Vântul prin arbori- Capitolul 12 vol 2

La vila primarului din Saphuri, petrecerea era în toi. Piscina strălucea sub lumina soarelui de vară, iar muzica live acoperea murmurul sutelor de invitați. Politicieni, oameni de afaceri, vedete locale, toți se amestecau în râsete false și pahare pline cu alcool scump.

Agentul 111, cu un pahar de whisky în mână, părea un simplu invitat, un om plictisit care-și petrecea timpul privind spectacolul artificial al lumii bune. Dar privirea lui rămânea atentă, calculată, în căutare de umbre ascunse în spatele zâmbetelor. Fusese invitat ca personalitate importantă a orașului, dar nimeni nu știa că în spatele fațetei orbitoare se ascundea un înverșunat ofițer de la Intelligence Service. Viața lui dublă era uneori complicată, dar curajul și voința lui țineau de faptul că era pe urmele unui criminal crud pe nume de Apocalipsa. Avea de câteva luni sub mână un indiciu important și se bănuia că Apocalipsa era o persoană puternică din regiunea Saphuri.

Trecea în acel moment pe lângă șirul de șezlonguri când ochiul său surprinse un detaliu care îi înțepă memoria ca un cuțit. Un bărbat bronzat, întins la soare, cu mâinile la ceafă și cu ochii închiși, etala un piept puternic bine epilat. Iar acolo, sub sânul stâng, se vedea un tatuaj mic, discret. Cinci litere: HWWAH.

Inima lui 111 bătu mai tare. Îl cunoștea pe acel bărbat. Îl cunoștea bine. O somitate în cercul personalităților din Saphuri. Încercă să-și stăpânească reacția și se așeză lângă el pe șezlongul vecin.

– Bună ziua Khun, ce mai faci?

Bărbatul întoarse capul spre el, deschise doar un ochi și spuse surprins:

– Ah, tu erai? Cum de ești pe aici?  Credeam că nu te mai amesteci cu înalta societate.

Agentul 111 învârti paharul de whisky cu mișcări lente și sorbi o gură. Apoi răspunse:

– Uneori e bine să socializezi. Nu?

Privi spre pieptul bărbatului arătând spre tatuaj.

– Interesant tatuaj, spuse agentul 111 cu o voce calmă, impersonală, dar privirea îi rămase fixată pe simbol.

– Ce reprezintă?

Bărbatul închise din nou ochii, zâmbi vag și răspunse fără ezitare:
– O piedică în calea uitării.

Agentul 111 nu replică. Doar ridică paharul, ciocni ușor în aer și lăsă liniștea să înghită restul conversației. Înăuntru, mintea lui lucra febril.

…………………….

Câteva ore mai târziu, într-o cameră slab luminată, 111 era singur în fața laptopului. Deschise un mesaj criptat către ofițerul de la departamentul de transmisiuni, omul care îi decodase de-a lungul timpului cele mai dificile semne și mesaje.

Subiect: Interpretare simbol HWWAH

Așteptarea îi păru interminabilă. Minutele se scurgeau încet, iar afară ploaia lovea geamul ca un metronom nemilos. În cele din urmă, inbox-ul clipi: un nou mesaj.

Agentul îl deschise. Privirea i se fixă pe rândurile de pe ecran.

Și atunci, fața lui se schimbă. Dincolo de masca rece de profesionist, i se citiră uimirea, neîncrederea, un șoc profund care îi încleștă maxilarul.

Nu poate fi…

Respirația i se tăie pentru o clipă, de parcă aerul devenise brusc greu, irespirabil. Ochii lui se mișcară rapid, recitind de două ori același răspuns, ca și cum mintea refuza să accepte ceea ce tocmai descoperise.

Nu se poate…

Acest cuvânt este unul ebraic, foarte vechi, care există încă din timpul faraonilor. Astăzi acest cuvânt a fost romanizat. El este echivalentul cuvântului…

Agentul 111 își trecu mâna peste gură șocat. Rămase mult timp nemișcat, cu ecranul luminându-i chipul crispat. În jur era liniște, dar în interiorul lui, tăcerea se transformase într-un vuiet.

Apoi, încet, închise laptopul. Părea că tocmai aflase ceva ce putea schimba totul. Scoase telefonul și apelă. La capătul firului se auzi vocea răgușită a șefului său direct.

– Da.

– Agent 111 la telefon. L-am găsit pe bărbatul cu tatuajul și știu ce înseamnă cele 5 litere. Trebuie să ne întâlnim și să punem la cale un plan. Ceea ce am aflat azi este de necrezut…de necrezut…

…………….

Ziua consultației se desfășura sub o tensiune greu de ascuns. Maria își ținea palmele strânse pe genunchi, în timp ce Chen, așezat lângă ea, îi freca ușor degetele, încercând să îi alunge tremurul. Ava stătea mai în spate, dar prezența ei era un sprijin tăcut, ca o ancoră. Ea fusese martoră la toate durerile lor și acum nu putea să stea deoparte.

În cabinet, lumina albă părea crudă. Medicul, calm, privea rezultatele analizelor, apoi ecranul ecografului. Secundele părură ore. Maria își ținea respirația, iar Chen simțea cum inima îi bătea atât de tare încât aproape o puteai auzi în tăcerea aceea.

Apoi, medicul zâmbi abia perceptibil, întorcând ecranul spre ei:

– Da…sunteți însărcinată. Și, după cum se vede, evoluează normal. De fapt… nu e doar un copil. Sunt doi. Purtați gemeni.

Cuvintele căzură peste ei ca o binecuvântare neașteptată. Maria izbucni în plâns, dar era un plâns curat, de speranță. Chen o îmbrățișă cu putere, lăsându-și fruntea pe umărul ei, copleșit de emoție. Ava, cu ochii umezi, își duse mâna la gură, ca și cum ar fi vrut să-și înăbușe strigătul de bucurie.

– Vedeți? spuse medicul, cu o blândețe rară.

– Viața găsește mereu o cale. Și uneori dăruiește mai mult decât am îndrăzni să sperăm.

Pe drumul spre casă, liniștea dintre ei nu era grea, ci emoționantă. Ava conducea, iar pe bancheta din spate, Maria stătea lipită de Chen, ținându-i mâna strâns. Îi simțea tremurul, dar și căldura, acea forță care o făcea să se simtă în siguranță.

În tăcerea încărcată, toți trei știau că destinul le dăruise nu doar o a doua șansă, ci și o binecuvântare dublă.

În zilele care urmară, emoțiile Mariei și ale lui Chen se amestecară într-un dans fragil, uneori amețitor.

Maria simțea o bucurie intensă, dar și o teamă adâncă. În fiecare dimineață își mângâia ușor abdomenul, ca pe un gest de rugăciune și vorbea cu micile vieți din ea. Își spunea că trebuie să fie puternică, că trupul ei va reuși să ducă sarcina până la capăt, dar uneori, în tăcerea serilor, lacrimile i se scurgeau pe obraji. Se temea să nu o piardă din nou și în același timp se agăța cu toată ființa de miracolul care îi fusese dăruit.

Chen trăia o altfel de tensiune. Se bucurase până la lacrimi de veste, dar de fiecare dată când Maria obosea sau se lăsa pe spate cu o umbră de durere în priviri, inima lui se strângea. Se învinovățea pentru că o dorise cu atâta intensitate în acea noapte, se întreba dacă nu cumva trupul ei fusese împins prea devreme spre o nouă încercare. Și totuși, în clipa în care îi atingea mâna și simțea cum ea îl strânge cu fermitate, frica i se mai topea. Maria îi arăta, în fiecare gest, că nu voia să fie prizoniera trecutului.

Ava, martoră tăcută, observa transformarea lor cu bucurie. Îi surprindea uneori pe balcon, Maria sprijinită în brațele lui Chen, iar el sărutându-i părul cu o tandrețe care nu avea nevoie de cuvinte. Sau în serile târzii, când luminile erau stinse, din apartamentul lor se auzeau doar șoapte și râsete ușoare, semn că frica se transforma încet în speranță.

Pentru Chen, cele mai puternice clipe erau acelea când Maria îi lua mâna și o punea din nou pe abdomenul ei. La început, el tremurase, neîndrăznind să creadă, dar ea îi zâmbise cu acea lumină liniștită care îi spunea mai mult decât orice cuvânt:

 Nu suntem singuri. Îi purtăm pe amândoi. Și îi vom aduce în lume.

Între teamă și bucurie, între amintirea pierderii și promisiunea dublă a vieții, relația lor căpăta o adâncime nouă. Nu mai erau doar doi iubiți care se regăsiseră fără să vrea, ci doi oameni legați de o misiune comună, de un fir roșu care acum pulsa în două inimi mici, ascunse în trupul Mariei.

În noaptea aceea, totul era tăcut și doar lumina lunii se strecura prin perdelele subțiri. Maria dormea întinsă pe o parte, cu mâna odihnindu-se pe abdomen, ca și cum și în vis își proteja copiii. Chen, lângă ea, nu putea să adoarmă. Își plimba privirea peste chipul ei liniștit, peste pielea palidă și părul risipit pe pernă.

Își ridică ușor mâna și îi trase o șuviță după ureche. Soarele dormea în părul ei. Gestul fu tandru, dar în spatele lui mocnea neliniștea. După câteva clipe, Maria deschise ochii, parcă simțind tulburarea lui.

– Chen… nu dormi? îl întrebă cu un zâmbet somnoros.

El clătină din cap, apoi îi luă mâna și o duse la buze. O sărută îndelung, cu o delicatețe care îi trăda frica.

– Mi-e teamă, Maria, mărturisi el în șoaptă, aproape rușinat, ca un copil care își recunoaște slăbiciunea.

– Mi-e teamă să nu te pierd, să nu-i pierdem… și atunci nu știu ce s-ar putea întâmpla.

Ochii ei se umplură de lacrimi. Îi atinse fața cu palmele fine, strângându-i obrajii între mâini, ca să-l facă să o privească.

– Ascultă, Chen. Eu nu sunt un vas fragil care se poate sparge în orice clipă. Sunt femeia ta. Și acești copii cresc în mine nu pentru că trupul meu e slab, ci pentru că iubirea noastră e puternică.

El închise ochii o clipă, copleșit de puterea vorbelor ei. Când îi deschise, lacrimile îi ardeau pe gene. Maria i le șterse cu degetul și zâmbi printre propriile lacrimi.

-Vreau să mergem împreună până la capăt, fără să ne mai lăsăm sufocați de frică. Ei doi au nevoie de noi, dar și noi avem nevoie unul de altul.

Chen nu mai rezistă și o trase în brațele lui, lipind-o de piept. Îi sărută fruntea, apoi obrajii umezi de lacrimi, până când buzele li se întâlniră. Sărutul nu era ca în noaptea pasională din trecut, ci adânc, cald, plin de promisiunea că nu se vor lăsa doborâți de umbre.

Respirațiile lor se împletiră, trupurile se apropiară din nou, dar nu din dorință arzătoare, ci din nevoia de a se ancora unul în altul. Chen își lipi fruntea de a ei și murmură:

– Dacă viața mi te lasă pe tine și pe ei, atunci am totul.

Maria îl mângâie pe ceafă și-l sărută ușor, apăsând buzele ca pe o pecete.

– Chen, de data asta, firul roșu nu se mai rupe.

Chen nu-și desprinse buzele de ale Mariei mult timp. Sărutul lor se adâncea, nu era grăbit, ci lung, tremurat, ca o spovedanie în doi. Fiecare atingere purta cu ea frică și dorință, dar și promisiunea că nu se vor lăsa doborâți.

Mâna lui îi străbătu încet părul, coborând apoi pe spate, în timp ce trupul ei fragil, dar plin de viață, se mulă pe al lui. Maria îi răspunse cu o tandrețe fierbinte: degetele îi mângâiau gâtul, pieptul, îl chemă mai aproape, îl ținu lipit de ea ca și cum ar fi vrut să-i dovedească că aici, în brațele ei, nu exista teamă.

– Simt că trăiesc când ești lângă mine…te-am iubit de la început…te voi iubi până la sfârșit…îi șopti ea printre săruturi, cu vocea tremurând de emoție.

Chen își înfundă fața în gâtul ei, presărându-i pielea cu sărutări lente, fierbinți. Respirația lui era adâncă, sacadată, iar fiecare suspin îi trăda lupta dintre grijă și dorință.

– N-ai idee cât de mult te vreau, Maria…de fiecare dată când mă apropii de tine parcă aș înota într-un ocean de fericire.

Ea își ridică fața spre a lui și îl privi blând, cu  ochii ei plini de seninătatea florilor de nu-mă-uita.

– Atunci…lasă-mă să fiu mereu oceanul tău de fericire, lasă-mă să fiu în fiecare clipă a ta, nu doar cu inima, ci și cu tot trupul meu.

Cuvintele ei îi sfărâmară ultimele bariere. Chen o sărută din nou, cu mai multă ardoare, lăsându-se purtat de iubirea ei. Îi simțea bătăile inimii, respirația caldă, viața dublă care creștea în ea. Totul îl înnebunea și îl liniștea deopotrivă. El care fusese un copil batjocorit, un adolescent timid și de care toți râdeau, un tânăr molestat mereu de tatăl său, iată că devenea un tată și un soț foarte iubit și apreciat…Ce-și mai putea dori?

Cu aceste gânduri se lipiră unul de celălalt, piele de piele, iar noaptea se umplu de mângâieri și suspine, dar fără graba pasiunii mistuitoare. Acum totul era altfel: fiecare atingere avea o delicatețe aproape sacră, fiecare sărut era o rugăciune rostită pe buze.

Își găsiră ritmul într-o apropiere intensă, dar plină de grijă. Chen o ținea strâns, ca și cum ar fi vrut să o protejeze chiar și în mijlocul dorinței, iar Maria îi răspunse cu dăruire totală, ca și cum iubirea ar fi fost singura lor armă împotriva durerii.

Când se contopiră complet, respirațiile lor se înălțară și căzură la unison, ca valurile unei mări liniștite după furtună. Maria își lipi fruntea transpirată de a lui, șoptindu-i printre lacrimi de fericire:

– Vezi? Suntem vii. Suntem întregi. Și îi avem pe ei.

Chen îi sărută lacrimile, cu ochii închiși…nu mai exista decât marea lor iubire, dincolo de acea noapte.