Vântul prin arbori-Capitolul 8 vol.2

Semus rămase în prag, cu mâna pe clanță, incapabil să se miște. Lumina slabă din salon făcea umbre adânci pe chipul lui Taratree, adormit cu capul lipit la subțioara lui Namsong. Era un tablou care îl lovea direct în piept, fără avertisment.

Își mușcă buza, simțind gustul metalic al sângelui. Imaginea aceasta… îi amintea de altă cameră, alt pat, alt corp nemișcat. Nakarin.

Îl văzu din nou, întins pe targa din spital, cu pieptul acoperit de bandaje, sângele încă pătat pe gâtul lui. Și el, Semus, ținându-i mâna cu disperare, încercând să-i vorbească, să-l țină treaz. Își amintea privirea lui Nakarin, grea și încețoșată, dar încă plină de un fel de zâmbet obosit, un zâmbet care îi spunea „sunt aici”, chiar dacă viața îi aluneca printre degete.

De ce trebuie să-i vedem așa pe cei pe care îi iubim? se gândi.

De ce doar când sunt pe marginea prăpastiei ne dăm seama cât de adânc îi purtăm în noi?

Își strânse pumnii, privind la Namsong și Taratree. Știa durerea asta. O cunoștea în fiecare fibră a sa. Și ura neputința, sentimentul că nu poți face nimic altceva decât să stai, să privești și să speri.

Îi veni să se apropie, să-i acopere pe amândoi cu o pătură, să le spună că nu sunt singuri. Dar picioarele nu-l ascultară. Încă era prizonierul propriei amintiri, imaginea mâinii reci a lui Nakarin, strânsă în a lui, și frica mută că va fi ultima dată când o va simți.

Închise ușa încet, ca să nu-i trezească. Știa că pentru Namsong, momentul acesta va fi o rană vie, la fel cum rana lui Nakarin îl bântuia.

Semus se desprinse de acea imagine și porni spre capătul opus al coridorului. Fiecare pas îl simțea ca pe o greutate în piept. Ușa camerei lui Nakarin era întredeschisă, iar lumina palidă scăpa pe hol, tăind umbrele.

Inima îi bătea prea tare. Împinse ușa cu grijă, de parcă orice zgomot ar fi putut rupe ceva invizibil.

Nakarin era acolo, întins, cu fața liniștită și pieptul ridicându-se încet sub pătura albă. Tuburile îi ieșeau din braț și din nas, iar aparatul din lateral pulsa cu un ritm constant. Pielea lui avea o nuanță rece, dar nu pierduse încă acea lumină pe care Semus o știa, lumina aceea care îl făcea să pară de neatins.

Se apropie și se așeză pe marginea patului. Îi luă mâna, caldă încă, și o duse la buze. O ținu acolo mai mult decât trebuia, respirându-i pielea, încercând să-i absoarbă prezența.

– Naka…încă mai ești aici, nu? Nu mă lăsa să vorbesc singur…

Se aplecă și își lipi fruntea de fruntea lui, să fie aproape de cel pe care îl iubea de 20. Era un gest care nu cerea cuvinte, doar un schimb de respirații, o promisiune mută.

– Dacă deschizi ochii… îți jur că nu mai pierd nici o secundă. Nu mai plec nicăieri fără tine. Și, dacă trebuie, ard lumea întreagă ca să nu-ți mai atingă nimeni pielea…

Vorbea aproape în șoaptă, dar fiecare cuvânt era o sabie înfiptă în propriul piept. Lăsă tăcerea să cadă peste ei, singurul sunet fiind ritmul calm al aparatului, ca o inimă mecanică ce ținea locul celei reale.

Semus își strânse ochii, simțind cum lacrimile îi urcă, și își lipi buzele de cele ale lui Nakarin, lăsând acolo o tăcere plină de dor.

– Te voi aștepta… oricât.

……………………………

Zece zile mai târziu, lumina dimineții pătrundea prin storurile trase pe jumătate, filtrată într-o nuanță caldă, aproape aurie, care îmbrăca totul într-un halo de vis. Ava dormise tot acest timp cu capul pe marginea patului, între ei, încă ținând cu degetele firul roșu, ca pe o ancoră între lumi. Azi însă, plecase foarte devreme acasă pentru a se schimba și pentru a da ordine cu privire la curățarea proprietății.

Chen clipi încet, privirea lui, încă tulbure, căută contururi familiare. Când zări un pat, alături, cu Maria în el, un zâmbet abia schițat i se arcui pe buze, zâmbetul acela de bărbat care știe că și-a regăsit inima.

– Maria… șopti el, vocea lui răgușită, dar caldă, de parcă fiecare silabă ar fi fost o mângâiere.

Maria deschise ochii încet, ca și cum se întorcea dintr-un vis lung și întunecat. Privirea i se fixă pe el, și în clipa aceea, toate durerea și pierderea se topiră într-o singură certitudine: era viu. Lacrimile îi umplură ochii, dar nu mai erau doar de durere — erau și de recunoștință că destinul îi dăduse înapoi pe cel mai prețios om.

Chen îi strânse mâna cu o blândețe. Gestul lui spunea mai mult decât orice jurământ.
– Știu, iubito… șopti el. Știu, și aș fi dat totul să nu ți se frângă sufletul.

Maria întinse mâna spre Chen, iar respirațiile lor se amestecară. Îi simțea mirosul, un amestec de piele caldă și medicamente și totuși, pentru ea era parfumul cel mai drag.

– Copilul… murmură ea, cu o voce tremurată, ca un porțelan fin pe punctul de a se sparge.

Ochii lui Chen se înroșiră. Ar fi vrut să-i țină fața în palmele lui calde, netezindu-i obrajii umezi de lacrimi. Încet, se ridică. Întâi în moalele capului, apoi se puse la marginea patului.

– Nu ai pierdut totul. Mă ai încă pe mine. Și cât mă ai… totul e încă posibil.

Apoi, fără să mai țină cont de fire, perfuzii sau durere, veni spre patul ei, se puse în genunchi, o trase spre el și o sărută. Un sărut fierbinte, adânc, de parcă ar fi vrut să-i spună tot ce nu putuse în noaptea aceea: că o iubea, că avea nevoie de ea, că nici moartea nu-l putea opri. Maria îi răspunse cu aceeași ardoare, agățându-se de el ca de unica ei realitate.

Când se desprinse, își sprijini fruntea de a lui și zâmbi slab, cu buzele încă tremurând. Chen, cu un gest protector, își mută corpul lângă al ei urcând în pat. O strânse la piept, ca pe un giuvaer de care nu vrei să te desparți nici în somn.

Maria își ascunse fața în pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, ritmul lor era acum cântecul ei preferat.

Și așa, cu firul roșu, invizibil acum, încă legându-le degetele, adormiră din nou, îmbrățișați. Pentru prima dată după mult timp, visul lor fu același.

…………………….

Phu Singte era în picioare în biroul său. Timp de zece zile fusese un du-te vino prin toată proprietatea. Poliția îl supusese unui interogatoriu de mai multe ori, dar de fiecare dată reușise să-i păcălească. Acum, vila era tăcută. Pe birou: un singur pahar cu whisky neatins. Afară, în curte, se vedeau încă urmele masacrului: sânge, frezii zdrobite, pânze albe rupte de vânt. Nu avea voie să curețe scena asaltului.
Phu Singte gândea că era ciudat cum toți speraseră că pacea se putea semna cu un jurământ și o rochie albă, că loialitatea se putea naște din iubire.
Proștii…

O nuntă, două, chiar o dublă alianță. Zâmbete false, strângeri de mână transpirate, cuțite ascunse în mâneci de mătase. Iar el… el trebuia să arate bine în poze. Să arate ca un patriarh mândru, un unificator.

Dar nu putea construi o dinastie pe slăbiciune și nu putea lăsa pe altcineva să poarte sceptrul în familia Singte.

Chen era prea moale, Maria îl trăgea de gât în jos și nu mai vedea nimic în afară de ea. Și totuși, în lumea asta, femeile nu salvează bărbații. Îi îngroapă.

Nakarin?
Un risipitor. Un poet cu pistolul ascuns sub pernă, iar acum era o epavă.

Eu sunt conducătorul, eu decid cine rămâne.

Korn Wissanut…idiotul ăla nu fusese capabil să ducă planul până la capăt.

Și Ava, o molâie care plângea într-una…mieunând ca o pisică bătută. Pfff…în jurul lui avea numai niște incapabili.

Poliția fusese deja plătită. Șeful districtului trimisese un mesaj.

Ne pare rău pentru tragedie.

Tragedie?  Dar asta nu era tragedie, era selecție, era curățenie. Nu voia slăbiciune în familie. Voia foc, voia disciplină, voia sânge rece. Semănase teroare. Cei care rămăseseră în viață, vor învăța să-l urmeze nu din iubire ci din frică. Frica e cimentul imperiilor, iar el nu era un soț sau un tată. El era Tronul.

Și dacă din flori albe creșteau doar lacrimi, atunci mai bine le smulgea pe toate.

Puse mâna pe telefonul care suna.

 Korn Wisanut

Phu Singte se așeză într-un fotoliu masiv din piele, cu spătarul întors spre ușă, vorbind pe un ton rece, egal, în timp ce-și plimba degetele peste marginea paharului.

– Idiotule, ai ratat planul.

Vocea lui era calmă, dar acea liniște ascundea o anumită cruzime.

 – Ți-am spus exact pe cine vreau scos din ecuație. Și iată… Nakarin, Taratree, Namsong, Chen… trebuiau să fie o amintire îngropată, nu pacienți la spital.

Dincolo de ușa grea, Ava își ținea respirația. Venise să-i aducă ceaiul de dimineață, dar când auzise numele fiului ei, inima i se strânsese într-un pumn de gheață. Nu fusese nevoie să mai audă altceva pentru a înțelege.

Tava îi scăpă din mâini, iar zgomotul porțelanului spart explodă liniștea din birou.

Phu se ridică încet, ca un prădător care simțise mirosul sângelui. Privirea lui, tăioasă ca o lamă japoneză, se fixă pe ea în timp ce Ava pășea înăuntru.

-Tu…

Vocea îi tremura între furie și groază.

– Tu ai fost?  Ai comandat masacrul?! Ai vrut să-l ucizi pe Chen… pe fiul nostru!

Un zâmbet subțire, disprețuitor tăie fața lui Phu.

– Fiul Tău, Ava, nu al meu. Nu mai minți.

– E sângele meu și tu ești soțul meu! strigă ea, făcând un pas spre el, cu ochii umezi de lacrimi și de groază.

– Soțul tău?

Phu Singte chicoti scurt, fără umor.

– Eu sunt doar bărbatul care te-a tolerat.

Într-o clipă, mânia lui explodă. Traversă încăperea în două pași, o apucă de păr și o smuci atât de violent încât gâtul ei trosni. O trânti de podea, marmura rece lovindu-i omoplații cu un șoc tăios.

Așa, căzută, Phu Singte începu să o bată cu picioarele. O lovea în lateral, apoi o călca lovind cu o forță animalică corpul ei fragil. Loviturile curgeau și se amestecau cu respirația plină de ură a lui Phu Singte. Ava se ghemui apărându-și capul. După o vreme, el se opri și se aplecă.

– Știi de câți ani știu că Chen e bastardul lui Tosatar Wisanut? îi șopti cu venin la ureche, ridicând-o doar cât să-i înfigă privirea în ochi.

– Te-am ținut lângă mine pentru că arătai bine la brațul meu, pentru că știai să zâmbești în fața camerelor, pentru că aveai prestanță, pentru aparențe, Ava, nu pentru tine.

Ava încerca să-și adune aerul, dar fiecare cuvânt al lui era ca o palmă invizibilă peste față.

– Și știi ceva?  continuă el, ridicându-se și lovind-o din nou, fără urmă de ezitare.

– Femeile dintr-un bordel valorează mai mult decât tine. Ele știu să fie utile. Tu nu ești decât un balast împuțit.

O privi de sus, cu ochii îngustați, ca un om care calcă un animal rănit doar pentru a-l vedea zvârcolindu-se. Își aranjă costumul, își aprinse un alt trabuc și, înainte să iasă, aruncă peste umăr:

– Plec două-trei nopți. Mă duc acolo unde femeile știu să-și câștige locul.

Ușa se trânti, iar liniștea grea se așternu din nou. Ava rămase pe podea, cu părul încâlcit, buzele umflate și privirea pierdută. Simțea gust de sânge în gură, dar durerea fizică pălea în fața celei din suflet…