Under my skyn (2026)- Capitolul 6

Durere

-Hei… de ce stai retras aici?

Vocea lui Luca fu mai joasă decât fusese înăuntru. Nu mai era râs în ea, nici energie. Doar o liniște atentă, aproape grijulie.

Adrian se întoarse spre el. Stătea pe mica terasă de lemn, sprijinit de balustradă, cu privirea pierdută în depărtare. Dincolo de el, cerul ardea în nuanțe de portocaliu, roșu și auriu, culori care îi mângâiau chipul și îi luminau ochii într-un mod dureros de frumos.

Din interior, muzica ajungea până la ei în valuri înăbușite, ca un ecou îndepărtat. Râsete, pași, viață. Aici… era liniște.

– La mulți ani, răspunse Adrian, zâmbind slab.

Un zâmbet care nu ajunse până la ochi. Luca îl privi, nu doar îl văzu, îl analiză. Și în câteva secunde înțelese că ceva nu era în regulă.

Nu era prima dată când Adrian se retrăgea. Nu era prima dată când devenea tăcut. Dar asta… era diferit, era mai adânc, mai greu.

– Ce se întâmplă, Adrian? întrebă el, serios acum, apropiindu-se încet.

Adrian își întoarse privirea înapoi spre apus. Culorile i se reflectau în ochi, făcându-i să pară mai strălucitori decât erau în realitate. Sau poate…doar mai plini.

– Nu vreau să-ți stric petrecerea, Luca, spuse încet.

Vocea lui abia se auzea, ca și cum fiecare cuvânt îl costa.

Luca nu răspunse imediat. Se apropie și mai mult, până ajunse lângă el, sprijinindu-se de balustradă. Lemnul era ușor cald sub palme, contrastând cu aerul răcoros al serii care începea să se lase peste tabără. Își întoarse capul spre el.

– Spune-mi, șopti. Știi că poți vorbi cu mine, tonul îi era cald, fără presiune, fără grabă. Doar… acolo, pentru el.

Adrian trase aer adânc în piept, se vedea, se simțea. Era ceva în el care se rupea în tăcere. Maxilarul i se încordă ușor, iar ochii îi clipiră de câteva ori prea repede. Lacrimile se adunau acolo, la limita dintre control și cedare, dar refuzau să cadă. Încă.

– Adrian…? vocea lui Luca deveni mai joasă, mai aproape de îngrijorare.

Adrian închise ochii o secundă…două și atunci…o lacrimă îi scăpă. Alunecă rapid pe obraz, lăsând în urmă o urmă subțire, aproape invizibilă în lumina apusului. Inspiră adânc și când își redeschise ochii, îi ridică direct spre Luca, fără să se mai ascundă.

– Părinții mei… șopti dar vocea i se frânse ușor.

–Tata…încerca să vorbească dar făcu o pauză.

Cuvântul următor păru mai greu decât toate celelalte.

– Vor divorța…. șopti cu greutate.

Liniștea căzu între ei, grea , plină.

Luca îngheță, nu pentru că nu înțelegea ci pentru că nu se așteptase. Ochii i se măriră ușor, iar pentru o fracțiune de secundă, toată siguranța lui obișnuită dispăru.

– Oh… Adrian… dar… ei… eu…cuvintele nu veneau, și asta era rar.

Pentru Luca, care întotdeauna știa ce să spună, cum să reacționeze, cum să fie stabil. Acum simțea că nu era suficient. Adrian clătină ușor din cap, grăbindu-se să închidă momentul.

– Este ok… iartă-mă, spuse rapid, întorcându-și privirea din nou spre cer.

-Am venit aici să te sărbătorim, nu să…

-Hei, hei…vocea lui Luca îl opri.

 Nu era ridicată, dar era fermă.

Se întoarse complet spre el, reducând distanța dintre ei fără să mai gândească.

– Este ok, spuse rapid căutându-i privirea. Și când o găsi o ținu acolo.

– Ești cel mai bun prieten al meu, cuvintele ieșiră simplu, fără ezitare.

– Durerea ta… e și durerea mea.

Adrian clipi când auzi acele cuvinte, pentru o clipă, păru că nu știe cum să reacționeze la asta. Cu toate că știa cine este Luca și cât de mult oferea el prietenilor săi.

– Poți vorbi cu mine, continuă Luca, mai încet acum.

– Nu o să treci singur prin asta.

Și apoi fără să mai aștepte îl trase spre el. Adrian încremeni o fracțiune de secundă. Apoi…cedă. Brațele lui Luca erau ferme, calde, sigure. Îl țineau aproape, fără grabă, fără presiune… dar cu o certitudine care nu lăsa loc de îndoială. Adrian își lăsă fruntea ușor pe umărul lui. Respirația i se frânse pentru o clipă, apoi încă o dată și încet se relaxă.

Înăuntru, muzica continua. Râsetele nu se opriseră. Viața mergea mai departe, exact cum o făcea mereu. Dar aici, pe terasa aceea mică, între lemnul cald și cerul care se stingea, timpul încetinise. Luca nu spuse nimic, nu mai era nevoie. Îl ținea doar acolo, stabil, prezent, real. Și, pentru prima dată în acea zi, nu mai conta că era ziua lui. Nu mai conta cantonamentul, nu mai conta viitorul, conta doar momentul și băiatul din brațele lui,  care, fără să știe, reușise să ajungă exact acolo unde nimeni nu mai ajunsese până atunci. Sub pielea lui.

Harry îi văzu primul, nu pentru că ar fi fost mai atent… ci pentru că era genul de om care observa lucrurile înainte ca ele să devină evidente. Privirea i se opri asupra lor prin geamul mare al cabanei, siluetele apropiate, liniștea nefirească dintre două persoane care, de obicei, nu aveau nevoie de ea. Îi făcu semn lui Mike, fără cuvinte. Doar o înclinare ușoară a capului.

Mike urmări direcția privirii lui, iar zâmbetul larg pe care îl purta cu câteva secunde înainte se estompă aproape instant. Nu dispăru complet… dar deveni mai mic. Mai atent. Ieșiră pe rând pe terasă. Ușa scârțâi ușor în urma lor, iar aerul serii îi întâmpină cu o răcoare blândă, încărcată de mirosul pădurii și de ecoul petrecerii din interior.

– Hei… ce faceți aici?, întrebă Mike.

Tonul lui era ușor, dar ochii lui nu mințeau, nu erau pe Luca, erau pe Adrian și în câteva secunde… înțelese.

În urma lor apăru și Garett, sprijinindu-se de ușă cu acea nonșalanță care părea să nu-l părăsească niciodată. Părul ușor răvășit, zâmbetul pe jumătate prezent, privirea puțin încețoșată de alcool.

– Ratați o petrecere pe cinste, spuse el, aruncând o privire spre ei.

–Ce facem aici? tonul lui era încă jucăuș, dar nu pentru mult timp.

Adrian îi privi…pe fiecare în parte și pentru prima dată în seara aceea, nu mai încercă să ascundă nimic. Nu mai exista control, nu mai exista mască. Durerea ieși la suprafață cu o sinceritate crudă. Își duse mâinile la față, de parcă ar fi vrut să oprească totul acolo, gândurile, emoțiile, realitatea. Dar nu putea, corpul lui cedă primul.

Umerii i se zguduiră, respirația i se frânse, iar sunetul acela… scurt, înăbușit… fu suficient. Luca reacționă instant, îl trase mai aproape, brațele lui înconjurându-l fără ezitare din nou,  fără să ceară permisiune. Îl ținu ferm, simțind cum trupul lui Adrian tremură în brațele lui, cum fiecare respirație era o luptă.

– Hei… sunt aici… șopti el, aproape imperceptibil.

– Ce se întâmplă?

 Vocea lui Garett nu mai avea nimic din tonul de mai devreme…era clară, serioasă. Alcoolul dispăruse din ea ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Mike și Harry se apropiară instinctiv, oprindu-se la câțiva pași. Niciunul nu interveni imediat. Niciunul nu glumi, doar… priveau îngrijorați.

Luca își coborî ușor privirea spre Adrian, apropiindu-și buzele de urechea lui.

– Le pot spune? întrebă încet.

Adrian nu răspunse imediat, respirația lui era încă neregulată, frântă. Dar apoi, dădu ușor din cap. Aprobarea fu mică, dar suficientă. Luca își ridică privirea spre ceilalți. Pentru o clipă, păru că își caută cuvintele.

– Părinții lui Adrian… spuse încet.

– Vor divorța.

Tăcerea care urmă fu diferită, nu apăsătoare, nu incomodă, ci… plină. Plină de înțelegere, de reacții care nu aveau nevoie de zgomot. Mike își duse mâna la gură instinctiv, ochii mărindu-i-se ușor.

– La naiba… murmură el încet.

Garett expiră adânc, trecându-și o mână prin păr, privirea coborând pentru o clipă în pământ înainte să revină spre Adrian.

Harry închise ochii pentru o secundă, ca și cum ar fi absorbit informația, apoi îi redeschise, fixându-l pe prietenul lor cu o liniște calmă. Nimeni nu știa exact ce să spună și pentru prima dată…nu încercară. Mike fu primul care făcu un pas în față, nu glumi, nu zâmbi. Doar se apropie și îi puse o mână pe umăr lui Adrian, apăsând ușor.

– Hei… spuse încet.

-Suntem aici, da?

Simplu…dar suficient.

Garett se apropie și el, mai lent, dar fără ezitare.

– E nasol… recunosc, spuse direct, fără ocolișuri.

– Dar… nu ești singur.

Nu suna perfect, nu suna poetic. Dar era real.

Harry rămase ultimul, se opri lângă ei și îl privi pe Adrian câteva secunde.

– Uneori lucrurile se rup… chiar dacă nu vrem, spuse calm.

–Dar asta nu înseamnă că tu trebuie să te rupi odată cu ele, vocea lui era joasă, stabilă.

Acolo lângă el, ca un suport, ca tot ce el avea nevoie în acel moment. Adrian nu răspunse, nu putea. Dar, încet, mâinile lui coborâră de pe față. Respirația i se liniști puțin și deși lacrimile încă îi umezeau obrajii,  nu mai era singur.

Luca nu îi dădu drumul, nici măcar o clipă și în mijlocul acelei liniști fragile, cinci băieți stăteau acolo, pe o terasă de lemn, sub un cer care își pierdea culorile. Petrecerea continua înăuntru. Viața mergea mai departe, dar aici se întâmpla ceva mai important, ceva ce nu avea nevoie de muzică, de lumină, de zgomot. Doar de prezență și de oameni care aleg să rămână.

Liniștea se așeză mai târziu, nu  ca o pauză bruscă, ci ca o retragere lentă a zgomotului, a râsetelor, a muzicii care, cu câteva ore în urmă, umplea fiecare colț al serii. Cabana mică în care stătea Luca devenise un refugiu, luminată slab, cu aerul încă încărcat de căldura lemnului și de urmele unei zile prea pline.

Își rugase colegii de cameră să își găsească loc în alte cabane fără prea multe explicații. Nu fusese nevoie. Îl văzuseră. Îl înțeleseseră.

Acum erau doar ei cinci, așa cum fuseseră mereu. Adrian stătea pe marginea canapelei, ușor aplecat, coatele sprijinite pe genunchi, mâinile împreunate. Nu mai plângea. Dar urmele rămăseseră, în ochii lui, în modul în care evita să privească direct, în tăcerea care îi apăsa umerii. Luca era lângă el…aproape, fără să spună nimic.

Mike stătea întins pe covor, sprijinit într-un cot, mai tăcut decât de obicei. Harry ocupa un fotoliu, drept, calm, privirea lui atentă. Garett era rezemat de spătarul unei alte canapele, cu brațele încrucișate, dar fără acea energie obișnuită care îl făcea mereu să domine încăperea. Pentru o vreme, nimeni nu vorbi.

– Mama ta cum este?

Vocea lui Garett rupse liniștea, nu era sarcastică, nu era ironică, era… sinceră.

Adrian inspiră adânc. Pentru o clipă, păru că își caută cuvintele în același mod în care cineva caută aer.

– Mama… ea…se opri.

Privirea i se pierdu pentru o secundă în podea.

– Ea a fost cea care i-a descoperit, spuse în cele din urmă, vocea lui coborâtă într-un șoptit.

-Dar a stat tăcută câteva luni la rând.

Luca își întoarse ușor capul spre el. Adrian înghiți în sec.

– A încercat…

Cuvântul rămase suspendat, neterminat.

– Deci tatăl tău se vedea cu femeia aia de mult? întrebă Mike, mai direct decât ar fi vrut poate.

Nu era lipsă de tact, era felul lui de a înțelege. Adrian dădu ușor din cap.

– Mama spune că aveau o relație de aproape un an.

Un an.

Cuvântul căzu greu în cameră.

-A angajat un detectiv particular să îl urmărească…

Harry clipi lent. Garett expiră pe nas, apăsat.

Luca rămase nemișcat.

– Asta o să-i afecteze campania? întrebă Harry, calm, dar atent….nu suna rece, suna… realist.

Știa contextul, știa miza. Mama lui Adrian nu era doar „mama lui”. Era primar. Era imagine și putere.

Adrian își trecu o mână prin păr vizibil frustrat.

– Nu știm încă… spuse, obosit.

–A chemat câțiva experți de imagine. Vor să analizeze situația… să vadă cum o să reacționeze publicul.

Un zâmbet amar îi atinse buzele pentru o clipă.

– Ca și cum viața noastră e un comunicat de presă, șopti el cu amărăciune.

– Mama ta a muncit mult pentru asta, spuse Mike mai încet acum.

– Și… e un primar iubit. Toată lumea o respectă.

Adrian ridică ușor din umeri.

– Tocmai de asta…privirea i se întunecă.

– Un asemenea scandal o poate face să piardă.

– Dar nu e vina ei, interveni Garett imediat, mai aprins decât fusese până atunci.

Adrian îl privi scurt și închise ochii câteva secunde.

– Nu. Dar imaginea de familie perfectă… reflectă mult asupra alegerilor.

Cuvintele lui erau simple, dar fiecare dintre ei înțelese ce înseamnă. Nu era vorba doar de adevăr, era vorba de percepție. Adrian își coborî privirea din nou, de data asta, mai grea.

–Și noi… nu mai suntem familia perfectă.

Vocea lui se frânse ușor la final, nu într-un mod dramatic, doar…mai  sincer. Durerea nu mai era un val, era un gol. Luca își întoarse complet corpul spre el, nu îl întrerupse, nu grăbi momentul. Doar îl privi.

– Ai vorbit cu tatăl tău? întrebă el, calm.

Adrian ridică privirea, ochii i se opriră în ai lui Luca pentru o clipă mai lungă.

Apoi clătină din cap.

-Nu. Nu cred că pot… nu acum, glasul îi coborî, respirația i se bloca din nou, ușor.

– Sunt… sunt…se opri între răsuflări, cuvintele nu veneau.

Dar emoția era acolo, clară, puternică.

Luca nu îl lăsă să se piardă în acel gol.

– Furios… spuse încet.

Nu ca o întrebare, ca o înțelegere.

Adrian clipi, apoi clătină ușor din cap.

– Dezamăgit… răspunse.

Vocea lui era mai liniștită acum. Dar mai grea.

– Furia trece. Dezamăgirea… rămâne, spuse el cu fermitate.

Liniștea reveni, dar nu mai era aceeași, nu mai era goală. Era plină de ceea ce fusese spus și de ceea ce nu mai trebuia spus.

Luca își mută ușor mâna, atingându-l pe Adrian, discret, un gest mic, dar suficient. Adrian nu se feri, nu se retrase. Doar rămase acolo și pentru prima dată de când aflase, nu mai simțea că se destramă singur.