Vântul prin arbori- Capitolul 10 vol 2

După 3 luni

Fusese o zi foarte grea. Nakarin Singte, vindecat de răni și  cu un nou tratament pentru cancerul ganglionar, părea să renască. Relația lui cu Semus fusese oficializată, dar până la căsătorie, Semus își exprimase dorința de a rămâne pe postul de șofer al lui Taratree. Acesta fusese chemat la casa Familiei 1 pentru o întâlnire importantă. Nakarin Singte îl anunțase că îi va pasa puterea și titlul de Șef al Familiei 1 la începutul lui septembrie. Toate familiile mafiote se vor reuni pentru a jura credință și loialitate noului cap al mafiei din Saphuri. Taratree nu spusese nici da nici ba, ar fi dorit să aibă o viață liniștită.

Trecuseră 3 luni de la atacul lui Korn Wissanut. Namsong și Taratree fuseseră externați în același timp cu Chen și Maria acum 3 săptămâni. Taratree decisese să continue să doarmă în apartamentul lui din aripa nordică. Aceasta pentru că i se părea că Namsong era foarte slăbit, iar el însuși n-ar fi putut rezista noaptea în același pat cu cel care îi declanșa furtuni de sentimente. Deci, se vedeau ziua, discutau, se plimbau prin grădina proprietății, mâncau împreună, dar cam atât. Taratree impusese o barieră  și de câte ori Namsong îl atingea, făcea totul pentru a se depărta de bărbatul cu păr de zăpadă. Abia ieșise de sub duș. Își pusese pe el doar un halat de baie și-și ștergea părul cu un prosop când auzi bătăi în ușă.

–Intră, strigă el tare.

Ușa nu se deschise, iar acel cineva continuă să bată la ușă.

Taratree pufni exasperat și se duse să deschidă. Cine îl deranja la ora aceea târzie?

-De ce nu in…

Cuvintele rămaseră câteva clipe suspendate în aer…respirația la fel. Parcă mai trăise momentul acesta.

– Nong?…

Namsong era în pragul ușii în pijamale, cu părul răvășit și respirația întretăiată.

– Ai alergat? Ce s-a întâm…

Voia să știe ce se întâmplă, dar Namsong îl împinse dintr-o dată cu tot trupul, lipindu-l cu spatele de peretele de după ușă. Taratree scăpă prosopul din mână. Fusese luat prin surprindere cu acest atac și n-avu nici măcar timp să riposteze că în secunda următoare Namsong îi înlănțui gâtul cu brațele lungi și fine trăgându-i capul spre el. Apoi se ridică pe vârfuri  și fără să spună ceva își lipi buzele de cele ale lui Taratree.

Taratree simți cum inima i se izbește cu putere în piept, complet luat pe nepregătite. Buzele lui Namsong erau fierbinți, însetate, aproape violente în felul în care se încleștară de ale lui. Mirosul de piele transpirată și parfumul fin de frezii, amestecate cu respirația grăbită a tânărului, îl amețiră. Halatul îi alunecă ușor pe umăr, iar trupul slab și tensionat al lui Namsong se presă cu disperare de el, ca și cum ar fi vrut să se contopească.

Sărutul nu era doar un gest de dorință, era încărcat de toată neliniștea, de toată frustrarea și dorul acumulat de 3 luni încoace. Buzele lor se căutară haotic, mușcând, gustând, într-o febrilitate greu de oprit.

Taratree își trecu mâinile în jurul taliei lui Namsong, surprins de cât de mult tremura acesta. Îl ridică ușor de pe podea, lipindu-l de el mai strâns. Un geamăt scurt îi scăpă lui Namsong, înăbușit între buzele lor, iar acel sunet îl făcu pe Taratree să-și piardă orice urmă de rezistență.

Totul era intens, năvalnic, fără cuvinte, doar foamea de a fi aproape, de a nu mai exista nimic între ei.

Dar în minutul următor, Namsong se desprinse brusc, aproape brutal, ca și cum ar fi fost ars de propriile lui gesturi. Respira greu, cu pieptul ridicându-se năvalnic, ochii mari și tulburi, apoi fără să spună un cuvânt, se întoarse și o luă la fugă pe coridor, lăsând ușa deschisă în urmă.

Taratree rămase nemișcat câteva clipe, cu buzele încă umede și arse de sărutul violent. Creierul îi vuia, dar nu reușea să lege niciun gând coerent. Își duse încet mâna la gură… ar fi vrut să se asigure că ce se întâmplase fusese real și nu o halucinație.

Picioarele îi tremurau. Spatele lui, încă lipit de peretele rece, alunecă încet. Halatul îi căzuse pe jumătate, dar el nu-l mai simțea. Se lăsă în jos până când șoldurile i se prăbușiră greoi pe podea, iar genunchii îi cedară.

Stătea acolo, buimăcit, cu ochii mari, încercând să-și tragă răsuflarea, în timp ce imaginea lui Namsong, cu părul ca neaua și privirea aceea plină de ploaie, îi pulsa obsesiv în minte.

Rămase rezemat de perete, încercând să-și regleze respirația. Își simțea încă buzele arse, pline de amintirea gustului lui Namsong. Un sărut năvalnic, neașteptat, care îl zguduise până în măduvă. Își trecu mâna prin păr, dar tremura atât de tare încât își simți degetele nesigure.

Ce-mi faci, Nong?…gândi el strângându-și tâmplele.

Știa prea bine că Namsong fusese rănit grav, că trupul lui fusese zdrobit și ținut la pat mai bine de două luni. Era încă fragil, oasele sub piele se simțeau ascuțite, respirația lui adesea obosită. Și totuși, în acea clipă, păruse plin de foc, cu un dor care izbucnise sălbatic și neașteptat. Era pentru prima dată de când se cunoșteau că micuțul bărbat fusese atât de pasional.

Taratree simți o arsură în adâncul lui, o dorință veche, reprimată cu greu în lunile de spitalizare. Își dorise să-l atingă, să-l aibă, să-l posede până la epuizare. Își dorise să-i simtă trupul lipit de al lui, să-i smulgă gemete, să se piardă împreună.

Dar acum, gândul îl înspăimânta.

E prea slab… cum să pot să-l ating așa cum vreau? L-aș rupe. L-aș zdrobi…

Își strânse pumnii în halatul căzut pe lângă el, simțind cum între dorința nebună și grija disperată pentru fragilitatea lui Namsong se năștea o luptă dureroasă. Sărutul îi trezise demonii și focul, dar imaginea trupului rănit, cu cicatrici ascunse sub piele, îi zdrobea curajul.

Se simțea vinovat că-l voia atât de mult, că dorința îi mistuia pieptul.

Dacă mă pierd… dacă îl fac să sufere din nou?…

Ochii îi ardeau…îl dorea…îl iubea…și tocmai asta îl sfâșia.

Taratree își trecu palmele peste față, ca și cum ar fi vrut să șteargă imaginea buzelor fierbinți și a privirii tulburi a lui Namsong. Dar nu reuși. Fiecare clipă din acel sărut îi pulsa încă în vene, îi aprindea sângele.

Nu putea rămâne acolo, prăbușit ca un înfrânt. Se ridică greoi, lipindu-se din nou de perete pentru sprijin. Pașii lui Namsong încă mai răsunau în mintea lui, goana aceea disperată prin coridor. Unde fugise? De ce? Își aduse aminte de o scenă de acum 7 luni care semăna cu cea de azi…cu o mică excepție. Atunci, Namsong năvălise și încercase un fel de sărut. Se vedea că nu mai sărutase pe nimeni. Dar acum, puțin mai înainte, peste el se prăvălise un bărbat pătimaș care îl sărutase atât de fierbinte că văzuse stele albe. Își reveni puțin și simți un nod în stomac.

Dacă a pățit ceva?… Dacă s-a simțit prea slăbit și a căzut undeva?…

Gândul îl împinse să-și ia repede o pereche de pantaloni, halatul lăsat baltă pe podea. Nu mai conta cât de ridicol arăta, cu părul ud și pielea încă aburindă de la duș. Înainte de a pleca se duse la birou și scoase caietul cu scrisori și ceasul albastru.

Deschise ușa și porni pe coridor, cu pașii repezi și inima grea. Îl dorea, dar mai presus de asta îl durea neputința. Îl voia viu, întreg, nu mistuit de un foc care l-ar fi putut rupe.

Nong…murmură el în gând, ochii scormonind întunericul.

Nu fugi de mine. Lasă-mă să te prind… să te țin… să am grijă de tine.

Dar în același timp, un glas mocnit îi urla în adâncul minții:

Dacă-l prind… nu mă voi mai putea opri.

Și această frică îl tulbură chiar mai mult decât dorința.

Taratree înainta pe coridorul slab luminat, cu pași apăsați, aproape mecanici. Știa unde se dusese…nu putea fi decât acolo. Namsong nu avea alt refugiu decât propria lui cameră.

Se opri în fața ușii și pentru o clipă nu avu curaj să atingă clanța. Simțea că dincolo de lemnul rece nu era doar Namsong, ci și răspunsul la tot ce-l măcina: dorința, frica, iubirea…

Își lipi fruntea de ușă, închise ochii și ascultă. Respirația i se opri pentru o clipă. Dinăuntru, abia perceptibil, se auzea ritmul neregulat al respirației tânărului. Un fel de plâns înăbușit, sugrumat.

Inima lui Taratree se strânse. Întinse mâna, atinse clanța și o coborî încet. Ușa nu era încuiată.

Camera era cufundată în semiîntuneric, înaintă pe culoarul dinspre dormitor unde doar o lampă mică arunca o lumină caldă pe peretele dinspre pat. Acolo, Namsong stătea ghemuit, cu genunchii strânși la piept și fruntea lipită de brațe. Pijamaua îi era în continuare desfăcută, iar umerii subțiri tremurau.

Taratree rămase în prag, cu sufletul tulburat. O parte din el voia să se repeadă și să-l strângă la piept, să-l liniștească, să-l acopere de sărutări până nu ar mai putea plânge. Altă parte se temea să facă un singur pas, de parcă atingerea lui ar fi putut sfărâma trupul fragil din fața lui.

– Namsong…iar ai fugit…

Glasul lui abia se auzi, răgușit, încărcat de tot ce simțea și nu putea spune.

Namsong ridică ușor capul. Ochii îi erau umezi, obrajii înfierbântați, privirea pierdută. Când îl văzu, tresări, dar nu fugi. Doar rămase acolo, respirând greu, cu buzele încă umede și roșii de la sărutul dinainte.

Taratree păși înăuntru, se apropie încet, ca și cum fiecare pas ar fi putut speria pasărea fragilă pe nume de Namsong.

Ținea în mână caietul cu scrisorile, acela în care adunase toate gândurile pe care nu putuse să i le spună, și ceasul albastru pe care acesta i-l alunecase în buzunarul halatului acum 7 luni. Le strângea în mână, simțindu-le greutatea mai intensă ca niciodată.

Se așeză încet pe marginea patului, aproape de Namsong, dar nu prea aproape încât să-l forțeze. Întinse mâna, atingându-i ușor umărul cu dosul palmei, cald, blând, ca o mângâiere timidă.

– Ți-am dus ceva, Nong…

Glasul lui era stins, tremurat. Așeză caietul lângă genunchii strânși ai tânărului, iar apoi, cu mișcări line, desfăcu palma și îi arătă ceasul albastru.

– Sunt scrisori pentru tine, scrisori scrise din inimă timp de 13 ani. Ceasul acesta are o poveste, vrei să o auzi?

Namsong clipea des, cu privirea ațintită asupra obiectelor. Buzele lui se deschiseră puțin, dar niciun cuvânt nu ieși. Doar întinse, nesigur, o mână tremurândă spre ceas, atingându-l cu vârful degetelor ca pe ceva sacru.

Taratree simți cum îi ardea pieptul. Îi prinse mâna delicat și o strânse între ale lui, simțindu-i pulsul slab dar viu. Apoi, îi mângâie ușor părul, lăsându-și degetele să alunece printre șuvițele rebele, ude încă de la alergarea prin coridor. Și pentru prima dată după acel sărut, în cameră nu mai era năvală și foc, ci o liniște caldă, plină de emoții nerostite.

Namsong ținea ceasul cu ambele mâini, ca și cum s-ar fi temut că i-ar putea scăpa, că timpul însuși ar fi putut să fugă de el. Respirația lui era grăbită, iar ochii umezi se ridicară încet spre Taratree, întrebători, dar și plini de o durere mută.

Înăuntrul lui Taratree se ridica o furtună, însă mâinile lui rămâneau blânde, calde, așezate peste ale lui Namsong ca o ancoră. În minte îi răsunau toate cuvintele pe care le scrisese ani de zile. Fiecare teamă, fiecare vis, fiecare dor erau adunate în caietul de lângă ei, iar ceasul din palma fragilă a tânărului purta povara unei amintiri prea vii, prea scumpe pentru a fi uitată.

Ochii lui Namsong se închiseră pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să păstreze în sine vibrația acelui moment. Apoi, cu o ezitare firavă, se lăsă ușor pe umărul lui Taratree. Era prima dată când se abandona atingerii lui după luni de spital, prima dată când se lăsa în grija altcuiva.

Taratree își plecă fruntea peste părul lui, închizând și el ochii. Nu era un sărut și nici o declarație, dar era mai puternic decât toate: un moment de liniște în care doi oameni zdrobiți de timp învățau din nou să respire unul prin celălalt.

Taratree își coborî vocea și spuse aproape șoptit:
– Nu voi rămâne peste noapte, Nong… nu în seara asta. Mă voi întoarce în apartamentul meu.

Își lăsă privirea pe caiet și continuă cu un tremur abia stăpânit:
– Fiecare rând din caietul acesta a fost scris doar pentru tine. Ani la rândul am pus acolo tot ce nu am putut să-ți spun când erai departe de mine. Inima mea întreagă e în paginile astea.

Îi luă ușor mâna așezată peste coperta închisă și i-o sărută.
– Te rog… citește-le când poți și când vrei.

– Cât despre ceas…acesta a aparținut mamei mele, spuse Taratree privindu-l.

– Ți l-am dat ție drept…

– …drept gaj că ne vom întâlni, trebuia să fie și un semn de recunoaștere între noi doi, îl întrerupse Namsong fără să-l privească.

Taratree exclamă surprins:

– Îți aduci aminte?

Namsong mângâie ceasul și spuse:

– Nu-mi aduc aminte, dar am visat odată despre doi băieți. Era iarnă și unul dintre ei i-a dat un ceas celuilalt și a spus cuvintele astea.

Tăcu o clipă, apoi reluă dar cu o voce șoptită și cu capul și mai plecat:

– De 13 ani încoace, visez mereu despre doi băieți , Tanmai și Wind, dar nu le-am văzut niciodată fețele. Credeam că sunt vise de noapte. Nu știam…chiar nu știam…că era vorba despre noi doi.

Taratree întinse mâna și îi trase ușor ceasul dintre degete.

– Da…ceasul acesta a aparținut mamei mele. Ți l-am oferit înainte să evadezi de acolo…din casa aceea oribilă. Vrei să vezi un secret?

Taratree nu așteptă răspunsul bărbatului cu plete de iarnă înzăpezită. Îl propti sub nasul lui, apăsă o dată pe butonul de reglare al orei și ceasul se deschise. Cifrele romane, albastre și ele, nu lăsau să se vadă nimic altceva. Taratree apăsă încă o dată și carcasa se despărți în două lăsând să se întrevadă o inscripție mică scrijelită pe al doilea capac. Namsong luă ceasul din mâna lui Taratree și privi uimit, apoi citi doar cu mintea:

– Tanmai îl iubește pe Wind…

Ochii i se umplură de lacrimi. amintindu-și toate ororile văzute pe acele video pe care tatăl lui i le arătase. Da…Tanmai îl iubise pe Wind nu mult… ci foarte mult. Iar el nu era nici măcar capabil să-și aducă aminte. Lacrimile curgeau făcând să apară steluțe pe coperta caietului de corespondență.

Tanmai făcu o rotație a corpului și Namsong se regăsi cu el în genunchi în fața lui. Îi prinse chipul între mâinile sale puternice și-l obligă să se uite la el.

– Nong, de ce plângi?

Namsong plângea acum în hohote. Printre sughițuri reuși să spună:

– Iartă-mă, Phi, iartă-mă. Nu-mi aduc aminte de nimic. Tot ce știu e că…e că… te iubesc.

Taratree zâmbi și-i șterse lacrimile cu propriile palme.

– Ascultă-mă, îmi doresc foarte mult ca în sfârșit scrisorile mele să fie citite de destinatarul lor. Acum voi pleca, ești încă foarte slăbit și eu…eu nu voi putea rezista la infinit, mă înțelegi, nu?

Spunând acestea, Taratree se ridică și părăsi încăperea. Namsong mângâie caietul cu scrisori. Îl răsfoise deja acum câteva luni, dar citise doar două trei frânturi și ultima scrisoare care îl îndurerare atât de tare încât fugise la Paris.

Deschise cu grijă caietul și începu să citească.

………………

Wind,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Îți scriu pentru că simt că nu mai pot respira. Sunt lucruri pe care le port în mine și au devenit greutatea care mă strivește.

Au trecut 3 ani de Atunci, și totuși simt că am rămas blocat în acea casă, între acele ziduri reci, unde eram doar doi copii cu nume care nu erau ale noastre. Tu erai Wind, eu eram Tanmai. Ne-au furat identitățile, libertatea, copilăria. Dar nu au reușit să-mi fure dragostea pentru tine.

Îmi amintesc cum mă uitam la tine, cum încercam să-ți ascund că tremuram de frică și îți spuneam că totul va fi bine. Am pus trupul meu între tine și ei, și fiecare lovitură pe care am primit-o pentru tine era un jurământ mut: că nu te voi lăsa niciodată singur. Eram doar un adolescent, dar în tine găsisem sensul vieții.

Și apoi, când am ieșit din comă…nu mai erai. Toți spuneau că te-am inventat, că Wind nu a existat niciodată, că am creat o fantomă din mintea mea bolnavă. Mi-au pus diagnostice, m-au închis între ziduri albe, m-au forțat să cred că am visat. Dar eu știam că tu ai fost acolo. Îți ascultasem vocea, îți ținusem mâinile, îți ștersesem lacrimile. Cum ar putea fi o invenție?

Al tău, mereu,
Tanmai

……

Wind,

Am împlinit douăzeci de ani…am început să pun detectivi să te caute. Fiecare răspuns e același: nu există nicio urmă, niciun Wind. Și încet, încet,  încep să cred că m-ai abandonat. Că plecând, m-ai uitat pe drum.

Dar eu nu am uitat niciodată. Nici măcar o clipă.

Te-am iubit atunci, acolo, în întuneric, și te iubesc acum, după tot acest timp. Ți-am ascuns asta, mi-am îngropat dorința în rușine și frică, dar adevărul e că nu am încetat niciodată să fiu al tău. Chiar dacă n-ai știut, chiar dacă ai dispărut din viața mea, eu am rămas Tanmai al tău.

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am reușit să te găsesc. Înseamnă că nu m-am înșelat.

Și poate, doar poate, tu încă îți amintești.

Al tău, același Tanmai

………………….

Wind,

Zece ani au trecut de când ți-am scris prima dată, zece ani în care ți-am căutat urma ca pe un fir de lumină într-un tunel nesfârșit. Zece ani în care fiecare drum m-a dus spre nimic, fiecare ușă s-a închis în fața mea, fiecare om mi-a spus că tu nu exiști.

Viața mea nu are sens fără tine. Am încercat să o umplu, să mă mint, să găsesc substituții. Am dormit în brațele multor bărbați și femei, cu speranța nebună că măcar o clipă ochii lor vor fi ca ai tăi, că trupul lor îmi va trezi acea tresărire pe care o simțeam lângă tine. Dar nu a fost decât gol. Doar carne, doar eliberarea mecanică a unui corp care își cerea drepturile, iar după aceea… un vid și mai adânc.

Nopțile mi le înec în alcool. Câteodată adorm cu sticla în mână, alteori nu închid ochii deloc. Mă bântuie amintirile, vocea ta, promisiunea ta. Îmi aduc aminte de felul în care spuneai că vom rămâne mereu împreună și fiecare cuvânt e o rană deschisă. Te-am ajutat să pleci…și… m-ai abandonat.

Aș vrea să te pot urî, Wind. Dar în aceeași clipă în care scriu aceste cuvinte, mă urăsc pe mine pentru că nu pot să mi te scot din mine. Te iubesc și te blestem, te caut și te resping, vreau să te găsesc și, totodată, vreau să nu mai simt nimic pentru tine. Dar nu pot.

Încă ești singura mea amintire vie, singurul sens care m-a ținut pe picioare în casa aceea dementă și când lumea mi-a spus că sunt nebun. Dacă aș putea, ți-aș smulge chipul din mintea mea, ca să trăiesc liniștit. Dar nu pot.

De zece ani, tu ești infernul meu și singura mea rugăciune.

Al tău, pierdut,
Tanmai

Wind,

Nu știu dacă această scrisoare va ajunge vreodată la tine. Nu știu nici măcar dacă mai exiști încă undeva sau dacă ești doar amintirea pe care o car în mine ca pe o rană veche. Dar îți scriu pentru că altfel m-aș sufoca.

Au trecut cincisprezece ani. Am scris 1 scrisoare pe lună de 13 ani încoace. 156 de scrisori…156 de sentimente… 156 de dureri…Viața mea a mers înainte doar în aparență, dar înăuntru am rămas acolo, în casa aceea, lângă tine. Toți ceilalți vor ca eu să „las trecutul”, să fiu „normal”, să accept că trebuie să-mi întemeiez o familie. Și am cedat. În câteva luni mă voi căsători. Nu din iubire, nici din dorință, ci pentru că presiunea lumii din jur a devenit mai puternică decât puterea mea de a mă împotrivi.

Dar adevărul este că, indiferent de ce nume voi purta lângă mine, eu rămân al tău. Inima mea nu s-a mișcat nici măcar un pas de lângă tine. În toți acești ani am încercat să-mi smulg dragostea pentru tine, să o îngrop, să o înăbuș în brațe străine, în sticle goale, în tăceri prea lungi. Nu am reușit. Te-am purtat peste tot, în fiecare zi, în fiecare noapte.

Dacă într-o clipă, chiar și în ziua nunții mele, vei apărea… îți jur că totul se va sfârși. Voi rupe tot, voi arunca în praf toate aceste obligații și mă voi întoarce la tine. O să fiu, așa cum am fost atunci, adolescentul care se arunca mereu între tine și durere.

Dacă vei veni, te voi alege, oricând, oriunde, fără nicio ezitare. Dacă nu… voi rămâne prizonierul acestei vieți fără culoare, știind că singura mea iubire adevărată s-a pierdut pentru totdeauna.

Al tău, chiar și condamnat,
Tanmai

……………………………………

Wind,

Astăzi îți scriu altfel. Pentru prima dată după ani de zile, simt că inima mea tresare și că sângele meu fierbe în vene nu doar din durere, ci dintr-o emoție nouă, aproape de necrezut.

L-am întâlnit pe bărbatul cu care mă voi căsători. Se numește Namsong. La început nu a fost decât o apariție stranie, cineva pe care nu știam cum să-l citesc. Dar apoi… l-am văzut la pian. Degetele lui alergau pe clape și din ele au ieșit exact bucățile pe care tu le iubeai, acelea pe care le fredonai în șoaptă, atunci când eram prizonieri. Muzica lui a rupt zidurile înalte din mine.

Și nu e totul. Namsong este și pictor. Prima oară când am văzut unul dintre tablouri la o licitație, mi s-a tăiat răsuflarea: culorile, formele, tăcerea care plutea pe pânză… erau amintirile noastre. Am rămas încremenit în fața acelui tablou cu un cactus, un cactus identic cu cel pe care îl țineam pe pervazul ferestrei murdare, în celula noastră. Cum ar putea să știe el de asta? Cum ar putea să picteze ceva ce am trăit doar noi doi?

De atunci, totul se schimbă în mine. Pielea mi se înfioară când îl privesc, ca și cum în fața mea ar sta nu un străin, ci un ecou al tău. Ceva în mine șoptește necontenit că, în sfârșit, te-am găsit. Că toate căutările mele disperate nu au fost în zadar.

Nu am curaj să-i spun nimic. Îl privesc de la distanță și fiecare clipă e o bătaie de inimă care mă aruncă înapoi, la tine.

Poate greșesc. Poate nebunia mea a găsit o nouă mască pe care să o poarte. Dar dacă nu e nebunie? Dacă ești tu? Dacă într-adevăr te-am regăsit, dar nu ca pe o umbră, ci ca pe un om viu, în carne și oase?

Vreau să cred, Wind. Vreau să cred cu toată ființa mea.

Al tău, în pragul speranței,
Tanmai

…………………………….

Wind,

Nu-mi găsesc cuvintele, dar trebuie să le scriu, pentru că am inima plină până la refuz și simt că voi înnebuni dacă nu las aceste rânduri pe hârtie.

Astăzi am stat cu Namsong la aceeași masă, în seara de Ajun. Casa mirosea a scorțișoară și a pâine caldă, lumina caldă a lumânărilor se juca pe chipul lui, și pentru o clipă am simțit că sunt acolo unde trebuia să fiu de o viață întreagă.

Și atunci am văzut. În mâinile lui strălucea ceasul albastru al mamei mele, acela pe care ți l-am dat înainte să evadezi, ultima mea legătură cu tine. L-am recunoscut imediat, fiecare zgârietură, fiecare urmă a timpului pe metalul albastru. Am simțit cum pământul se rupe sub mine, cum toate ușile închise vreme de cincisprezece ani se deschid dintr-o dată.

Am plâns. Am plâns fără rușine, cu lacrimi care curgeau în valuri, ca și cum aș fi fost din nou adolescentul care se agață de mâna ta. Niciodată în toată viața mea nu am simțit o fericire atât de mare. În sfârșit, am știut: ești tu. Tu ești Namsong, el e Wind.

Acum înțeleg de ce nu m-ai căutat, de ce nu m-ai așteptat. Ai suferit ca și mine. Ai fost în comă, ai dormit doi ani din viața noastră furată și când te-ai trezit, amintirile tale se risipiseră. Nu m-ai uitat pentru că ai vrut, ci pentru că nu ai putut să-ți amintești.

Dar nu mai contează. Tot ce a fost până acum, anii de nebunie, de alcool, de disperare, de căutări fără răspuns, totul pălește în fața acestui adevăr: te-am regăsit. Nimeni și nimic în lumea asta nu ne va mai despărți.

Îți jur, Wind: de acum înainte, nici moartea nu mă va mai smulge de lângă tine.

Al tău, renăscut,
Tanmai

………………………………….

Wind,

Astăzi nu mai am nicio îndoială. Astăzi am primit confirmarea pe care o așteptam de 15 ani.

L-am văzut. La subțioara stângă, lângă inimă stă tatuajul copilăriei noastre: semnul vântului și cele trei frunzulițe, trasate de un tatuator anonim, în întunericul acelei case blestemate. Am atins pielea ta cu degetele mele și am simțit cum trecutul și prezentul se unesc într-o singură clipă.

Tu ești Wind. N-ai murit, n-ai dispărut, n-ai fost o fantomă. Ești viu, ești aici, și te privesc cu ochii mei. Toată suferința, toată nebunia, toți anii pierduți în căutări și disperări s-au topit într-o secundă, în fața acelei dovezi arse în carne. Același tatuaj pe pielea noastră e dovada că nici timpul, nici răpirea, nici coma, nici amnezia nu ne-au putut smulge unul din celălalt. Suntem legați pentru totdeauna.

Sunt în culmea fericirii. Nu pot descrie cuvintele ce ard în mine: foc, lumină, izbăvire. Inima mea bate să-mi spargă pieptul, lacrimile nu contenesc, iar fiecare nerv al trupului meu strigă același adevăr: te iubesc. Te-am iubit mereu, Wind, și acum nu mai trebuie să mă ascund, nu mai trebuie să-mi reprim flacăra.

Îți declar dragostea mea fără frică, fără rușine, fără umbră. Ești tot ce am fost și tot ce sunt. Tu ești începutul și sfârșitul meu. Nimic și nimeni nu ne va mai despărți vreodată.

De acum înainte, voi fi lângă tine, în fiecare răsuflare, în fiecare bătaie de inimă, până la capătul capătului. Flacăra iubirii mele arde pentru tine și nu se va stinge niciodată.

Al tău, pentru totdeauna,
Tanmai

………………………………………..

Era 2 dimineața când Namsong termină de citit toate scrisorile. Sufletul lui era răvășit. De astă dată nu vântul suflase frunzele arborelui, vântul fusese înlănțuit pentru eternitate de ramurile generoase ale arborelui. Fusese înlănțuit, vrăjit, țintuit de atâta iubire. Namsong străbătu cu pași repezi culoarul ce despărțea cele două aripi ale vilei Lom Pan Tanmai. Culoarul acela fusese mereu legătura intimă dintre cele două suflete, iar acum, cu fiecare pas ce-l făcea, Namsong știa că va trăi mereu printre ramurile arborelui drag ce purta numele de Taratree…