Vântul prin arbori- Capitolul 13 vol 2

Ziua investiturii sosise.

Reuniunea din vila familiei Nakarin Singte era fastuoasă, dar în același timp tensionată. Totul fusese pregătit cu minuțiozitate pentru momentul care trebuia să schimbe echilibrul lumii interlope din Saphuri. Taratree urma să fie investit ca șef al Familiei 1, iar prezența avocatului Somchai,  a capilor aliați și a oamenilor de încredere sublinia importanța acestui eveniment.

Dar chiar în clipa în care discursul solemn începea, ușile masive ale sălii se zguduiră. O rafală de zgomote, pași și strigăte. Korn și oamenii lui năvăliră cu armele pregătite, strigând amenințări. Într-o secundă, reuniunea se transformă într-un haos sângeros.

– Nimeni nu mișcă! urlă Korn, trăgând un foc în aer.

Confuzia se amestecă cu violența. Oamenii se ciocniră între ei, scaunele se răsturnară, paharele se sparseră pe marmură. Korn îl apucă brutal pe Namsong, trăgându-l în mijlocul camerei, folosindu-l ca pe un scut viu.

Lupta izbucni. Gloanțele şuierau, sângele începea să păteze podeaua lucioasă. Taratree, cu pistolul în mână, ucise câțiva oameni ai lui Korn și se aruncă înainte, dar acesta reuși să-l lovească și să-i tragă un glonț în umăr. Haos, totul era un mare haos. Namsong cu fața palidă rămânea tăcut, aproape strangulat de brațul mafiotului, dar se vedea că teama îl înconjura.

– Taratree-Saeng-aaron, ți-l voi lua pe cel pe care-l iubești! urlă Korn, târându-l pe Namsong spre ieșire.

În acel moment, o umbră amenințătoare coborî peste încăpere. Ușile din spate se deschiseră lent, iar Apocalipsa își făcu apariția împreună cu o ceată de bărbați înarmați. Silueta impunătoare, cu pălăria trasă pe ochi și masca rece, cu hainele lungi și negre, îngheță toată sala. Modulatorul de  voce îi dădea un aer și mai înfiorător. Într-o străfulgerare, Apocalipsa ridică brațul. Pistolul cu amortizor trase un singur glonte. Korn fu lovit mortal în frunte, prăbușindu-se într-o baltă de sânge.

Dar moartea acestuia nu însemna salvare. Apocalipsa îndreptă imediat arma spre Taratree care se repezise spre Namsong pentru a-l acoperi cu corpul său.

– Aici se termină totul, șopti vocea distorsionată.

Rănit, dar încă stăpân pe sine, Taratree scoase din buzunar o insignă și o ridică sus, strigând:
– Intelligence Service! Agent 111! Mâinile sus! În numele legii, vă arestez!

Ca din neant, polițiști înarmați se revărsară prin toate intrările, înconjurând sala și dând ordine. Mafioții, surprinși, ridicară toți mâinile.

Apocalipsa însă nu reacționă ca ceilalți. Într-o mișcare bruscă, cu o rotire uimitoare, ajunse în spatele lui Namsong și-i lipi pistolul de tâmplă.

Vocea lui sună macabră, parcă de dincolo de moarte.

–Dați-vă la o parte sau va muri!

-Ești un laș! strigă Taratree, sângele șiroindu-i pe braț.

– Te ascunzi mereu în spatele măștilor, fii bărbat și arată-ți chipul dacă ești curajos. 

Un râs ascuțit, cinic, răsună în aer.

– Vrei să știi cine sunt? Nu e nici o problemă. Dorințele condamnaților la moarte  sunt mereu împlinite.

Apocalipsa făcu un gest ca pentru a-și dezvălui adevărata identitate.

Avocatul Somchai făcu un pas înainte și strigă speriat:

– Nu! Nu face asta, hai să plecăm amândoi. Dacă continui nu vei avea scăpare.

Taratree privi chipul bărbatului, dar nu fu surprins să vadă în ochii lui deznădejdea iubirii. Avocatul îl iubea pe acest Apocalipsă cu toată ființa lui și chiar își tatuase numele acestuia de mult timp sub sânul stâng, lângă inimă.

Apocalipsa nici nu-i dădu atenție, cu un gest își scoase pălăria, dispozitivul de schimbare a vocii și în final masca. Un păr negru se revărsă până la umeri. Sala înmărmuri.

Apocalipsa era o femeie? Nu se putea …În afară de polițiști, de Taratree și de avocat, toată lumea era sub șoc.
Ava Singte  privi oamenii din încăpere cu un chip rece, crud, total diferit de cel de zi cu zi.

Cu pistolul încă lipit de tâmpla lui Namsong, ea vorbi plină de ură.

– Voi nu înțelegeți! Chen trebuia să fie cel investit! Chen trebuie să fie viitorul șef! Namsong trebuie să moară! Tatăl lui, împreună cu bunicul lui m-au despărțit de Tosatar! Eu doar iau înapoi ce e al meu!

Și atunci, din dreptul ușii, se auzi o voce impersonală.

–  Ce faci aici, mamă?

Ava tresări violent. În prag apăruse Chen. Îl crezuse departe, trimis la 100 km distanță pentru afaceri, dar iată-l aici, în carne și oase.

Tulburată, vocea i se frânse pentru o clipă:
– Chen… tu… ce cauți aici? Nu trebuia să fii…
–  Întrebarea era ce faci Tu aici.

-Fac ce trebuie, spuse ea cu disperare.

– Îți dau locul cuvenit! Tu trebuie să conduci!

Chen o privi cu milă, dar și cu dezgust.
– Eu nu vreau nimic. Nu pot să cred… că tu ești Apocalipsa. Tu, cea care ai ucis copii. Tu, cea care l-ai ucis pe Tosatar. Tu, cea care ai semănat doar moarte.

Pentru prima dată, în privirea lui Ava apăru o fisură. Nu era slăbiciune, ci un gol imens, ca o prăpastie în care urma să se prăbușească întreaga ei viață.

Ava rămase cu pistolul lipit de tâmpla lui Namsong, rece și imobilă ca o statuie. Chiar și în fața privirii fiului ei, nu dădea niciun semn de slăbiciune.

– Chen… tu nu înțelegi. Tot ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru sângele nostru, spuse cu o voce dură, fără urmă de căldură maternă.

– Copiii aceia groaznici care își băteau joc de tine, i-am învățat bunele maniere, meritau să moară, meritau să fie schingiuiți.

Chen nu putea să creadă ceea ce auzea.

– Dar Namsong? Mamă, Namsong nu mi-a făcut deloc rău. De ce? Și Taratree? Mamă cum ai putut să faci așa ceva?

Ava ridică semeață capul. Vocea ei parcă tăia în carne și sânge.

-Namsong trebuia să moară de mult timp. El trebuia să spele păcatele familiei lui. Ceea ce mi-au făcut mie nu se poate ierta. Namsong trebuie să moară. Taratree a fost doar un pion. Ales pentru ca Namsong să se îndrăgostească de el și apoi să-l vadă murind.

Chen o privi îngrozit. Își simțea gâtul strangulat , dar reuși să șoptească:

– Nu…tu nu ești mama mea…refuz să fii mama mea…

Ava tresări pentru prima dată de când intrase în încăpere.

Taratree, cu sângele șiroindu-i pe braț, așteptase un moment de neatenție. Când ochii Avei se îndreptară pentru o clipă spre fiul ei, el ridică arma și trase.

Dar glonțul nu-și atinse ținta. Avocatul familiei, cel care stătuse până atunci în umbră, se aruncase în fața ei. Focul îl lovi în piept. Căzu în genunchi și cu sângele țâșnind își ridică privirea spre Ava.

– Te… iubesc… ți-am șoptit asta de atâtea ori… și o spun și acum… te iubesc, chiar și așa…știu că și tu mă iubești…

Pentru o clipă, în ochii lui se aprinse o lumină sfâșiată de durere și devotament. Dar Ava îl privi cu o răceală nemiloasă, un dispreț care zdrobea tot.

– Ce tot mormăi acolo? Nu te-am iubit niciodată, spuse ea sec.

-Nu ai fost decât un câine pe care l-am ținut în lesă. Ți-am dat iluzia iubirii ca să-mi faci munca murdară. Tu ai fost cel care i-a violat și ucis pe acei mucoși care și-au bătut joc de Chen al meu.

Cuvintele căzură ca o lovitură de cuțit. Avocatul se prăbuși, răsuflarea lui deveni sacadată. Cu ultimele puteri, își desfăcu cămașa pătată de sânge. Sub piept, deasupra inimii, se vedea tatuajul negru, adânc înfipt în carne: HWWAH.

– Am purtat numele tău… pentru tine… Ava…murmură el cu vocea stinsă, lacrimile amestecându-se cu sângele.

Ochii lui se stinseră în timp ce chipul femeii rămase nemișcat, înghețat. Nicio urmă de regret. Doar un zid de cruzime care nu lăsa să treacă nimic.

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare, spartă doar de respirația grea a lui Namsong și de gemetele celor răniți. Chen își strângea pumnii, Taratree încerca să-și recapete forțele, iar în mijlocul lor, Ava Singte părea invincibilă, moartea celui care o iubise nu însemna nimic.

Ava, după acel moment de slăbiciune, rămase cu pistolul lipit de tâmpla lui Namsong, rece și imobilă ca o statuie. Chiar și în fața privirii îngrozite a fiului ei, nu mai dădu niciun semn de slăbiciune.

– Chen… tu nu înțelegi. Mama te va pune pe locul care ți se cuvine. Vei fi stimat, oamenii te vor respecta, vei fi cel mai mare, cel mai tare… Șeful Mafiei, iar familia noastră va deveni Familia numărul 1.

Sala se prăbușise într-o liniște stranie, de parcă tot haosul de mai devreme fusese absorbit de un gol nemărginit. Chen o privea pe Ava, iar în ochii lui nu era furie, ci o durere cruntă, aproape insuportabilă.

În mintea lui se învârteau amintiri, chipul blând al Mariei, mâinile ei care îi atingeau obrazul, promisiunea vieții simple pe care și-o dorise, fericirea de a-și ține în brațe gemenii care urmau să se nască. Mama lui era blândă, îi iubea, aștepta cu nerăbdare nașterea gemenilor, o adora și o aprecia pe Maria, fusese mereu lângă ei, urlase pe coridoarele spitalului…legase firul roșu…dormise pe marginea unui fotoliu timp de trei luni, Totul fusese atât de perfect…totul…

Lacrimile îi înecară ochii, inima lui era zdrobită.

Cine era STRĂINA aceasta?

– Eu nu vreau putere, nu vreau să fiu șeful nimănui, spuse el cu vocea spartă.

– Tot ce îmi doresc e să am o viață normală… cu tine, mamă, și cu Maria și cu copiii. Să fim o familie…dar tu… tu….Mamă…te iubeam atât de mult.

Ava îl ascultă cu ochii fixați pe el, dar privirea ei nu se înmuie. Era împietrită, prinsă în mrejele propriei paranoia. Pistolul tremura în mâna ei, dar nu pentru că se simțea slabă, ci pentru că ura o mistuia.

– Namsong trebuie să moară! strigă ea, apăsând mai tare țeava pe tâmpla băiatului.

– Trebuie să piară sămânța lui Nakarin Singte! Doar așa sângele nostru va fi răzbunat!

Chen făcu un pas înainte, cu disperarea unui om care nu mai avea nimic de pierdut.
– Dacă îl omori pe Namsong, atunci să știi că pentru mine… tu nu mai ești mama mea! Îți jur, nu te voi ierta niciodată! Namsong e cel mai bun prieten al meu!

Ochii Avei se tulburară pentru o clipă, dar ura învinse. Apăsă piedica pistolului, gata să tragă.

– Nu! strigă Chen, aruncându-se asupra ei.

Se luptă cu ea, încercând să-i smulgă arma din mână. Picioarele lor se loveau de scaunele răsturnate, mâinile lor se încleștară pe fierul rece al pistolului. Ava țipa, Chen plângea fără să-și dea seama, cuvintele rupându-i gâtlejul:

– Te rog, oprește-te! Mamă…mamă, te iubesc, nu face asta. Ajunge, mamă, te implor, dă drumul armei…

Și atunci se auzi împușcătura.

Un zgomot sec, asurzitor, care acoperi tot. Chen se opri brusc. Ochii i se măriră, iar gura i se deschise fără glas. Încet, își coborî privirea.

Glonțul îi străpunsese pieptul. O pată roșie, ca un mac sălbatic suflat de vânt, se întinse în dreptul inimii.

Arma încă fumega în mâinile Avei, Chen căzu în genunchi. În jur, toți înghețaseră. Namsong tremura, Taratree, cu brațul sângerând, se forța să se ridice, iar polițiștii nu îndrăzneau să tragă.

Chen, cu respirația frântă, își ridică privirea spre Ava. În ochii lui se citea o durere fără margini și o iubire irosită.

– Mamă…de ce?… șopti el.

Corpul lui căzu pe o parte și rămase nemișcat.

Urletul Avei despică aerul ca un cuțit, un urlet de mamă și de fiară deopotrivă. Căzu în genunchi lângă Chen, îl ridică și-l strânse la piept, zguduindu-l cu mișcări sacadate, în timp ce din gâtlej îi izbucneau sunete amestecate: râs isteric, plâns sfâșietor, cuvinte incoerente.

– Chen! Nu, nu… băiatul meu! Eu… eu am făcut totul pentru tine! Pentru tine, înțelegi? Să fii puternic, să domnești! Să nu îndrăznești să mori! Îți interzic! Îți interzic, m-auzi?!!

Îl zguduia, iar corpul dezarticulat tresărea inconștient ca o păpușă stricată.  Ava izbucni într-un hohot de râs amar, aproape demonic. Se ridică brusc, amenințând cu pistolul spre polițiști și strigă:

– Voi! Voi mi l-ați luat! Toți sunteți vinovați! A murit pentru că l-ați întors împotriva mea!

Apoi căzu din nou lângă Chen, mângâindu-i pieptul plin de sânge cu gesturi tandre, rupte de realitate. Din ochii ei curgeau lacrimi, dar buzele rosteau cuvinte amestecate, un talmeș-balmeș verbal:

– Zâmbești ca tatăl tău… dar nu ești ca el, el ne-a trădat, ne-a vândut… Mama l-a pedepsit, mama a pedepsit pe toată lumea care ți-a vrut răul.  Tu ești al meu! Nimeni nu mi te ia!

Polițiștii se apropiară încet, înarmați, îi înconjurară pe oamenii lui Korn, îi dezarmară și le puseră cătușe la mâini. Dar Ava era un altfel de prizonier.

Când doi agenți se apropiară să o ridice, ea strânse și mai tare trupul lui Chen și izbucni într-un râs care îți îngheța sângele atât era de înfiorător. Se zbătea, lovea, mușca, urla numele fiului ei cu disperare.

– Chen! Chen, trezește-te! Spune-le, spune-le că tu ești șeful! Spune-le că eu ți-am dat totul!

Îi apucă pe polițiști de uniforme, trăgându-i ca o nebună, apoi începu să plângă ca un copil, implorând:

– Nu mă luați… lăsați-mă să stau cu el! E fiul meu! Fiul meu…

Între râs isteric și suspine, între furie și implorare, chipul Avei se transforma încetul cu încetul într-o mască sfâșiată de nebunie.

Poliția reuși să-i prindă brațele și să-i pună cătușele, dar nu mai era o victorie. Ava Singte, temuta Apocalipsă, nu mai era decât o femeie zdrobită de propria cruzime, înnebunită de faptul că-și împușcase cu mâna ei singurul fiu.

– Eu sunt Mama, luați mâna de pe mine! Fiul meu! Chen! striga ea printre hohote și lacrimi.

–  El mă iubește! El… el nu m-a părăsit!

-Chen! Spune-le, scumpul meu, spune-le cine ești! Tu ești regele! Tu ești sângele meu, carnea mea! Ei nu știu, dar tu știi!

Polițiștii încercau să o scoată de acolo, dar ea se zbătea cu o forță nebună, mușca, lovea, urla numele fiului ei cu disperare. Fu nevoie de trei oameni să o imobilizeze.

Cătușele i se închiseră pe încheieturi, dar Ava continua să râdă și să plângă, cu privirea pierdută, cu ochii plini de nebunie.

– Nu mă luați de lângă el! El e viața mea! El mă iubește! El n-a plecat! Eu sunt mama lui, eu sunt TOTUL!

Și în timp ce era târâtă afară, râzând și plângând cu aceeași intensitate, sala întreagă simți că Apocalipsa nu mai era un monstru, ci doar o femeie complet sfâșiată de nebunie, care își împușcase fiul, fiu care, acum, era prins între viață și moarte.