Vântul prin arbori- Capitolul 5 vol2

După trei zile

Apartamentul lui Taratree se transformase într-o spitalizare la domiciliu. Erau medicamente, ceaiuri, batiste, pijamale schimbate la fiecare 4 ore din cauza febrei mari, termometre, doctorul care venea de două ori pe zi, îngrijorat că starea pacientului era mediocră. Namsong era tras la față și slăbise. Semus venea să-l ajute să schimbe pijamalele lui Taratree. Acesta dormea mai tot timpul și în cele trei zile nu scosese un singur cuvânt după acea frază neașteptată:

Wind…iubitul meu…vântul meu drag, ai revenit acasă…

Namsong îl ținuse în brațele lui tot timpul, iar Taratree se odihnise și dormise în aceeași poziție, capul scufundat în abdomenul bărbatului cu plete albe, brațele înlănțuite în jurul taliei.

Dar în această dimineață febra scăzuse. Doborât de oboseală, Namsong adormise și respira liniștit. Taratree deschise ochii. În nările lui pătrunse un miros de frezii.

Namsong era aici?

Respirația lui era fragilă, dar caldă. În jur, mirosul de ceai, de pânză curată și de piele cunoscută. Simți o greutate blândă în jurul capului… brațele lui Namsong îl cuprindeau strâns, ca un cerc protector pe care nu-l mai simțise de mult. Tresări. Îi trebuiră câteva secunde să înțeleagă: era în pat cu Namsong, nu era doar un vis din care n-ar fi vrut să se mai trezească. Capul i se limpezi după câteva momente. Se simțea slăbit, dar vederea lui Namsong îl revigoră dintr-o dată. Bărbatul cu plete albe dormea profund. Taratree îl trase în jos ascunzându-l la piept. Namsong se cuibări și mai bine și mormăi cuvinte neinteligibile.

– Namsong al meu…numai al meu, șopti el cu glas răgușit.

Namsong se trezi încet și scoase capul de la pieptul lui Taratree. Privirea lui era umedă, dar senină. Un zâmbet mic îi înflori în colțul gurii. Cerul ploios de toamnă târzie continuă să învăluie mierea caldă din ochii lui Taratree. Nu scoaseră nici un cuvânt, nici unul nici altul. Doar stătură lipiți, strânși unul de altul și continuară să se privească ochi în ochi.

Taratree nu înțelegea. După tot ce se întâmplase… de ce era Namsong acolo? De ce nu fugise din nou?

– Nu mai ești supărat pe mine? întrebă Taratree cu voce șoptită și tremurată, dar care vibră erotic.

Namsong îl strânse mai tare, iar răspunsul veni ca un oftat:

– N-am fost supărat pe tine. Am fost furios, pe mine…pe toată lumea. Am greșit. Îmi pare rău că te-am lăsat singur… că am lăsat să fii bătut. A fost… greu de dus.

Taratree își simți inima bătând în gât.

– Ai fugit fără niciun cuvânt…am crezut că înnebunesc…te iubesc atât de mult…ai revenit…mai sunt iubitul tău?

Namsong închise ochii emoționat. Se cuibări și mai tare în brațele acelui om despre care nu știuse multe lucruri și care acum devenise centrul de greutate al vieții lui.

– Am fugit pentru că te-am judecat greșit. Tata m-a readus pe drumul cel bun…Dar nu vreau să povestesc acum.

Cuvintele atârnau grele între ei. Namsong nu mai spuse nimic, ci doar își lăsă fruntea pe pieptul lui Taratree.

-Te iubesc, Tree, rosti Namsong, aproape șoptind.

– Dacă mă mai vrei… sunt al tău, spuse Taratree sărutându-l pe părul cu anotimpuri de iarnă.

Namsong, cuibărit la pieptul lui, îi desfăcu primii nasturi de la pijama. Adulmecă pielea bărbatului care fusese bolnav. Transpirația lui Taratree era un amestec de mosc și nucă verde, dar nu era dezagreabilă. Namsong începu să sărute centimetru cu centimetru, dar nu o făcea grăbit. Săruta, adulmeca, se oprea, săruta, adulmeca, se oprea. Taratree închise ochii și se lăsă în voia valului un timp. Se auzi un ciocănit la ușa dormitorului.

–Da, intră, spuse Namsong ridicând capul și privind peste umărul puternic al lui Taratree.

Semus se ivi în cadrul ușii. Își drese vocea și spuse un pic jenat:

– Majordomul dorește să pregătească o cadă cu apă caldă și uleiuri esențiale de Ylang-Ylang. Khun Taratree, vă simțiți capabil să mergeți până la baie singur sau aveți nevoie de ajutor?

Taratree nu se întoarse să răspundă. Namsong i-o luă înainte:

– Nu e nevoie. Îl voi ajuta eu. Spune-i doar să o pregătească.

………………..

Aburul curgea tăcut din cadă, ridicându-se în aerul dimineții ca o pânză invizibilă între ei și lume. Lumânări parfumate ardeau lin, iar flacăra lor adâncea liniștea, nu o rupea. Peste pielea udă a celor doi bărbați, lumina era aurie, ca o mângâiere lăsată de un înger într-un colț de baie. Song stătea rezemat pe pieptul lui Tara cu ochii închiși, iar respirația lui era calmă, adâncă, aproape adormită. Bărbatul înalt îi ținea mâinile între ale sale, cu degetele împreunate sub apă. Nu era grabă. Nu era dorință arzătoare, ci un fel de pace care era posibilă doar atunci când iubești fără limită

-E bine așa? întrebă Song cu vocea lui abia șoptită.

Taratree nu răspunse imediat. Își întoarse capul ușor, până când obrazul i se lipi de părul lui Song, și doar atunci murmură:

– E mai mult decât bine. Parcă nu ne-am atins niciodată până acum.

Taratree aplecă mai mult capul și îi sărută tâmpla. Un gest atât de simplu, dar în el era o promisiune. Că-l va păstra lângă el…că-l va înțelege, că nu va cere niciodată mai mult decât ce îi oferă cu adevărat. Săruturile începură și nu se mai terminau… nu fiindcă le lipsea finalul, ci pentru că fiecare aducea o altă formă de început. Buzele lor, ude și calde, se căutau din nou și din nou, cu limbi care dansau în tăcere, cu respirații care se amestecau emoționate de căldura momentului erotic. Apa îi învăluia până la umeri, caldă și blândă. Parfumul uleiului esențial de ylang-ylang le întra în nări amețindu-i. De fiecare dată când se mișcau, un val minuscul se spărgea încet de marginile căzii, creând un suspin al încăperii.

Song ridică o mână și i-o trecu lui Tara peste claviculă, apoi pe spate, cu o mișcare care nu căuta nimic ci doar îl descoperea. Îi atingea trupul ca pe o carte care se deschidea singură.

– Nici nu știi ce mi-ai făcut, spuse Song, privind în sus spre el, cu un zâmbet care tremura puțin.

–Te-am văzut acum 5 ani și n-am mai vrut o altă lume decât cea în care exiști și tu. Te-am urmărit, am suferit de câte ori te afișai cu o nouă cucerire, visam să mă săruți și să fii doar al meu. Am plâns foarte mult.

Taratree îl privi lung. Ochii lui nu erau fierbinți, ci limpezi, profunzi, ca o apă liniștită în care îi puteai vedea sufletul. Mierea aurie învăluie cerul acela de toamnă ploioasă curgând direct în iriși lui Namsong. Song se ridică ușor în apă și se așeză în poala lui Tara, privind în ochii lui, cu picioarele înconjurându-i talia și cu fundul pe centrul vieții care era dur și ridicat pe jumătate. Cu mâna stângă ii atinse sexul și fixă vârful lui pe intrarea în canalul secret. Apoi se apăsă pe el încet, aspirându-l complet. Trupurile lor erau acum complet contopite, lipite, calde, sensibile, fiecare tresărire în piele fiind simțită de celălalt ca o confesiune. Taratree gemu erotic. Îl cuprinse înlănțuindu-l fără să înceteze să-l privească în ochi.

-Nu ți-am făcut nimic, spuse. Te iubesc și eu… Și chiar de mult timp.

Namsong răspunse cu o tonalitate vinovată.

-Știu…

Îl cuprinse de după gât și își lipi buzele de ale lui, un sărut lent, păzit, dar fără teamă. Se contopiră în acel gest ca două stele care se rotesc în tăcere, fără să se ciocnească, doar învârtindu-se pe o orbită, una în jurul celeilalte, de mult timp și pentru totdeauna. Se mișcară ușor în apă, corpurile alunecând, netede, cu delicatețe. Piele pe piele, inimă lângă inimă. Nu era numai necesitatea de a face sex. Era acolo vorba despre nevoia de a fi atât de aproape unul de altul încât nicio rană să nu mai aibă unde să se ascundă. Să fie scufundați doar într-o mare de iubire… una curată, rară, delicată tăcută. Mâinile lui Taratree coborâră încet, sub apă, unde aburul ascundea și unde atingerile dezvăluiau totul. Degetele lui Tara îi străbătură șira spinării, alunecând lent pe curbura șoldurilor și mai jos. Song tresări ușor, dar nu de teamă, ci pentru că atingerea era sinceră, vie. Își arcui spatele ușor, iar Tara îl trase mai aproape, până când simți cum trupul i se oferă complet, fără reținere.

Sub apă, între săruturi lungi și respirații pierdute în piept, degetele se strecurau cu delicatețe, explorau contururi moi, mângâiau locuri care fuseseră dorite în tăcere ani întregi de către Taratree. Simțea, pipăia, freca acel sex care se întărise de parcă îl chema la o întâlnire oarbă.

– Lasă-mă să rămân mai mult în tine, spuse Tara, cu voce pură și calmă.

Song dădu doar din cap, sprijinindu-se de umerii lui. Nu era nimic agresiv, nimic dur. Era o dăruire controlată de priviri și de tremurul corpului. Ei se potriveau atât de bine. Falusul lui Taratree nu rănea ci excita, iar canalul secret al lui Namsong îl aspira făcându-l pe bărbatul înalt să plângă de fericire. Mișcările lui Namsong erau lente. Se ridica și se cobora delicat făcându-l pe Taratree să sâsâie și să geamă.

Apa îi învăluia, îi ținea plutind ușor, iar trupurile li se potriveau cu o naturalețe care făcea totul să pară scris dinainte. Song își înfipse mâinile în spatele lui Tara, iar gâtul i se arcui când ejaculă. Taratree îl urmă la puțin timp după, sărutându-l adânc în momentul în care sămânța vieții fu expulzată.

Și în acea dimineața senină , cada cu miros exotic le fu casa, apa deveni cuvintele nespuse ale iubirii lor, iar tăcerea, singura rugăciune secretă pe care doar ei doi o știau.

………..

Ava era în elementul ei. Străbătea magazinul uriaș de rochii și costume de ceremonie cu pas hotărât, mâinile pline de umerașe, ochii strălucind.

– Rochia asta e făcută pentru Maria. Chen, tu vei purta ceva alb cu roșu tradițional, dar elegant. Namsong, tu ești poetul, îți trebuie ceva fluid de culoare pastel, deschis. Taratree… pentru tine, am o idee. Întorcea capul în toate direcțiile, dădea ordine vânzătoarelor, îi potrivea pe toți cu o precizie aproape matematică. În ciuda agitației, râdea mereu, zâmbetul ei larg contagiindu-i pe ceilalți.

-Mama Ava… poate ar trebui să mai tăiem din cheltuieli, murmură Maria, rușinată.

–Nici să nu te gândești! răspunse Ava scurt.

– Nunta voastră e și bucuria mea. Lăsați-mă să am grijă de tot. Plăcerea e de partea mea.

Totul fu comandat, plătit și trebuia să fie expediat la casa Familiei 2 unde pregătirile de afară erau în toi.

Mai târziu, obosiți de atâta agitație, se adunară cu toții la restaurantul lui Chen. Aerul mirosea a ierburi asiatice și pește proaspăt, iar mesele erau aranjate cu gust. Râdeau, discutau, gustau din preparate când, dintr-un colț, se auzi o hăhăială grosolană. Chen întoarse capul brusc.

– Nu pot să cred… tata?

Într-adevăr, în cel mai vizibil colț al sălii, Phu Singte era înconjurat de patru femei îmbrăcate sumar, râzând zgomotos și turnându-și băutură în pahar.

–Se pare că nu mai are nicio jenă, mormăi Chen, întunecat la față.

–Ce caută aici? întrebă Taratree.

–Poate încearcă să atragă atenția, spuse Namsong cu o sprânceană ridicată.

– Sau poate că, pur și simplu, așa e el.

Ava trase aer adânc în piept, își netezi rochia și zâmbi larg.

– Nu merită niciun gând din partea noastră. Azi e despre iubire. Și despre voi. Hai să nu-i dăm importanță.

Se lăsă o liniște caldă, un acord tacit. Taratree privi în jur, spre masa lor plină, spre viitoarea familie. În ciuda umbrei trecutului, simțea, pentru prima dată după mult timp, că viitorul începea să prindă formă.

………………..

Ploua mărunt peste orașul cufundat în întuneric. În vila impunătoare de pe colina de sud, liniștea era tăiată doar de pașii apăsați ai lui Mud. Trecuse de gardă fără probleme. Fusese chemat.

În salonul mare, sub privirea rece a tabloului ancestral cu simbolul Familiei1, stătea Nakarin Singte, șeful mafiei locale, cu spatele drept și mâinile sprijinite de bastonul său negru, decorat cu aur. În jurul lui, ca niște fiare în cuști, garda personală aștepta ordinul.

Mud intră fără să privească în jur. Ușa se închise în spatele lui. Sala se umplu de tăcere.

–Știi de ce ești aici, Mud? întrebă Nakarin, fără să-l privească.

– Da, Khun.

–Taratree. Viitorul Familiei1. Logodnicul fiului meu. Ai ridicat mâna asupra lui.

– A meritat-o.

Vocea lui Mud era calmă, dar apăsată, ca o piatră rece.

Nakarin se întoarse brusc. În ochii lui ardea furia.

– Meritat? TU decizi cine merită sângele nostru?! Tu?! Ai idee cât sânge s-a vărsat ca Taratree să ajungă în familia noastră?!

Mud tăcea.

– Ești doar bodyguardul fiului meu. Nici măcar un soldat de rang. Și ai îndrăznit să-l faci bucăți pe cel care într-o zi îmi va lua locul!

– Namsong plângea. Taratree îl făcea să se simtă mic. Eu… n-am suportat.

– NAMSONG?

Nakarin izbucni.

 – Crezi că fiul meu e slab?! Fiul meu are nevoie de aliați, nu de pumnul tău! Taratree e cheia păcii între familii. Taratree e cel cărui îi datorez viața fiului meu. Iar tu… ai aruncat cheia în noroi.

Mud tresări și își plecă ușor capul.

– Dacă trebuie să plătesc, sunt pregătit.

Nakarin ridică mâna. Gărzilor nu le-a trebuit mai mult. Trei dintre ei se apropiară în tăcere. Unul își trosnit degetele, iar altul își scoase sacoul.

Nakarin vorbi rar:

– Bateți-l. Nu-l omorâți. Dar să simtă fiecare os rupt. Să nu uite niciodată că loialitatea nu înseamnă impuls. Înseamnă disciplină.

Mud nu se mișcă. Se așeză în genunchi, cu mâinile la spate.

–Nu mă voi apăra.

Loviturile începură seci, tăcute. Sala vibra doar de pumni, genunchi și oase care cedează. Mud nu scoase un sunet. Nici măcar un geamăt.

După câteva minute, sângele îi curgea din gură și sprânceană. Un ochi i se închidea încet.

Nakarin se apropie în fața lui.

– De ce nu urli?

– Pentru că urletul meu nu vă ajută cu nimic. Și nici nu-mi șterge greșeala.

– Ai fi fost un soldat bun… dacă nu erai atât de impulsiv.

Mud zâmbi pentru prima oară. Sângele i se prelingea pe dinți.

–Poate sunt exact  ce aveți nevoie.

Nakarin Singte îl privi rece pe omul bătut.

– Să nu mai aud că ai spus sau făcut ceva contra lui Taratree Saeng-aaron. Dacă Namsong e în viață acum, e datorită sacrificiilor pe care le-a făcut la un moment dat. El este mai mult decât un erou. El este deja Șeful Familiei 1. El este cel mai puternic și când va fi investit oficial, tu te vei pune în genunchi, îi vei săruta pantoful drept și-ți vei cere iertare. Nu, ce spun eu, te vei duce chiar mâine dimineață să te speli de păcatele tale îngenunchind în fața lui. Ai auzit?

Mud răspunse neutru:

– Am auzit și o voi face.

Toate acestea fiind spuse,  Nakarin concedie pe toată lumea cu un gest. După ce rămase singur,  biblioteca se mișcă lăsându-l să apară pe Semus care veni să-l ajute să meargă spre fotoliu. Apoi puse o cuvertură pe genunchii acestuia și-l sărută pe gură. Nakarin îi luă mâna și i-o sărută.

– Stai lângă mine, să discutăm.

Semus trase un scaun și veni lângă Nakarin.

– Stau…oricât vrei…iubirea mea.

Afară ploaia răpăia ca și cum ar fi vrut să ascundă secretul celor doi…