea într-o poziție imposibilă, cu un picior atârnând peste brațul fotoliului și capul dat pe spate, gura ușor întredeschisă. Un tricou era aruncat pe jumătate peste el, fără sens.
Adrian îl privi câteva secunde, apoi își mută privirea prin cameră.
Sticle….peste tot.
Pe podea. Pe noptieră. Lângă pat. Unele goale, altele pe jumătate pline, ca niște dovezi tăcute ale unei seri pe care nu și-o amintea.
-Ah… perfect, murmură el, iritat.
Își trecu o mână prin păr, simțindu-l ușor lipicios, și expiră lung.
Încerca să-și amintească.
Ultima imagine clară…era piscina.
Râsete….Mike….Garett….Harry….Luca.
Luca….imaginea apăru brusc.
Stând puțin mai departe. Râzând. Vorbind cu băiatul acela. Un nod i se strânse în stomac.
Apoi… nimic… simți doar un gol.
–Serios? șopti el pentru sine.
Își coborî picioarele pe podea și se ridică încet, atent să nu-l trezească pe Harry. Podeaua era rece, iar senzația îl făcu să se încrunte.
Fiecare pas era calculat iar capul încă îi pulsa.
Ieși din cameră, lăsând ușa întredeschisă în urma lui. Holul era liniștit. Prea liniștit pentru casa care, cu câteva ore înainte, fusese plină de viață. Coborî scările încet, sprijinindu-se ușor de balustradă.
Sunetele de jos erau estompate, o muzică oprită la jumătate, o ușă trântită undeva de vânt, un râset îndepărtat din curte.
Când ajunse în living, se opri, totul era un mare dezastru. Pahare peste tot. Sticle abandonate. Perne aruncate la întâmplare. Un pantof care nu avea pereche.
Adrian își frecă din nou tâmplele.
– Nu mai beau niciodată, mormăi.
– Ai mai spus asta.
Vocea venită din spate îl făcu să tresară ușor.
Se întoarse și-l privi pe Mike.
Stătea rezemat de tocul ușii din bucătărie, cu o cană în mână și un zâmbet obosit pe față.
– Și nu te-am crezut niciodată, continuă el.
Adrian îl privi câteva secunde încruntat.
– Cât e ceasul?
–Aproape unsprezece.
Adrian închise ochii pentru o secundă, oftând adânc.
– Perfect.
Mike râse încet când își observă amicul atât de supărat.
– Cafea?
– Te rog.
Se îndreptă spre bucătărie, pașii încă nesiguri.
Mike îi întinse o cană fără să mai spună nimic.
Adrian o luă și sorbi imediat, dar regretă instant.
– Fierbinte.
– Așa funcționează cafeaua.
–Nu ajută.
– Ba da. Doar că nu imediat.
Adrian se sprijini de blat, închizând ochii pentru câteva secunde, încercând să își amintească ceva din noaptea trecută.
– Ce s-a întâmplat aseară?
Mike ridică din sprâncene amuzat de starea confuză a amicului său.
– Nu-ți amintești?
– Nimic după… piscină.
Mike scoase un râs scurt, apropiindu-se și mai mult de Adrian.
– Wow…spuse ironic.
– Ce?
–Ai fost… interesant, îl tachină el.
Adrian deschise ochii larg ,privind spre amicul său panicat
– Mike.
– Ai băut.
– Evident.
– Mai mult decât de obicei.
– Mike.
– Și ai dispărut la un moment dat.
Adrian simți cum stomacul i se strânge în confuzie. Plus iritarea îi era evidentă în modul în care Mike alegea să râdă de el.
–Am… dispărut?, întrebă și mai confuz.
– Da.
– Cu cine?
Mike îl privi câteva secunde, studiindu-l….apoi ridică din umeri.
– Singur.
Adrian clipi derutat ….
– Singur?
– Da. Te-am văzut ieșind spre curte. După aia… nu mai știu.
O liniște scurtă se așeză între ei, Adrian își coborî privirea în cană….
Singur.
Un sentiment ciudat îi trecu prin piept. Neliniștitor.
– Și Luca? întrebă el, înainte să se poată opri.
Mike zâmbi ușor ironic.
– Interesant.
Adrian ridică privirea rapid spre el
– Ce?
– Nimic.
– Mike, îl mustră furios de modul în care râdea de el.
– E în curte, spuse Mike simplu, direct fără urmă de ironie în glas.
Adrian dădu din cap, încercând să pară indiferent, dar nu se mișcă, rămase acolo
– Ok, spuse încet, cu cana în mână, cu gândurile încurcate.
După câteva secunde, își termină cafeaua dintr-o înghițitură și o lăsă pe blat.
–Mă duc afară.
–Știu.
Adrian îl ignoră și ieși. Aerul de afară îl lovi imediat, rece, curat.
Inspiră adânc o dată, de două ori, privind împrejur. Curtea era încă plină de urmele petrecerii, pahare, prosoape aruncate, câteva persoane încă adormite pe șezlonguri.
Și acolo….Luca. Stătea lângă piscină, cu spatele ușor întors, privind apa.
Singur…relaxat, ca și cum nimic nu se schimbase.
Adrian se opri pentru o clipă privindu-l.
Fără să știe exact de ce…sau poate… știind prea bine.
Capul încă îl durea, dar nu asta era problema.
Problema era senzația aceea ciudată, rămasă din noaptea trecută…incompletă…nerezolvată.
Și faptul că, din toate lucrurile pe care nu și le amintea…singurul care conta era acolo, la câțiva pași distanță.
Iar el nu știa ce să spună, sau dacă ar trebui să spună ceva.
– Hei, vocea lui ieși mai joasă decât intenționase.
Luca își ridică privirea din telefon, lent, de parcă nu era grăbit nicăieri. Pentru o clipă, ochii i se opriră direct pe el, evaluându-l fără cuvinte.
Apoi colțul gurii i se ridică ușor.
–Hei, spuse calm.
– Cum ești?
Adrian scoase un sunet vag, undeva între un oftat și un râs obosit, și se prăbuși pe primul șezlong pe care îl găsi.
– Mă doare tot corpul… și capul, adăugă, lăsându-și capul pe spate și închizând ochii pentru o secundă.
Soarele îi încălzea fața, dar nu într-un mod plăcut. Totul părea prea intens.
Luca îl privi câteva clipe în liniște.
– Ai băut cam mult aseară.
Tonul lui era neutru, fără reproș, fără ironie.
Doar constatare.
Adrian își duse din nou degetele la tâmple, apăsând ușor.
– Nu îmi amintesc nimic, spuse rapid
– Nimic? întrebă Luca, ușor mai atent.
Adrian deschise ochii și îl privi scurt, dar intens.
–Nimic… repetă el, apoi se opri brusc, privirea i se ascuți. Se ridică puțin în șezut, sprijinindu-se pe coate.
– Nu îmi spune că am făcut ceva aiurea?
În vocea lui apăru, pentru prima dată, o urmă reală de panică.
Luca îl privi câteva secunde, apoi zâmbi.
Un zâmbet mic dar controlat. Se apropie de el, pașii lui liniștiți pe iarba ușor umedă, și îl bătu ușor pe umăr.
– Nu… nu ai făcut nimic, spuse simplu...prea simplu.
Adrian îl privi atent, încercând să citească ceva din expresia lui. Dar Luca era… închis. Calm. Exact ca de obicei.
– Ne auzim mai târziu, adăugă el, deja întorcându-se.
Adrian clipi, surprins de schimbarea bruscă.
– Unde pleci?
Luca se opri din mers, se întoarse ușor, doar cât să-l privească peste umăr. Pentru o clipă, ceva îi traversă privirea. Apoi dispăru.
– Mă văd cu Jacob.
Cuvintele căzură simplu, fără greutate, fără explicații.
Adrian încruntă ușor sprâncenele.
– Jacob?
–Da. Băiatul de aseară. Între ei se lăsă o pauză scurtă, grea, intensă.
– M-a invitat la prânz, spuse Luca simplu.
Nimic în plus, niciun zâmbet ironic, nicio ezitare, nicio explicație, doar… un fapt.
Apoi Luca se întoarse complet și plecă, fără să mai aștepte răspuns, fără să se uite înapoi.
Adrian rămase nemișcat, privirea îi rămase fixată în locul în care fusese Luca cu câteva secunde în urmă.
Jacob.
Numele îi rămase în minte mai mult decât ar fi trebuit. Își lăsă capul pe spate, privind cerul.
Lumina era prea puternică. Își ridică o mână peste ochi, încercând să o blocheze.
Nu își amintea nimic, nici cum ajunsese în cameră, nici cât băuse, nici ce spusese.
Dar își amintea vag… senzația. Ceva incomod.
Ceva care nu se potrivea.
Și acum….Jacob…un prânz. Atât de simplu pentru Luca, atât de… normal. Adrian își strânse ușor maxilarul. Fără motiv clar.
– Serios… murmură pentru sine.
Își lăsă mâna să cadă și se ridică brusc în șezut.
Durerea de cap îl lovi din nou, dar o ignoră.
Privirea îi alunecă spre piscină. Apa era liniștită acum…calmă. Ca și cum noaptea trecută nu ar fi existat niciodată. Ca și cum nimic nu se schimbase…dar nu era adevărat.
Simțea asta.
În modul în care îl deranja un detaliu atât de mic. În modul în care numele acela… Jacob, refuza să plece din mintea lui. În modul în care…îi păsa.
Adrian expiră lent, trecându-și o mână prin păr.
– Ridicol…dar cuvântul nu avea convingere.
Pentru că, undeva, adânc, știa….nu era deloc ridicol.
