Vântul prin arbori- Capitolul 6 vol. 2

Somchai Pree nu era doar avocatul principal al concernului Nakarin Singte, un titan economic cu ramuri adânc înrădăcinate în întreaga regiune, dar și omul din umbră care călăuzea fiecare pas al Familiei 2. Era un bărbat de o discreție rar întâlnită, cu o minte ascuțită și o reputație impecabilă în lumea afacerilor. Însă ceea ce îl făcea cu adevărat remarcabil nu erau doar realizările sale profesionale sau averea impresionantă pe care o adunase, ci și prezența sa magnetică, acea carismă subtilă care părea să-l învăluie la fiecare pas.

Somchai era un bărbat înalt, cu o statură impunătoare, dar fără a fi vreodată arogant. Fiecare mișcare a sa, de la felul în care pășea până la modul în care își ținea privirea, radia o eleganță naturală, fără efort. Chipul său frumos, cu trăsături fine, dar puternice, își lăsa amprenta asupra celor care îl priveau. Ochii săi, adânci și pătrunzători, aveau acea intensitate care te făcea să simți că știa mai mult decât spunea, că citise fiecare gând al tău înainte ca tu să-l rostești. Iar zâmbetul său, rar, dar cu atât mai fermecător, era suficient pentru a înlătura orice îndoială despre natura sa. Avea darul de a face oamenii să se simtă importanți, de a-i cuceri fără cuvinte.

Căpătase o avere considerabilă, nu doar din munca sa în cadrul concernului, dar și prin afaceri proprii care îl aveau în centrul unor cercuri exclusiviste. Posesor al unor colecții rare de artă, de automobile de lux și de imobile în locații de prestigiu, Somchai era un exemplu de succes și eleganță. În lumea sa, unde banii și influența contau mai mult decât orice, el știa exact cum să folosească resursele pentru a obține ceea ce își dorea. Totuși, niciodată nu lăsa să se vadă cât de multă muncă și sacrificiu erau ascunse în spatele acelei aparențe perfecte.

Cu toate acestea, chiar și un om de asemenea calibru avea un talon al lui Achile. Somchai Pree era celibatar la cei 47 de ani împliniți. Nu pentru că nu era iubit de femei, nu, nici vorbă. Dar acest avocat celebru era vulnerabil doar  în fața unei singure femei: Ava, Mama Familiei 2.

Ea era singura femeie care părea să întrunească tot ce era mai bun și mai nobil în lume. Frumusețea ei nu era doar fizică, ci emana dintr-o putere interioară, dintr-o energie subtilă care te făcea să vrei să te apropii de ea, dar fără a ști de ce. Ava era soția lui Phu Singte, capul Familiei 2, dar Somchai nu o vedea doar ca pe o soție. O vedea ca pe o femeie cu un suflet deosebit, cu o minte lucidă și cu o vulnerabilitate tăcută pe care puțini o observau.

Deși Somchai își ascunsese sentimentele cu o măiestrie desăvârșită, purtându-le în inimă ani buni în tăcere, într-o zi, totul izbucnise. Chen avea vreo 13 ani. O întâlnire obișnuită, o discuție despre strategia afacerii, o decizie crucială pe care trebuia să o ia Familia 2 și într-un moment în care nimeni nu se aștepta, Somchai vorbise, spunând ceea ce-i răvășea sufletul:

– Khun Ava… Te iubesc de mult timp. Poate că nu am fost niciodată suficient de curajos pentru a-ți spune acest lucru, dar nu mă mai pot ascunde. Aș face orice pentru tine, știu că e o mare îndrăzneală din partea mea să atentez la pudoarea femeii care este Mama Familiei 2, dar iubirea mă devastează.

Cuvintele acestea se spuseseră ca un fulger în mijlocul unei zile liniștite. Ava îl privise pe Somchai, ochii ei căutând o reacție, un semn despre ce simțea acesta cu adevărat. Tăcerea dintre ei devenise apăsătoare, ca o povară pe care doar unul dintre ei o putea duce. Ava nu răspunsese imediat, și, pentru un moment, Somchai se simțise golit, ca și cum întreaga viață i s-ar fi prăbușit pe umeri.

Apoi, în sfârșit, Ava vorbise.

– Somchai… respect prea mult ceea ce ai făcut pentru familia noastră și pentru mine. Dar nu pot să-ți răspund cum poate că ți-ai dori. Sunt o femeie măritată, și nu pot să permit ca acest tip de sentiment să existe între noi.

Somchai închisese ochii pentru o fracțiune de secundă, simțind cum o adâncă durere se naște în pieptul său.

– Înțeleg, spusese el, cu un glas calm, dar cu o frustrare tăcută.

-Dar chiar și așa, o parte din mine va rămâne cu tine, Khun Ava. Chiar dacă nu va fi vreodată posibil…lasă-mă să continui să fiu alături de tine. Puținul timp pe care mi-l vei acorda, îl voi prețui ca pe o comoară unică. Duci o viață oribilă cu Phu Singte, crezi că nu știu?

Ava îl privise cu ochi îndurerați.

–Îți mulțumesc că ai fost sincer cu mine, Khun Somchai. Dar trebuie să îți dau o informație importantă. Să iubești nu este întotdeauna destul pentru a schimba realitatea.

Somchai simțise cum un val de tristețe îl cuprinde, dar, în același timp, o liniște neînțeleasă se așezase asupra lui. În acea zi, își dăduse seama că, poate, cea mai mare lecție pe care o putea învăța era aceea că dragostea nu era doar despre a obține ceea ce îți dorești, ci și despre a înțelege când să renunți și să accepți dorințele celorlalți.

În zilele care urmaseră, el rămăsese la locul său în familia Nakarin Singte, continuând să își facă treaba cu același avânt. Însă, în interiorul lui, lumea nu mai fu niciodată la fel. Fiecare privire spre Ava devenea o încercare de a înfrunta propriile sale dorințe nespuse și neîmplinite.

Ava, conștientă de suferința tăcută a lui Somchai, continuă să-l respecte pe acel bărbat deosebit, dar nu putu să treacă peste legătura invizibilă și nestrămutată a soției față de soțul ei, Phu Singte. Această legătură era mai puternică decât orice sentiment ce putea înflori între Somchai și ea.

Fiecare întâlnire dintre ei, fiecare conversație despre afaceri și strategii, adâncea legătura lor secretă – una care nu trebuia să existe, una nespusă, dar care continua să se nască în liniștea unui univers de putere și subtilitate. Așa erau legăturile din familia Singte: pline de tăceri, de ascunzișuri și de dorințe neîmpărtășite. Iar Somchai Pree, cu inima sa frântă, știa că, în ciuda tuturor, va rămâne mereu acolo, în umbra ei, cu loialitatea sa neclintită, gata să își sacrifice propriile dorințe pentru binele celei pe care o iubea.

În această dimineață fusese chemat direct la vila Singte și inima îi tremura. Chiar Ava îl chemase.

Biroul era tăcut, cu doar zgomotul ușor al vântului care lovea feroneria ferestrei deschise. Somchai intră înăuntru neliniștit, dar cu o intensitate în privire ce nu putea fi ascunsă. Ava era deja acolo, așezată la masa de sticlă, cu documentele rânduite frumos în fața ei, semn că își pregătise gândurile.

Somchai o privi un moment. În fața lui stătea femeia care, fără voia ei, îl captiva de mai mult de 20 de ani, într-o manieră pe care nici măcar el nu o putea înțelege. Eleganța, calmul, și, în același timp, puterea ce emanau de la ea îl lăsau fără cuvinte, dar și cu o presiune invizibilă asupra inimii.

Ava ridică privirea și îl salută cu o mică înclinare a capului, o formalitate care ascundea o adâncă înțelegere între ei.

– Khun Somchai, îți mulțumesc că ai venit așa de repede. Avem multe de discutat.

– Mama Ava, știu că timpul tău este prețios. Voi fi scurt. Desigur, înțeleg importanța acestei discuții. Contractul matrimonial între Maria și Chen trebuie să fie perfect, răspunse Somchai, cu calm, dar și cu un ton ce trăda o anumită adâncă dorință de a-i mulțumi Avei.

 -Și sunt pregătit să mă ocup de toate detaliile cu maximă atenție, așa cum am făcut și cu alte contracte din trecut.

Ava se aplecă ușor spre el, ținând mâinile în fața sa, pe masă.

Somchai o privi intens, înțelegând importanța situației, dar și respectul profund pe care Ava îl acorda acestei relații.

– Va fi un contract just, Mée [1]Ava. Vom stipula condițiile clare de protecție a Mariei, dar și a fiului vostru. Nu va fi nicio zonă de ambiguitate.

Privirea lui devenea mai hotărâtă pe măsură ce își rostea cuvintele.

-Voi fi foarte atent la fiecare detaliu. Nu voi lăsa nici un aspect deoparte.

Ava îl studie pe Somchai cu o seriozitate care păru să se adâncească. Deși între ei exista o anumită apropiere în discuții, ceva rămânea tăcut, neîmpărtășit.

– De asemenea, trebuie să transferăm câteva acțiuni ale companiei pe numele ei. Este esențial pentru viitorul ei și al copilului.

Somchai înghiți în sec, știind că transferul acțiunilor era o mișcare ce implica mult mai mult decât un simplu contract.

 – Știu ce înseamnă asta, Ava. Este o cerință importantă, dar am încredere că vom putea să facem totul în condițiile legale și conform dorințelor voastre.

Fiecare cuvânt al lui era pronunțat cu atenție, fiecare propoziție destinată să îi transmită Avei siguranță.

Ava îl privi cu un amestec de recunoștință și cu un soi de emoție în ochi.

– Îți mulțumesc, Khun Somchai. Știu că pot conta pe tine. Vreau să fiu sigură că totul va fi bine pentru Maria și pentru familia noastră.

Părea să caute cuvintele potrivite, dar apoi se opri și îl privi în ochi.

 – Dar mai este ceva ce trebuie să discutăm. De mult timp, am simțit o tensiune între noi… un fel de neliniște. De fiecare dată când mă întâlnesc cu tine, există o… încărcătură, o anumită energie pe care nu o pot ignora.

Somchai simți cum o fărâmă de panică îl cuprinde. Ochii Avei îl pătrundeau ca un cuțit și, deși își dorea să nu lase nici un semn al sentimentelor sale care nu se stinseseră niciodată de 20 de ani încoace, ceva în el izbucni. Ocoli rapid masa ți se apropie de Ava.

 – Ava…am…am făcut pentru tine… toate sacrificiile… nu au fost niciodată suficiente. N-am încetat să te iubesc, Ava. Te iubesc de mult, și nu mai pot să ascund acest lucru.

Ava tresări, dar nu se retrase. Era un moment intens, iar cuvintele lui Somchai erau ca o revelație pe care parcă nu o mai auzise până atunci. Ea închise ochii pentru o clipă, iar apoi, într-un gest rapid, își ridică mâna și îl împinse de la sine, cu o forță blândă, dar fermă.

– Khun Somchai, te rog… nu acum. Nu în această discuție. Nu este loc pentru sentimentele tale aici.

Somchai rămase nemișcat, dar ochii lui se umplură de o tristețe adâncă.

 – Știu că nu este loc. Dar nu mă pot ascunde mai mult. Am făcut totul pentru tine, pentru familia ta, nu mai pot să fiu doar omul din umbră. În adâncul meu, simt că nu voi găsi niciodată pace dacă nu îți spun ce am în suflet.

Ava îl privi cu o privire severă și controlată, dar ochii ei ardeau de un sentiment greu de descris.

–Somchai… nu este loc pentru dragoste între noi. Știi prea bine de ce. E ca acum 20 de ani. Sunt căsătorită cu Phu, iar tu ești avocatul nostru. Nu poate există altceva, în afaceri sau în viață.

În acele cuvinte, Somchai înțelese clar limita care fusese trasată între ei.

–Îți mulțumesc că m-ai ascultat…dar nu voi renunța la ceea ce simt.

Ava închise ochii, strângându-și mâinile pe masă. Ea rămase încremenită între două dosare neterminate, iar Somchai păru un prizonier al propriilor emoții, ținute în frâu mult prea mult timp.

– Ava…

Vocea lui era joasă, dar încărcată de o intensitate pe care nu o mai ascunse.

–De câte ori să mă prefac că nu simt? De câte ori să te privesc fără să te ating?

Ea nu răspunse imediat. Își mușcă ușor buza de jos, iar ochii i se umeziră fără să clipească. Când vorbi, însă, glasul ei fu rece:
– Nu trebuie să ajungem aici. Nu e corect…

Somchai ridică mâna și îi atinse obrazul cu degetele, trasând o linie invizibilă, caldă, de la tâmplă până la colțul gurii. Ava tresări, dar nu se îndepărtă. De fapt, ochii ei se închiseră pentru o clipă, ca și cum atingerea lui ar fi fost o alinare pe care nu voia s-o accepte, dar nici s-o refuze.

Apoi o cuprinse ușor de maxilar, își lăsă fruntea lipită de a ei și  șopti, aproape fără voce:
– Nu mai pot lupta cu asta…

Buzele lor se întâlniră într-un sărut care nu vorbea despre dorință, ci despre dor. Un sărut lent, adânc, încărcat de tot ce nu-și spuseseră niciodată. Ea îi răspunse la început ezitant, apoi cu o foame mocnită, ca o femeie care se regăsea în brațele cuiva ce-i cunoștea sufletul.

El o trase mai aproape, mâna lui coborând pe spatele ei, iar ea se lăsă dusă pentru câteva secunde care păreau să răstoarne totul : căsnicia ei, loialitatea, jurămintele, anii în care îngropase ceea ce simțea.

Și brusc, conștiința o izbi ca un fulger.

Ava se desprinse cu un oftat tăiat, punând o mână între ei, apăsând pe pieptul lui, ca o barieră.

Respira greu, buzele îi erau roșii, ochii în lacrimi.
-Nu… Nu putem, Somchai. Oricât mi-aș dori să uit pentru o clipă, realitatea e aici. Phu… căsnicia mea… copiii… afacerea…Familia…eu sunt Mama…Tu ești avocatul nostru, ești prietenul de-o viață al Familiei. Ce facem noi acum… e greșit. E dureros și e nedrept pentru toți.

Somchai îngheță. Ochii lui nu aveau ură, ci doar o tristețe grea, adâncă, care i se așternuse pe față ca o umbră.

– Știu, spuse el.

-Dar inima mea n-a ținut niciodată cont de reguli. Și nici acum nu o face.

Ava își înghiți lacrimile, întorcându-se spre masă, cu spatele la el. Privirea ei redevenise rece.

Somchai o privi tăcut, apoi, cu o ultimă privire plină de regret, se întoarse și ieși din birou.

Ușa se închise în urma lui cu un sunet prea blând pentru cât de dureroasă fusese scena.

………………………………….

În noaptea târzie, ploaia torențială bătea ca acele unui ceas nemilos, Agentul 111 mergea în pas alert prin coridoarele opresive ale sediului Intelligence service. Un caz lăsat de mult deoparte, un mister vechi de 15 ani, îl făcea să se simtă ca și cum ar fi pătruns într-un labirint din care nu avea scăpare. Afacerea Apocalipsa. Numele singur suna ca o condamnare, dar 111 știa că nu putea să lase loc de incertitudine.

Drumurile lui în timpul investigațiilor cazului Apocalipsa se încrucișaseră, într-un mod ciudat, cu ale unui bărbat pe care îl căuta de mult: Tonlatee Chattra. Cu mult înainte ca numele „Apocalipsa” să devină o obsesie pentru serviciile secrete, acest bărbat fusese doar un „gardian”. Un simplu om care, cu 15 ani în urmă, salvase viețile a doi tineri – Tanmai și Wind – într-un incident care rămăsese nelămurit până la acea oră.

Studia documente într-o cafenea mică, ascunsă într-un colț dintr-un oraș din vest, când 111 își dădu seama că dăduse peste Chattra. Fața lui era ridată, se vedea că îmbătrânise, iar viața pe care o ducea acum era complet diferită față de trecutul sumbru pe care Agentul îl cunoștea. Tonlatee își schimbase numele și, într-un fel ciudat, era o persoană respectată, un agent de poliție cu un statut impecabil. Când privirile lor se întâlniră, totul părea un joc al destinului, iar 111 știu imediat că acest om avea răspunsurile de care avea nevoie.

Chattra fusese convocat la sediul Intelligence service și acum, în camera de interogatoriu, se uita la el cu o expresie rece. În ochii lui însă, se citea o panică îngropată adânc, ca o amintire dureroasă a unei perioade ce nu mai putea fi lăsată în urmă.

– Bună seara, mă prezint: Agent 111 cu matricola 34B123 ZA, ofițer al Intelligence service.

– Ce vrei de la mine, Agent 111, de ce am fost convocat aici?  întrebă Chattra, vocea lui tremurând ușor, dar păstrând un ton autoritar.

– Pentru câteva informații și dacă cooperezi totul va fi ok.

Agentul 111 îl asigură:

 -Nu sunt aici pentru a-ți distruge noua identitate, dacă asta te îngrijorează. Sunt aici pentru indicii. Am nevoie de informații care să mă ajute să găsesc Apocalipsa. Vrei să ai bunăvoința să îți aduci aminte ce s-a întâmplat acum 15 ani?

O pauză lungă, tăcerea fiind spartă doar de zgomotul constant al ploii. Chattra își încrucișă brațele, iar ochii lui se mișcau nervos, căutând o cale de a scăpa.

-Ai venit aici să mă forțezi să vorbesc despre trecut?

Vocea lui devenea tot mai apăsătoare, iar tensiunea creștea cu fiecare cuvânt.

– Nu. Am venit pentru a obține ceea ce știi despre Apocalipsa. Nu te învinovățesc pentru ce ai făcut sau nu ai făcut în acea zi. Dar știm amândoi că lucrurile nu s-au încheiat atunci, spuse Agentul 111.

-Știu că nu erai doar un simplu gardian. Știu că erai implicat în mult mai multe decât ai lăsat să se înțeleagă.

Chattra păru să înfrunte o furtună interioară.

 -Tu nu înțelegi. Nu e vorba de ce știu eu sau ce nu știu. Nu e vorba de Apocalipsa. E vorba de ce am devenit după. Dacă află cineva ce am făcut, tot ce am construit va cădea. Nu mai sunt omul care eram atunci. În plus, am fost obligat, m-au amenințat cu uciderea familiei. Eu însumi eram un prizonier.

–Îți respect viața de acum, dar nu te înțeleg. Nu te ajută cu nimic să te ascunzi după o nouă identitate. Apocalipsa nu o să dispară doar pentru că ți-ai schimbat numele. Și dacă îți află noua identitate, vei muri și tu ca toți ceilalți.

111 își ținea privirea fixă, fără teamă când îl văzu pe polițist tresărind.

– Știi bine că nu sunt singurul care te căuta.

Pentru o clipă, Chattra închise ochii, iar 111 putu să citească teama și regretul din spatele lor. Apoi, cu o răsuflare adâncă, bărbatul începu să vorbească, cu vocea tremurândă.

– Acum 15 ani, totul a fost un joc crud pentru Apocalipsa… Era o mână invizibilă care îi manevra pe toți cei din acea casă. Eu am făcut o alegere, o alegere nebunească care a dus la acea zi. Erau doi copii, ieșeau din șabloane…erau deosebiți. Tanmai era cel mai mare, Wind era fragil foarte mic , foarte slab,  a supraviețuit pentru că acel băiat înalt s-a sacrificat și a îndurat toate ororile unei vieți. Mi-am dat seama că Tanmai chiar îl iubea cu adevărat pe acel Wind. Atunci mi s-a făcut milă și am ales să îl salvez. Dar nu știu dacă a supraviețuit evadării. Era un frig de crăpau pietrele.

Agentul 111 rămânea imperturbabil.

Polițistul local își frământa mâinile tremurânde. Avea ochii roșii, dar nu părea beat. Părea bântuit.

Agentul 111 deschise un dosar, răsfoind câteva foi.
– 15 ani, peste 30 de cazuri nerezolvate. Au fost mulți copii morți. Un singur nume revine în mărturiile supraviețuitorilor: Apocalipsa.

Agentul trase spre el o fotografie alb-negru. Era un desen. O pălărie și un cap fără chip cu o mască pe gură.
– Recunoști acest desen? A fost făcut de un copil salvat atunci. L-a văzut pe Apocalipsa. A mai spus un lucru, dar psihologii au trecut peste. Spunea că uneori venea cu un bărbat acolo. Unul cu o mască roșie.

Ochii polițistului tresăriră. Gâtul i se încordă.
– Da… era cineva.

– Vorbește.

Respiră greu. Se uita în gol, parcă luptând cu sine însuși.

-Nu știu cine era… Întotdeauna purta o mască roșie, lucioasă, fără expresie. Îl aducea Apocalipsa. El… stătea în spate, tăcut. Parcă nici nu voia să fie acolo. Era forțat. Îl vedeam cum tremură. Avea mâinile încleștate… uneori plângea. Dar… făcea tot ce i se cerea. Și crede-mă nu erau lucruri inocente. Mulți copii au fost abuzați de către el.

Agentul 111 se încruntă.
– Spui că era obligat?

– Da… Nu era ca ceilalți. Nu era un monstru. Era… ca un fel captiv. Dar Apocalipsa îl făcea să participe. Nu aveai cum să refuzi. Cine refuza, dispărea. Sau era… mutilat.

-Descrie-l.

– Nu l-am văzut niciodată fără mască. Avea o constituție normală, înalt, dar nu atletic. Vocea lui… când vorbea… era spartă, ca un copil crescut cu frică. Nu știu cum îl chema. Apocalipsa nu i se adresa niciodată pe nume. Doar îl trăgea după el ca pe un câine legat de lanț. L-am văzut o dată… când se uita spre unul dintre copii… părea că voia să-l ajute. Dar n-a făcut nimic. Și atunci am înțeles: nu putea.

Fu un moment de tăcere. Agentul 111 închise mapa.

– Vreun indiciu, ceva ce ar putea duce la el?

Polițistul își ridică privirea pentru prima dată.
-Numai un simbol…o înșiruire de litere…HWWAH. Masca roșie  avea un mic tatuaj cu aceste litere în dreptul  inimii.

Agentul 111 se ridică încet. Simțise cum în misterul „Apocalipsa”, un indiciu crucial fusese dezvăluit.

-Ești liber, poți pleca.

Chattra ezită o clipă, apoi întrebă :

– Copilul acela, Wind, asupraviețuit ?

Agentul 111 ezită și el înainte de a răspunde.

– Da, a supraviețuit.

………………………….

Semus conducea încet spre villa Lhom Phan Tanmai. În spate, ca acum câteva luni, Taratree admira și adulmeca mirosul delicat al trandafirilor albi. Lipsise trei zile de acasă din cauza muncii și parcă plecase de o veșnicie, un dor cumplit îl lovea în măruntaie și abia aștepta să-l ia în brațe pe Namsong,

Taratree coborî din mașină înainte ca aceasta să se oprească complet. Portiera se izbi înapoi, izgonind un nor de praf de pe aleea de piatră. Nu salută pe nimeni, nu privi nimic în jur. Mergea drept, cu pași repezi, ca și cum între pereții vilei s-ar fi ascuns răspunsul la dorul care-l chinuia de trei zile.

— Namsong! strigă el, deschizând ușa larg.

-Unde ești?!

Păși vijelios prin salonul răcoros, cu ecoul pașilor însoțindu-i graba. Urcă scările câte două-trei trepte deodată, deschise cu brutalitate ușa apartamentului lui Namsong, dar… gol. Patul era perfect făcut, pernele aranjate cu grijă, iar aerul mirosea a levănțică.

– Khun Taratree, îndrăzni majordomul care apăruse brusc cu o plecăciune discretă.

– Tânărul stăpân este în grădină, în spate, lângă seră. A luat o pătură și o carte, de dimineață e acolo. Nu vă aștepta încă.

Fără să răspundă, Taratree se întoarse pe călcâie și ieși. Tăcu și inima când păși în grădina mare, unde florile se legănau ușor în bătaia unei adieri calde. Cerul era senin, soarele nu dogorea, doar lumina totul cu o blândețe aurie. Merse prin iarba tunsă scurt, urmând cărarea de pietriș alb.

Apoi, se opri.

Culcat în spatele serei între ierburi înalte și  flori sălbatice, capul cu plete albe apărea din când în când. Se auzea vocea domoală șoptită, recitând din Walt Withman:

– Nu mă îndoiesc, pe lângă chipul și mâinile pe care le cunosc

De sub tălpile mele mă privesc chipuri pe care nu le cunosc,

 Nu mă îndoiesc ca frumusețea și măreția lumii

Sunt ascunse în lucrurile cela mai nesemnificative

Taratree închise ochii o clipă. Amintirile îl izbiră cu forța unui val de noapte.

…………………

Wind se plimba prin celulă cu mâinile la spate si vorbea singur.

– Oricine ai fi , tu cel ce mă ții de mână

Fără ceva anume totul va fi inutil.

Te avertizez, înainte să mergi mai departe,

Nu sunt ceea ce par a fi ci mult mai diferit

– Ce faci, măi, cine te ține de mână ? îl întrebă Tanmai cu un zâmbet un pic zeflemitor.

– Ce tot spui? Recit din Walt Whitman, un poet american, spuse Wind, serios, cu ochii țintă la Taratree.

– Ăsta-i nume de biscuit, nu de poet, râse Tanmai.

– De parcă e cineva mai prost decât tine să citească versuri când viața-i o ladă de gloanțe.

-Tocmai de-asta. Unii aleg să trăiască altfel, replică Wind încet.

– Dar ție n-are rost să-ți explic. Ai scuipat și ultima urmă de cultură în praful ăsta. În afară de box  mai ai vreun hobby. Te voi obliga să înveți pe de rost Whitman.

Tanmai îl privi cu băiatul ce purta mereu cu el soarele și șopti fără să fie auzit:

– Tu ești hobby-ul meu…doar al meu…

……………..

Taratree reveni la realitate. În fața lui, Namsong, întins pe burtă, întorsese o pagină, aplecat ușor peste volum, ca și cum timpul n-avea nicio putere asupra lui. Pe pătură, un termos și o cană cu ceai, o mână de zmeură și un trandafir alb pus de decor.

Se apropie în tăcere, cu pași ușori. Trei zile fără el păruseră un an.

– Namsong…

Cel chemat își ridică încet privirea, iar ochii i se luminară de zâmbetul acela cald, care era unic.

–Ai revenit.

Privirea lui era calmă, dar ochii…ochii spuneau altceva: erau plini de dor, de o tristețe abia stăpânită, și de un fior care pulsează doar în absențe grele.

Taratree nu mai spuse nimic. Se așeză în genunchi pe pătură, în fața lui, și ridică o mână tremurătoare spre obrazul celuilalt.

– Te-am căutat în fiecare gând, Namsong. Trei zile. Trei nopți…

– Sunt aici, șopti Namsong, lăsându-și fruntea să se sprijine de a lui.

– Song…

Taratree îl cuprinse cu ambele brațe, îl trase la piept cu o foame care nu mai putea fi ținută în frâu. Respirația lor se amestecă, bătăile inimilor aproape că se sincronizară. Era atâta dor în îmbrățișarea aceea, încât aerul părea să se aprindă în jurul lor.

Ei nu aveau nevoie de multe cuvinte. Taratree își înfipse degetele în părul lui Namsong, îi ridică bărbia, și-l sărută. La început cu reținere, ca un om care se teme că visează. Dar Namsong îi răspunse. Îl trase aproape, își lipi trupul de al lui, deschizându-se ca o flacără în vânt.

Sărutul deveni fierbinte, adânc, cu buze care tremurau și respirații furate între atingeri. Era un sărut al absenței, al durerii, al regăsirii. Niciunul nu voia să se desprindă. Timpul, florile, soarele, grădina, cartea, ceașca de ceai, toate se estompară, până rămase doar focul dintre ei.

Când se desprinseră, amândoi aveau obrajii roșii și privirea încețoșată. Dar cerul ploios de toamnă târzie învăluise complet mierea aurie făcând-o să se prelingă în inima lui.

[1] Mée-Adresare politicoasă către o femeie, adresare care denotă admirație sau o atitudine apropiată