Amintire
Dimineața nu venise încă pe deplin. Cerul era prins între noapte și lumină, într-o nuanță rece de albastru pal, iar aerul avea acea claritate tăioasă care îți intră în piept și te trezește mai sigur decât orice alarmă. Luca era deja în mișcare. Pașii lui loveau ritmic pământul umed, respirația îi era controlată, dar mai apăsată decât de obicei. Nu alerga pentru performanță. Nu pentru antrenament. Alerga pentru liniște.
Pentru că, pentru prima dată după mult timp, gândurile lui nu mai aveau o direcție clară, se suprapuneau, se loveau unele de altele. Refuzau să se așeze.
Imaginea lui Adrian de cu o seară înainte revenea constant, ochii lui umezi, vocea frântă, modul în care corpul lui cedase în brațele lui și ceva în Luca… nu putea să ignore asta, nu voia. Încetini pasul, se opri. Își duse mâinile pe șolduri, inspirând adânc, lăsând aerul rece să-i umple plămânii până la limită. Își ridică privirea privind cerul. Soarele încă nu răsărise complet, dar linia orizontului începea să se lumineze. O zi nouă, dar nu una obișnuită.
Decizia nu venise brusc, se formase în el, pas cu pas, gând cu gând, până când devenise… clară. Simplă. Irevocabilă.
Câteva minute mai târziu, Luca urca treptele cabanei centrale unde locuia antrenorul. Lemnul scârțâi ușor sub pașii lui, liniștea dimineții fiind atât de profundă încât fiecare sunet părea mai puternic decât era.
Ridică mâna…bătu. De două ori și așteptă. Ușa se deschise câteva secunde mai târziu.
Antrenorul apăru în prag, încă prins între somn și realitate, cu părul ușor dezordonat și privirea îngreunată.
– Luca? întrebă el, surprins.
– Domnule… pot vorbi cu dumneavoastră câteva minute? întrebă Luca, politicos, dar ferm. Antrenorul îl privi câteva secunde. Apoi făcu un pas în spate.
– Intră.
Interiorul cabanei era simplu, ordonat, dar cu acea căldură discretă pe care o aveau locurile locuite de oameni obișnuiți cu disciplina.
Antrenorul închise ușa în urma lui și se întoarse, frecându-și ușor fața.
– Ce e cu tine la ora asta? spuse căscând ușor.
– Nici soarele nu a urcat pe cer.
Luca nu se așeză, rămase în picioare. Drept.
– Vreau să vă cer permisiunea să merg acasă.
Cuvintele ieșiră fără ezitare….directe.
Antrenorul îngheță, pentru o fracțiune de secundă, expresia lui rămase goală.
– Poftim?
Tonul lui se schimbă instant, se trezi complet.
– Suntem în plin cantonament, Luca, continuă el, vocea lui devenind mai fermă, ușor revoltată.
–Știu, răspunse Luca imediat. Nu ridică vocea nu se apăra, doar… rămase acolo.
– Dar prietenul meu trece prin ceva destul de grav pentru familia lui, spuse rapid, apoi făcu o pauză scurtă.
– Și vreau să fiu lângă el.
Seriozitatea din vocea lui nu lăsa loc de interpretări. Nu era o scuză, nu era o impulsivitate…era… decizie.
Antrenorul îl privi lung, foarte lung și, încet expresia lui se schimbă, nu complet. Dar suficient. Se îndreptă spre canapea și se așeză pe marginea ei, sprijinindu-și coatele pe genunchi.
– Luca… spuse el mai încet, privind spre el, îl analiză atent.
– Întotdeauna ai fost așa. Un coechipier bun. Un prieten bun. Un jucător excelent.
Cuvintele nu erau aruncate. Erau cântărite.
– Dar aici… nu e doar despre asta.
Își ridică privirea din nou spre Luca.
– E despre viitorul tău.
Luca nu clipi, nu protestă, nu se mișcă.
– Știu, răspunsul lui veni simplu, fără apărare.
Antrenorul expiră ușor….
– Spune-mi ce s-a întâmplat, continuă el.
– Vreau să înțeleg de ce vrei să pleci acum.
Tonul lui nu mai era dur, era… deschis.
Luca își strânse ușor maxilarul, nu din tensiune, din alegere. Din respect pentru problema amicului său, care voia să țină asta departe de guri lumii atât cât putea de mult.
-Asta nu o pot face.
Vocea lui rămase respectuoasă, dar fermă.
– Cu tot respectul, nu pot dezvălui problemele prietenului meu. Ține doar de familia lui.
Privirea lui nu se clinti.
– Știu doar că trebuie să fim alături de el.
Liniștea căzu între ei. Dar nu era o liniște goală, era una plină de ceva ce nu putea fi ignorat. Antrenorul îl privi din nou, de data asta… diferit. Nu ca pe un jucător ci ca pe un om și pentru prima dată în acea dimineață, nu mai era vorba doar despre hochei.
Minutele trecură greu.
Luca nu se mișcă. Rămase în picioare, drept, cu privirea fixată asupra antrenorului care străbătea încăperea în pași măsurați, dintr-un colț în altul. Lemnul podelei scârțâia ușor sub greutatea lui, iar liniștea dintre ei nu era una goală, era plină de gânduri nerostite, de calcule, de decizii care cântăreau mai mult decât păreau.
Antrenorul se opri în cele din urmă.
Se întoarse spre Luca, își îngustă privirea și expiră lung, ca și cum ar fi eliberat o luptă tăcută din interiorul lui.
– Luca… pentru mine nu ești doar cel mai bun jucător.
Vocea lui era diferită acum. Mai gravă. Mai sinceră.
– Ești un lider. Unul extrem de bun.
Făcu un pas mai aproape de el
– Îți voi oferi câteva zile. O săptămână. După care trebuie să te întorci aici.
Făcu o pauză privind spre băiatul din fața lui.
– Ai un viitor strălucit în față. Iar echipa ta te admiră. Te ascultă. Și asta… e rar pentru un căpitan. Privirea lui se înmuie ușor.
– Dar tu ai știut mereu cum să le vorbești.
Luca inspiră adânc, mulțumit de ce auzi.
– Vă mulțumesc, domnule.
Vocea lui era respectuoasă, dar în ea se simțea și ușurarea. Întinse mâna, iar antrenorul i-o strânse ferm.
Mai târziu, când se întoarse în cabană, liniștea îl întâmpină ca o pătură aruncată peste haosul de ieri. În living, Mike dormea întins pe covor, Garett prăbușit într-un colț al canapelei, iar Harry într-un fotoliu, capul ușor aplecat într-o parte. Respirațiile lor erau lente, egale.
Pentru prima dată după mult timp… păreau doar niște băieți, nu roluri, nu responsabilități.
Doar… ei.
Luca își mută privirea spre bucătărie. Adrian era acolo. Singur. Cu o cană în mână, sprijinit de blat, pierdut undeva între gânduri.
– Cum ești? întrebă Luca, oprindu-se aproape de el.
Adrian nu ridică imediat privirea.
– Nu știu, răspunse sincer.
– Vrei cafea? Ai fost la alergat? Cuvintele ieșiră grăbite, aproape înghesuite unele peste altele, de parcă încerca să evite ceva.
Luca îl privi atent.
– Am fost să vorbesc cu domnul antrenor.
Adrian ridică privirea brusc…se uită direct la el.
– O să ne întoarcem acasă, continuă Luca. Toți. M-am gândit să stai la mine până se încheie… totul. Vocea lui deveni mai calmă, mai caldă.
–Eu și băieții vrem să fim acolo pentru tine. Pentru tine și pentru mama ta.
Pentru o clipă, Adrian nu reacționă. Doar îl privi, își lăsă cana pe blat și plecă. Fără un cuvânt.
Luca rămase nemișcat o secundă, confuz. Apoi îl urmă.
Ușa terasei se deschise brusc, iar aerul dimineții îi întâmpină. Adrian era deja acolo, sprijinit de balustradă, cu spatele rigid.
– Nu poți face asta, spuse rapid.
Luca se opri în spatele lui.
–Ba sigur că pot, vocea lui era calmă, dar fermă.
–Nu, nu poți!, se întoarse Adrian, privirea lui era aprinsă.
–Este vorba despre viitorul tău! Eu nu îți pot distruge viitorul!, spuse rapid cu respirația mai rapidă acum.
– În maxim o lună ai cel mai important meci. Cei de la NWY vor fi acolo. Nu îți poți rata șansa asta!
Luca îl privi încruntat.
– Am crescut împreună, spuse el apăsat.
–Am trecut prin orice împreună. Tu, eu, ei…spuse el cu greutate, apoi făcu un pas spre el.
– Suntem ca degetele unei mâini. Dacă unul suferă… toată mâna simte.
Privirea lui deveni mai dură.
– Nu te voi lăsa singur în asta. Nici eu. Nici băieții.
– Nu am nevoie de mila ta!, spuse revoltat Adrian. Replica lui tăie aerul, dar imediat regretul îi apăru în ochi. Se întoarse cu spatele, apucând balustrada cu putere.
– Iartă-mă… șopti.
– Nu am vrut să sune așa…
Luca se apropie, mai încet de data asta, îl prinse ușor de braț și îl întoarse spre el.
– Asta crezi că este? Milă?
Îl privi direct fără nici o ezitare.
– Nu a fost niciodată vorba de milă, vocea lui scăzu aproape de șoaptă.
– Este prietenie. Familie. Ești fratele meu.
Cuvintele căzură simple…dar grele.
– Normal că voi fi alături de tine.
Își relaxă ușor expresia.
– Antrenorul mi-a dat o săptămână. După mă întorc. Nu pierd nimic.
Adrian îl privi, respirația i se liniști puțin.
– Iartă-mă… mă simt… tensionat.
– Știu, răspunse Luca.
– De asta trec peste.
Și, pentru o clipă…zâmbi. Scurt.
Se întoarse să plece, dar vocea lui Adrian îl opri.
-Mi-am amintit…spuse șoptit, dar suficient să îl facă pe Luca să se oprească. Nu se întoarse imediat, corpul i se încordă ușor.
– Ce anume? întrebă fără să se miște.
Adrian făcu un pas spre el.
– De ce nu mi-ai spus?
Luca își închise pentru o secundă ochii, apoi se întoarse.
– Erai beat, spuse simplu, direct
– Eu… eu…Adrian se blocă, respirația i se agita din nou.
– Este ok, interveni Luca.
– Nu trebuie să vorbim despre asta.
– Dar eu te-am întrebat dacă am făcut ceva aiurea… și mi-ai spus că nu…spuse încruntat. Vocea lui era mai joasă acum, mai sinceră.
– Pentru că nu am vrut să te simți așa… cum o faci acum.
Privirea lui Luca coborî o clipă.
– Oricum… a fost doar o nebunie. Prea mult alcool.
– Da… eram beat…replica Adrian.
– Dar tu nu.
Luca îngheță, cuvintele îl lovită direct. Maxilarul i se încordă, privirea i se mută în altă parte.
– Iartă-mă și tu… spuse el.
– Și eu băusem.
– Este ok…spuse Adrian și făcu un pas, apoi încă unul. Se opri aproape de el, prea aproape.
Atât de aproape încât respirațiile lor se amestecau. Ochii li se întâlniră. Și totul dispăru, zgomot, lumină, gânduri.
– Când mi-am amintit de… sărutul nostru…
Vocea lui Adrian tremură ușor.
– Eu…
Luca închise ochii și făcu un pas în spate.
– Adrian… eu…încerca sa vorbească.
– Te rog.
Vocea lui Adrian îl opri, nu era puternică, dar era… hotărâtă.
– Nu căuta scuze.
Respirația lui era grea.
– Nu a fost curiozitate, spuse și îl privi direct.
– Știu cine ești tu…știu asta, șopti, apoi cu o sinceritate care nu mai putea fi retrasă:
– Nu îmi pare rău că s-a întâmplat.
