Until We Meet Again – Capitolul 4

Until We Meet Again – Capitolul 4

Aproape de inimă

 

 

Ce este? Korn s-a uitat la rămășițele negre de pe farfurie și a îndepărtat carcasa cu o furculiță.

 

… Omletă., a răspuns slab In.

 

Ce naiba ai făcut? Korn s-a uitat mai atent. La urma urmei, el juca rolul de „prieten răutăcios”, nu putea mânca mâncarea prietenului său.

 

– Când am prăjit-o, s-a lipit de tigaie. Nu am putut să o întorc. Dar sunt astea aici! In s-a întors să ia un recipient de plastic și i l-a întins lui Korn.

 

– Huh? Dulciuri? Korn a deschis capacul și a descoperit că acestea erau deserturi thailandeze, aranjate într-o compoziție, precum semințe de jackfruit, Thong Yip și Look Chub.

 

– Am ajutat-o pe mama mea să le facă. Mai ales pe acesta. In a arătat cu degetul spre unul.

 

– Forma de stea este foarte greu de făcut. A luat bunătățile care aveau forma unei stele șubrede, dar care aveau cea mai frumoasă culoare.

– Aaa… Deschide gura, repede! 

Korn a dat din cap amuzat, apoi a deschis gura pentru a primi desertul. După ce a mestecat, gustul i-a umplut gura.

 

– Cum este? Miroase bine? L-am făcut cu esențe.

 

– Mmmh, este delicioasă. Korn s-a aplecat spre el și i-a dat un sărut, șoptindu-i: Apropo de omletă, pot sări peste ea?.

 

~~~~~~

 

 

Un vis dulce făcu silueta înaltă să zâmbească sub pătură, ceea ce se întâmpla rar când era treaz. Se bucura de beatitudine când totul s-a terminat la sunetul ceasului deșteptător.

 

Dean se ridică să se așeze, își frecă fața pentru a-și pune creierul în mișcare. Visul pe care îl avusese cu o clipă înainte se estompă până în punctul în care nu-și mai amintea nimic, dar îi lăsase un sentiment cald în inima lui aridă. Nu a fost surprins când mâinile mari i-au șters lacrimile care îi izvorâseră din ochi. Încă de când era copil, visase mereu pe cineva, dar nu-și amintea niciodată detaliile și, de fiecare dată când se trezea, se regăsea plângând din cauza unei dureri pe care nu și-o putea explica. Pe măsură ce creștea, visa din ce în ce mai puțin, dar când o făcea, tristețea se transforma într-o fericire care îl făcea să se simtă bine toată ziua.

Poate că din cauza tristeții amestecate cu fericirea părea să caute mereu pe cineva… cine ar putea răspunde de ce se simțea așa?

Tânărul s-a contorsionat înainte de a merge la baie să se spele. După ce și-a clătit fața și ochii, s-a privit cu severitate în oglindă. Prin mintea lui au trecut câteva imagini suprapuse peste altele, în timp ce vedea pe cineva care semăna cu el, dar cu un zâmbet luminos diferit. Dean a scuturat din cap și a înjurat cu voce joasă, apoi s-a grăbit să facă duș și să se îmbrace. Probabil că încă dormea.

 

Familia lui Dean era formată din cinci persoane, fără a include cele două menajere. Părinții lui lucrau adesea în străinătate, lăsându-l singur cu frații săi mai mici. Acest lucru era în regulă pentru Dean, din moment ce îi era prea lene să se întâlnească chiar și cu tatăl său, nu știa de ce se tot certau.

 

Masa din sufragerie era la fel de singuratică ca întotdeauna. Erau acolo doar sora lui, care lua micul dejun, și fratele lui, care era ocupat să vorbească la telefon. Dean se uita la felurile simple de mâncare: ouă prăjite, cârnați și pâine pe care le pregătise menajera, dar nu avea chef să mănânce, așa că se mulțumi să ia niște suc de portocale și să-l bea.

 

– Phi, azi mă întorc acasă târziu pentru că trebuie să pregătesc un proiect cu prietenii mei. Don, fratele său mai mic, i-a cerut politicos permisiunea cu o privire precaută, la care Dean a dat din cap în semn de răspuns.

 

Dean știa că ambii săi frați mai mici erau foarte speriați și prudenți față de el. Probabil pentru că el crescuse cu bunica lui în copilărie. În momentul în care se mutaseră din nou împreună, se maturizaseră. De multe ori încercase să se apropie de ei, încercând să se integreze, dar era ceva care îl bloca. Poate din cauză că era introvertit și nu accepta legăturile de familie, situația se înrăutățea pe zi ce trecea.

 

– În acest weekend trebuie să merg în tabără pentru a mă împrieteni cu bobocii. Tu trebuie să vii acasă pentru a fi cu sora noastră.

 

– Pot să stau singură acasă, Phi, a spus în grabă Del, sora lui, care se temea să-i facă probleme fratelui ei Don.

 

– Nu!, a spus Dean cu o voce severă.

Este periculos pentru o fată să rămână singură, voi suna să verific. S-a ridicat în picioare și a luat cheile de la mașină și telefonul mobil așezat pe masă. A clătinat din cap când sora lui a alergat în spatele lui să îl întrebe dacă nu vrea micul dejun.

 

~~~~~~~~

 

 

Sedanul negru a rămas nemișcat în parcarea școlii. Băiatul înalt a luat niște hârtii și s-a așezat, încruntându-se ezitant. Plecase de acasă cu o oră înainte de ore. Nu avea chef să înoate sau să meargă la club, era leneș și nu voia să întâlnească alți oameni. În cele din urmă, stomacul său a decis pentru el. Deși nu voia să meargă să mănânce, îi era prea foame.

Cantina principală a universității era cea mai mare și oferea o gamă largă de mâncăruri. Tânărul s-a dus la tejghea pentru a comanda, din fericire era foarte devreme, așa că nu erau mulți oameni acolo și astfel nu a pierdut timpul.

 

– Mătușă, o omletă cu orez, vă rog!.

Dean a comandat primul lucru care i-a venit în minte. Într-o clipă, omleta gustoasă era în mâinile lui, așa că a căutat o masă liberă la care să se așeze și să se bucure de micul dejun.

Gustul omletei era la fel ca toate celelalte pe care le mâncase, dar, în mod ciudat, s-a gândit la cea arsă pe care nu reușise să o mănânce. Cu toate acestea, nu știa unde o văzuse, pentru că nu mâncase niciodată o omletă arsă.

În timp ce se gândea la asta, telefonul a început să vibreze până când masa s-a cutremurat. A aruncat o privire la numele afișat pe ecran. Imaginea vicepreședintelui a rămas acolo până când s-a hotărât să răspundă, deși nu era chiar necesar.

 

– Ce? Vocea gravă a lui Dean arăta că nu avea chef, pentru că fusese deranjat în timp ce lua micul dejun.

 

[-Oh, ce proastă dispoziție. La ce oră ajungi la universitate?.]

 

– Sunt deja aici, ce se întâmplă?.

 

[- Ah, nu e prea devreme? Mai bine, atunci. Președinta clubului de mâncare thailandeză a venit să vorbească despre gustări, așa că vreau să te duci să o asculți.]

 

Apropo de vicepreședintele clubului, chiar era un obsedat de control. Se antrena de dimineața până seara… Nu, uneori, când membrii se jucau în apă ca niște copii, asta îl făcea mereu nervos. Dean a mâncat în grabă restul de orez în timp ce zăbovea: Bine, mă duc la club.

 

A sărit în picioare și a ridicat farfuria goală. Și-a adunat în grabă hârtiile în timp ce vorbea la telefon. Nu-i păsa prea mult de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Câteva secunde mai târziu, un băiat care ținea în mână o farfurie de orez a venit să se așeze chiar la acea masă.

 

– Oh, sunt aici și sunt pe cale să încep să mănânc. Da, la cantina centrală. Da, vă aștept. Pharm a așezat omleta cu orez pe masă. A continuat să vorbească cu Team, înainte de a închide și de a se așeza pentru a-și aștepta prietenii și a mânca împreună.

Uitându-se la omletă, Pharm s-a gândit că era amuzant. Când era copil, se urcase pe furiș pe un scaun și încercase să prăjească ouă imitându-și părinții. Pe atunci, folosise o plită electrică și nu știa cum să o regleze. În cele din urmă, prima sa omletă a fost carbonizată și a fost pălmuit de mama sa. I s-a plâns mamei sale până l-a învățat cum să o facă, dar nu știa de ce vrea să o facă. Acesta, însă, a fost doar începutul. Din acel moment, a început să-și ajute mama în bucătărie; mai mult, mama sa îl tachina mereu că va deveni o soție bună, așa că trebuia să învețe repede să gătească.

Gândindu-se la asta, fața lui Pharm a devenit tristă. Și-a sprijinit brațul pe scaun, dar s-a oprit brusc când a atins ceva.

 

– Oh, ce-i asta?, a mormăit el, de parcă cineva ar fi uitat de hârtii.

 

– Oiii! Trupul prietenului său era aplecat peste el, cu intenția de a lua omleta în gură.

 

– Team! Orezul meu!!! Pharm a lovit cu putere mâna prietenului său.

 

– Doar o bucățică, ok, ok… Mă duc să cumpăr ceva de mâncare. Câinele flămând și-a îndepărtat mâna în timp ce se îndepărta.

Pharm a clătinat din cap. Și-a pus hârtiile pe masă, uitând că acolo se aflau cele ale altei persoane.

 

– Ce înseamnă postarea lui P’Dean? Pharm l-a întâlnit vreodată?. Manao i-a arătat captura de ecran pe care Team o trimisese pe grupul Line. Gândindu-se bine, nu înțelegea ce voise să spună cu acel „nu uita niciodată”.

Pharm a clătinat din cap: Nu l-am întâlnit niciodată.

 

~~~~~~~

 

 

În acel moment se afla la ora de engleză; profesorul, cu un puternic accent britanic, îi explica cum să scrie corect rapoartele. Team, care nu înțelegea limbile străine, stătea jos și era într-o dispoziție proastă. Manao și Pharm, care studiaseră la o școală internațională, urmăreau lecția fără probleme. Vorbeau încet în timp ce își ascundeau telefoanele sub birouri.

 

– Toată lumea a fost surprinsă când a postat acel status după mai bine de un an. A fost atât de ciudat. Manao a început conversația, încercând să analizeze postarea. Care a fost motivul pentru care a făcut-o? A vrut să știe ce părere aveau cei doi prieteni ai săi despre asta.

 

– Poate că mâncase acea prăjitură înainte și a vrut să facă o poză ca amintire, a răspuns Pharm. Dacă nu răspundea, prietena lui nu-și va opri curiozitatea.

 

Manao și-a mușcat buzele: Nu, cum e posibil așa ceva? Cred că tu și P’Dean aveți o legătură.

 

– Instinctul Fujoshi? Team, care rămăsese tăcut, s-a alăturat conversației.

 

– Fujoshi? Ce-i aia? Pharm era confuz de noul cuvânt.

 

– Sunt acele fete rele cărora le place să vadă băieți împreună, a explicat Team, râzând ușor. Manao a pufnit în nas.

 

– Haa… chiar dacă noi, fujoshi*, suntem agresive, nu am cupla niciodată un prieten cu un băiat așa pur și simplu. Și vă rog să fiți cu ochii pe tabla plină de explicațiile profesorului. Chiar simți ceva, Pharm? Dacă nu-ți place, spune-ne, nu vom mai vorbi despre asta, a spus Manao, privindu-i curioasă fața prietenului său.

 

*(N/T: o fujoshi este o femeie/fată pasionată de Yaoi sau, cum se numește acum, Bl-Boys Love= Dragoste între băieți. Acest termen provine din Japonia și are o conotație negativă, de fapt cuvântul înseamnă fată sau măr stricat).

 

Pharm a zâmbit vesel, clătinând din cap, și și-a bătut prietena cu pixul: Nu te gândi prea mult, dacă nu mi-ar plăcea cu adevărat de el ți-aș spune.

 

– Deci îți plac băieții?.

 

Băiatul căruia i s-a pus această întrebare a rămas nemișcat o vreme.

A suspinat și a spus: … nu… sunt sigur.

 

Răspunsul său a fost scurt și nesigur, șocându-i pe prietenii săi. Pharm nu era sigur dacă să o spună sau nu, dar, meditând asupra prietenilor săi, i-a considerat demni de încredere.

 

– Dacă vă spun, să nu râdeți, bine? De când eram mic… întotdeauna mi-a lipsit cineva., a spus el uitându-se la carnețelul său ca și cum ar fi fost pe cale să sape în el.

 

– Deci… Manao și Team au vorbit aproape simultan.

 

– Nu știu cine este sau cum arată… Totul este neclar… Dar mă simt fericit și cu adevărat îndrăgostit de această persoană., a spus el cu voce joasă.

 

– Acea persoană… este un băiat?, a întrebat Team.

 

Prietenul a dat din cap. Da… Asta mă derutează în legătură cu orientarea mea sexuală., a spus încet, în timp ce își încrucișa degetele: Întotdeauna am căutat acea persoană… până când… în timpul zilei de orientare l-am văzut pe P’Dean.

Manao și-a ridicat mâinile acoperindu-și obrajii, a zâmbit timid în timp ce Team deschidea gura pentru a înțelege povestea.

 

– Da… da… acea persoană este P’Dean, nu-i așa?, a întrebat fata. Aproape că părea că e pe cale să țipe, dar a încercat să se abțină pentru a nu atrage atenția.

 

– Nu sunt sigur, din moment ce nu l-am întâlnit niciodată. Pharm și-a împreunat mâinile în timp ce își privea prietenii: Dar mă simt trist de fiecare dată când îi aud vocea și mă uit la o poză cu el.

 

– Hai să mergem să-l întâlnim. O să găsesc o cale prin care să vă fac cunoștință.

 

Team a început să se agite, era curios ce se putea întâmpla între cei doi băieți.

 

– Nu… Pharm a clătinat din cap, mâinile îi tremurau,

– Mi-e frică.

 

– Nu trebuie să fii speriat, calmează-te. Du-te la Team la club ca să-l cunoști pe P’Dean. Manao a încercat să facă un plan, dar prietenul său continua să dea din cap. Ochii îi deveniseră sticloși, nu se putea calma.

 

– Nu e ceea ce pare, chiar mi-e frică… mi-e frică să îl întâlnesc. Pharm a închis ochii… Îi era teamă că ar putea fi despărțiți în viitor.

 

Văzând că fața lui Pharm devenea din ce în ce mai albă, Team și Manao au făcut un schimb de priviri și au strâns puternic mâinile prietenului lor, mângâindu-le.

 

– Nu l-ai cunoscut încă, calmează-te. Suntem aici pentru a te încuraja, a spus fata, zâmbind. L-a liniștit vorbind încet, iar Pharm a început să se relaxeze.

 

– Corect, nu l-ai întâlnit încă, așa că e în regulă. Mai ai încă o șansă să faci niște prăjituri delicioase, ca să i le pot duce lui P’Dean. Team și-a ridicat sprâncenele, cuvintele lui i-au făcut să râdă.

 

– Miss Marisa!!! Mister Pharm!!! Mister Teerayu!!! A strigat profesorul, speriindu-i.

 

– I’m sorry. Toți trei și-au cerut scuze. În cele din urmă au suspinat pentru că profesorul le ceruse să scrie un raport de trei pagini ca pedeapsă.

 

~~~~~~~~~~

 

 

Ceasul arăta ora 21:00. Pharm tocmai terminase de făcut duș. În timpul după-amiezii, după activitățile de la club, președinta vorbise despre tot ceea ce ar fi fost necesar pentru a pregăti comanda solicitată de clubul de înot. Ziua respectivă era luni, așa că ar fi trebuit să cumpere ingredientele vineri și să stea în bucătărie pentru a pregăti totul. În cele din urmă, urmau să ducă comanda la clubul de înot sâmbătă dimineața.

 

Pharm a pornit calculatorul și a scos câteva hârtii. Cum putea să facă un raport de trei pagini în engleză? Prietenii lui fuseseră și ei pedepsiți.

Amintindu-și ziua aceea, Pharm nu s-a putut abține să nu zâmbească. Când putea vorbi cu cineva despre ceea ce ținea în el, se simțea atât de bine.

 

Ummm… Notițele de la engleză… Pharm a răsfoit toate documentele, deoarece le grupase laolaltă.

 

– Le-am găsit… aww.

Sub notele în engleză a găsit niște hârtii ciudate. Pharm a încercat să-și amintească, trebuie să fi fost hârtiile găsite în acea dimineață la cantină.

 

– Trebuie să se fi întâmplat din greșeală. A fost șocat după ce a citit propozițiile de pe marginea hârtiei. S-a uitat fix la ea și apoi a făcut ochii mari.

 

Dean 571 – xxxx

Pharm a încremenit câteva secunde, apoi a râs: Poate că este doar o coincidență că numele este același. Buzele îi spuneau așa, dar inima lui continua să bată cu putere. Codul studentului arăta cu siguranță cum că acea persoană era din anul al treilea. Pharm a suspinat, a intrat pe pagina universității și a căutat în motorul de căutare al studenților.

Mâinile îi tremurau în timp ce transcria codul, mișca mouse-ul și dădea click.

Băiatul și-a mușcat buza înainte de a intra în cont. Numele de pe ecran era dovada că era aceeași persoană la care se gândea.

 

571-xxxx Ratthanon Wongnate, Facultatea de Administrare a Afacerilor.

Hârtiile din mâinile lui s-au împrăștiat între masă și podea după ce le-a aruncat, strigând: Ooiii!!!.

 

Inconștient, s-a dat înapoi de la masă, de parcă ar fi văzut un monstru.

 

– Ce noroc… dar cum o să i le dau înapoi?. Pharm a început să se agite. S-a așezat pe scaun, apoi s-a ridicat și s-a plimbat prin cameră. S-a holbat la pagina de Facebook, încruntat: – Sau ar trebui să-l adaug ca prieten și să-i spun? Oii… ar trebui să-l rog pe Team să i le dea mâine dimineață? Aww, asta e imposibil. Team a spus că nu va fi în apartamentul lui în seara asta, s-a întors acasă. Nu mă pot gândi la nimic altceva.

 

Băiatul a mormăit singur mai bine de o oră, până când și-a dat seama că nu avea altă soluție decât să i le înapoieze personal.

 

~~~~~~~~~~

 

 

Ceasul arăta ora 11. Pharm și-a tipărit raportul. S-a întors, a închis calculatorul și s-a pregătit de culcare. Dar, înainte de a se ridica de pe scaun, s-a uitat fix la hârtiile care îi dădeau dureri de cap. Buzele lui subțiri au schițat un zâmbet și cu mâinile a atins numele scris pe hârtie.

Degetele lui scriau fiecare literă în timp ce le repeta cu voce joasă, aproape ca și cum i-ar fi fost teamă că cineva l-ar putea auzi.

 

– Noapte bună, P’Dean.

 

~~~~~~

 

– Pharm, ai vreo activitate la club astăzi?, a întrebat Manao strângându-l de braț pe prietenul ei. Avea o lumină vicleană în ochi.

 

– Nu. Dar trebuie să mă duc până la bibliotecă. Ieri, P’Oom a spus că au rămas niște bani din bugetul folosit pentru clubul de înot, ne-a permis să facem niște prăjituri în plus. Vreau să caut o carte de rețete, a explicat Pharm.

 

– Vom fi foarte fericiți. Team s-a alăturat cu plăcere conversației când a aflat că mâncarea pentru călătoria cu autocarul va fi pregătită de clubul prietenului său.

 

– Hm… Voi vorbi cu ea mai întâi despre asta. Nu pot să aștept până sâmbătă. Nu putea să promită nimic, dar nici nu refuza.

 

Manao a cerut să împartă mâncarea înainte de a se despărți: și ea părea să fie ocupată cu clubul ei. Clubul de actorie se hotărâse să lucreze cu clubul de film pentru a filma o dramă. Manao părea să sufere, așa că Pharm s-a hotărât să coacă niște dulciuri pentru a o înveseli, părea o idee bună.

 

Avea câteva cărți în mâini. De trei zile purta cu el actele lui P’Dean. Nu îndrăznise să i le returneze pentru că îi era frică, dar era și îngrijorat că nu avea notițele pentru examen. Pharm a suspinat, din păcate trebuia să nu se mai gândească.

 

Pe masă erau împrăștiate cărți despre tot felul de sandvișuri și dulciuri thailandeze. P’Oom îl rugase să facă niște dulciuri, se hotărâse în cele din urmă. Își dăduse seama cât de dificil va fi: trebuia să fie atent cu crema de nucă de cocos și cu ingredientele care se puteau strica.

 

Un mini-sandwich cu un desert thailandez ar putea fi o combinație ciudată.

 

– În primul rând, Manao este la dietă, așa că un sandviș cu pui și avocado ar trebui să fie în regulă. A întors paginile colorate, meniurile erau cu adevărat uimitoare. Uneori, râzând de asta, se gândea că într-adevăr ar fi trebuit să aleagă economia casnică, unde știa cum să supraviețuiască.

 

– Trebuie să le fac și pentru Team. Un sandviș cu roșii și ton va fi suficient. Trebuie doar să fac o listă cu deserturi thailandeze care sunt ușor de făcut și care pot fi păstrate peste noapte.

Băiatul scria fericit, bucurându-se de acele momente, până când și-a dat seama că trecuse o oră. A bâiguit, ridicându-se și adunând toate cărțile înainte de a se decide ce să facă. În timp ce se plimba printre mese, picioarele i s-au oprit brusc.

 

… Ce se întâmplă?

Inima lui blestemată dansa.

Pharm a făcut încet un pas înapoi și s-a oprit în fața unei mese cu patru scaune, dar unde stătea o singură persoană. Mai exact, dormea. Fața îi era ascunsă, i se vedea doar o parte din ea.

 

P’Dean!!! De ce? Când? Cum?

 

Corpul lui Dean era la doar un metru distanță de locul în care se afla.

 

Pharm s-a uitat în stânga și în dreapta: Ar fi corect să-l trezească și să-i returneze notițele? Sau ar trebui să mă prefac că nu l-am văzut și să plec? Sunt doar câteva hârtii, oricum le poate lua înapoi.

 

Când privea trăsăturile acelea definite, nasul ascuțit și genele acelea lungi, era sigur….

 

Așteaptă!!! Rahat, Pharm! De ce te apropii atât de mult?!

 

Se întoarse repede când își dădu seama că se apropiase puțin prea mult de fața lui.

 

Băiatul confuz s-a scărpinat în cap, iar obrajii îi erau roșii. Inima îi bătea atât de repede încât s-a întors la masa lui.

 

– La naiba, faptul că sunt atât de aproape de el îmi înnebunește inima, a spus el în timp ce își strângea pieptul, aplecându-se spre el.

 

– Uh… Lacrimile fierbinți au căzut din nou. Sentimentele din inima lui erau copleșitoare. Simțea că înnebunește: De ce doar văzându-l mă face atât de fericit?

 

În sfârșit, el a înțeles. Băiatul cu ochii roșii a găsit sursa problemei, a scos o foiță și a scris pe el o scurtă explicație. La început și-a scris numele, apoi l-a șters. S-a furișat înapoi la masă și a așezat hârtiile lângă băiatul adormit cu tot curajul rămas. În cele din urmă i-a făcut o fotografie ca amintire.

 

– Somn ușor… P’Dean. i-a șoptit proprietarului hârtiilor.

 

Băiatul înalt s-a trezit după ce a auzit un râs ușor. Și-a frecat fața și ochii și a văzut o fată care îi zâmbea. Dean a clătinat din cap. Dormea prea puțin în acea perioadă. La început a vrut doar să citească o carte și apoi să meargă la club, dar a dormit până la ora 6:00 după-amiaza. Când și-a verificat telefonul, a văzut o mulțime de apeluri și mesaje pe Line de la prietenii lui, inclusiv un mesaj de la Win care îl întreba unde dispăruse.

 

Dean a suspinat, s-a ridicat, și-a strâns lucrurile, dar s-a încruntat când a văzut hârtiile pe care nu reușise să le găsească și pe care a trebuit să le ceară prietenului său. Cel mai important lucru, însă, era un mic bilețel.

 

„Le-am găsit la cantină. Îmi pare rău că a trecut atâta timp”.

 

Inima președintelui clubului de înot aproape că a încetat să mai bată. De data aceasta s-a trezit fericit, dar puțin ciudat, deoarece persoana respectivă nu era de găsit nicăieri. Dean a încremenit momentan, apoi a luat bilețelul pentru a se uita la el.

 

Sub acesta se afla un nume, tăiat, dar încă vag vizibil. Cu încrederea restabilită, a zâmbit politicos, și-a luat portofelul și a pus bilețelul în interiorul ramei foto.

Apoi a băgat portofelul în buzunarul de la cămașă… aproape de inima lui.

 

Loading

Care este reacția ta?
+1
1
+1
0
+1
0
+1
2
+1
0
+1
0
+1
0

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *