Victoria Cade- Capitolul 30

Ultima piesă

Claude ținea în mâini o  bucată de hârtie, marginile ei erau moi, șifonate de atâtea ori cât o strânsese, deschisese, citise, iar și iar.

În jurul lui, totul părea ireal.

Terenul verde, cerul senin.

Se auzeau păsări ciripind undeva în depărtare, ca și cum natura uitase că aici, astăzi, se “plângea” o regină.

Își ridică privirea, îl zări pe Allec primul.

Stătea la câțiva pași distanță, cu umerii plecați, dar privirea dreaptă, tăcută. Îmbrăcat simplu, ca un om venit de acasă, nu dintr-o secție de poliție.

Apoi, ochii lui Claude trecură peste ceilalți, persoanele secției, agenți, prieteni. Colegi care se ridicaseră cu el împotriva unui rău pe care nici nu îl bănuiau.

Toți tăceau, toți îl priveau nefiresc.

Apoi, privirea i se opri….pe fotografia alb-negru care trona în față, pe șevaletul acela elegant, flancat de o coroană de trandafiri albi.

Victoria Cade….

Privirea ei imortalizată, acea tăietură de gheață din ochi, era acolo.

Claude simți cum îl lovește din nou acel fior pe șira spinării.

Un ecou mental, un sunet care refuza să plece:

„Claude!!!”

Vocea ei…nu fusese un strigăt de durere ci unul de avertisment.

Își închise ochii…inspiră adânc.

Ca un om care nu voia să facă asta, dar era forțat să o facă.

Apoi vorbi cu vocea lui grea, egală, neclintită:

– Ne-am adunat astăzi…

Glasul i se sparse puțin, dar continuă…pentru a onora viața unui om care nu a fost  agent, sau doar o directoare.

Victoria Cade a fost inima unui imperiu…un scut o sabie…o femeie imposibil de învins …deși lumea a încercat.

Și-a coborât din nou privirea spre poză.

Lângă fotografie, pe o mică masă, trona o păpușă veche.

În rochie roșie, cu mâinile legate în față.

A fost găsită în subsol, după tot ce s-a sfârșit.

Claude păși un pas înainte.

– Răul a vrut să o facă o altă păpușă de pe peretele crimelor ei.

Se opri.

Privirea îi deveni tăioasă.

– Dar Victoria nu a fost niciodată o păpușă, a fost focul și focul nu se închide într-o vitrină.

Liniște….

– Azi… încheiem o poveste.

Dar o încheiem cu fruntea sus, știind că ea a murit ca o regina a gheții, acolo în acea clădire gheata a murit luptând și salvând….pe noi toți.

Ochii lui Claude se încețoșară…aducerea acelei zi îl îngreuna…îl impovăra….

– Victoria Cade…îți jur că sufletul tău n-a murit în zadar în acea zi…

Claude coborî privirea spre zona, unde trona numele ei, un ultim pas spre iertare, un ultim pas spre liniște.

Dar nu pentru el….

Fără să mai rostească un cuvânt, se întoarse, lângă el, Allec pășea în același ritm.

Tăcuți….

Tandemul dureros al celor care au pierdut pe cineva ce părea invincibil.

Ajunși în mașină, motorul pornit, lumina soarelui reflectată în parbriz, Allec întrebă în șoaptă:

– Și… unde acum?

Claude își întoarse capul spre el.

Privirea lui era obosită, dar în colțul gurii i se formă un zâmbet amar.

– Să bem?

Vocea lui era joasă, spartă.

Allec dădu încet din cap.

– Da…hai să bem.

Barul mic de vizavi de secție era o relicvă în sine. Mobilier vechi, pereți plini de fotografii îngălbenite, și mirosul de lemn amestecat cu cafea arsă.

Când cei doi intrară, mai mulți ofițeri aflați acolo ridicară băuturile și le făcură semn să vină.

Glasuri calde, dar obosite, pline de admirație și de epuizare.

– Felicitări pentru caz, detective Delacroix!

– Ai închis dosarul imposibil!

-A fost infernal, dar ai făcut-o!

Claude zâmbi slab, nu răspunse.

Se duse direct la bar și ceru un pahar de whisky, fără gheață, fără povești.

Ridică paharul…aproape că-l duse la buze… Când telefonul vibră, un sunet tăios, enervant, dar cunoscut.

– Da?

– Șefu’, Morales la telefon, spuse vocea din cealaltă parte.

– Avem o crimă în centru… un bărbat înjunghiat. Dar…

– Dar…? întrebă Claude, vocea lui era deja înapoi în stare de război.

– Criminalul… i-a luat organele, șefu’…

Claude își ridică o sprânceană.

Privirea i se ascuți.

Paharul rămase suspendat în aer, apoi fu lăsat jos, încet, pe tejghea.

– Ce… naiba...? șopti el mai mult pentru sine.

Apoi se întoarse către Allec, care deja se ridicase de pe scaun, înțelegând totul fără cuvinte.

Claude trase aer în piept.

– Allec… să mergem.

Ieșiră din bar, liniștiți dar în pas grăbit.

Afară, ziua abia începuse, dar ceva… altceva…abia se năștea.

Claude ajunsese  la locul crimei.

Corpul bărbatului fusese găsit într-o alee din centrul orașului, fără viață, fără organe.

Totul părea făcut cu precizie chirurgicală, prea curat, prea atent.

După ce se puse în temă cu detaliile, se întoarse la secție.

Se trânti pe scaunul său vechi, deja obosit, dar familiar. Liniștea biroului era apăsătoare.

Lângă el, Allec așeză dosarul: poze, autopsii, fișe de caz.

– Ce urmează? întrebă el, privind în gol.

Claude nu răspunse imediat. Îl privi scurt, o secundă tăcută cât o eternitate.

Apoi își luă geaca și spuse sec:

– Acum mergem acasă, Allec. Avem ziua de mâine să punem totul cap la cap.

Drumul până acasă îl parcurse robotic.

Conducea fără să-și simtă mâinile pe volan.

Gândurile lui erau la altceva…la altcineva.

Ajuns în fața aleii, coborî.

Pașii lui urcară scările casei, acea casă unde nu cu mult timp în urmă tăcerea devenise insuportabilă. Acum era altceva….

Deschise ușa dormitorului și se opri, sprijinindu-se cu umărul de toc.

Brațele i se încrucișară pe piept.

Privirea i se opri în acei ochi gri-metalici care îl priveau zâmbind.

– Nu știu de ce m-am lăsat convins de tine să fac asta… mormăi Claude, privind-o serios.

Zâmbetul ei deveni mai larg, mai jucăuș.

– Pentru că trebuia să-ți iei rămas-bun de la acea femeie… de fapt, toți trebuiau să o facă.

Claude dădu din cap, cu un oftat greu.

– Victoria… mă jur…

– Șhhh… nu face zgomot, abia am reușit să-l adorm, șopti ea și-și întoarse chipul spre pătuțul de lângă pat.

Un trup mic, învelit într-o păturică bleu, dormea liniștit.

O nouă viață…o nouă realitate.

– Vino, îi ceru ea.

Claude se desprinse de tocul ușii și se întinse lângă ea.

Buzele lor se întâlniră într-un sărut cald, mâna ei îl mângâie ușor pe obraz.

– Iubitule… acea parte din Victoria Cade nu mai există. Am vrut doar să ne luăm adio de la ea.

– A fost greu… șopti el, cu ochii închiși.

– Am simțit că…

– Ok, ok… poate a fost prea dramatic, recunosc… sunt o femeie care abia a născut, probabil hormonii îmi joacă feste, râse ea ușor, și zâmbetul îi lumină chipul.

Claude o privi lung, poate avea dreptate.

Poate Victoria Cade murise acolo, în subsolul acela blestemat.

Iar în locul ei se născuse o altă femeie, caldă, vie, mamă și parteneră de viață.

Femeia care îi dădea un motiv să se întoarcă acasă.

– Te iubesc, Victoria Delacroix, rosti el, cu glas răgușit.

– Și eu te iubesc, Claude… răspunse ea sincer, apoi chicoti.

– Spune-mi, cum a fost?

Claude ridică o sprânceană.

– Allec mi-a spus să-ți transmit că a fost… ciudat și că data viitoare nu mai organizează funeralii fantomă.

Victoria izbucni în râs și îi sărută tâmpla.

– Dar… avem o nouă crimă, murmură Claude.

Victoria deveni serioasă.

Sprâncenele i se încruntară ușor, privirea i se limpezi, gheața apăru…

– Spune-mi, rosti ea cu o voce rece, clară.

Claude dădu ochii peste cap.

Zâmbi….știa, știa destul de bine că oricât își dorea soția lui să îngroape acea parte din ea nu putea face asta.

– Victoria Delacroix… detectiv în devenire…

Ea zâmbi și se lăsă pe pernă, privind tavanul.

Liniștea fu spartă de un scâncet ușor din pătuț.

Viața mergea mai departe, dar lupta niciodată nu se încheia cu adevărat.

În livingul casei lor, Claude și Victoria stăteau pe canapea, dosarul noii crime deschis în fața lor. Fotografii, hârtii, notițe toate întinse pe măsuța din lemn. Lumina caldă a lămpii le scălda chipurile obosite, dar concentrate.

Victoria răsfoia atentă paginile, cu un creion între degete, în timp ce Claude își susținea bărbia în palmă, studiind fiecare detaliu. Atmosfera era liniștită, dar plină de acea vibrație familiară  sentimentul că erau aproape de o descoperire.

Ușa se deschise ușor și Allec intră în cameră cu un aer serios, ținând băiețelul în brațe. Micuțul părea liniștit, dar privirea lui Allec era ușor disperată.

– Cred că cineva trebuie schimbat…, rosti el, privind spre Claude.

Claude ridică privirea din dosar și, cu un zâmbet amuzat, îl privi pe prietenul său.

– Serios? Ai pierdut iarăși la piatră-hârtie-foarfece cu un bebeluș?

Allec strâmbă din nas teatral și își privi fiul cu dragoste, apoi coborî privirea spre Victoria, care, deși concentrată pe dosar, avea zâmbetul în colțul buzelor.

– Du-l la tatăl lui, detectivul oficial de serviciu, spuse ea fără să ridice ochii.

Allec pufni ironic, apoi se apropie și îi înmână cu grijă copilul. Claude își îndreptă spatele, îl luă în brațe și îi sărută fruntea cu blândețe.

– Hai, voinicule… mama ta are de rezolvat o crimă, șopti el, urcând scările cu fiul său în brațe.

În timp ce urca, i se auzi glasul cald, aproape șoptit:

– Între noi fie vorba… mama ta e mult mai bună ca mine la rezolvat mistere.

Victoria și Allec rămăseseră în living, iar între ei pluti o liniște familiară  acel tip de tăcere care vine doar atunci când știi că lucrurile sunt, în sfârșit, așa cum trebuie să fie.

Mult mai târziu în tăcerea casei când Allec plecase, Victoria închise dosarul și Claude adormi acea bucată plămădită din iubirea lor, se aflau amândoi în cameră. El o privi în semi întunericul livingului.

– Aveți o teorie, doamna Delacroix?

Victoria își întoarse privirea spre el, era o privire fixă, clară și directă.

– Eu nu am teorii, detectiv Delacroix…eu am soluții. Rostește cu acel glas impunător….o secundă…. două… și zâmbetul ei își face apariția

Claude se apropie de ea, mâinile lui ajung pe mijlocul ei, învăluit de același miros pe care îl iubea amestecat acum cu cel de maternitate.

– Ești fericită?

Întrebarea îi ieși pe buze privind în acel gri metalic pe care îl iubea.

– Nu….sunt mai mult decât fericită Claude. Tu și fiul nostru mi-ați schimbat viața radical. Mi-ai umplut sufletul de flori și viață….sunt mai mult decât fericită Claude….

Acolo în acea cameră focul întâlni gheața…și tot în acea cameră gheața se topise sub razele vieții și ale fericirii….

SFÂRȘIT