Cei patru- Capitolul 24

Legătura ascunsă

Eli îl privea cu atenție. Prea multă atenție. Era ceva în felul în care Aven rostise acea întrebare — „Chiar nu știți… despre puterile voastre?” — care îi trezea o bănuială rece, ca o picătură de gheață pe șira spinării.

Făcu un pas spre el, cu mișcări lente, calculate. Ochii lui, de obicei calzi și protectori, deveniseră o nuanță mai întunecată, un gri neclar, aproape tulburat.

— Ce vrei să spui, Aven?

Aven își îndreptă spatele, surprins de tonul lui.

— Am întrebat doar dacă nu știți despre darurile voastre, despre ceea ce puteți face.

Eli își încrucișă brațele, fără să clipească.

— Știm.

Aven rămase nemișcat, privindu-l atent.

— Știm foarte bine ce putem face, doar că… am ales să nu le mai folosim.

În spatele lui, Kai, Noah și Damon priveau în tăcere, dar nu interveniseră. Tensiunea dintre cei doi devenise aproape vizibilă în aer.

— Și de ce nu? întrebă Aven, cu voce mai moale.

Eli își încordă maxilarul, apoi, cu o durere greu de ascuns în privire, răspunse:

— Pentru că de fiecare dată când ne folosim puterile… ei ne găsesc.

Aven încremeni, iar privirea i se îmblânzi puțin.

— La fiecare activare, ceva sau cineva se leagă de noi. Locația noastră devine vizibilă — e ca un ecou care se răspândește, ca un far aprins în întuneric.

Kai își trecu o mână prin păr, confirmând:

— Am pierdut oameni din cauza asta. Prieteni, copii… nevinovați.

Noah, care până atunci nu spusese nimic, își coborî privirea, murmurând:

— A fost alegerea noastră. Să trăim ca niște băieți normali, să nu mai fim o țintă.

Aven se clătină puțin. Le cunoscuse energia, dar nu știa că povara darurilor lor era atât de grea, atât de tăinuită.

Eli mai făcu un pas spre el, vocea lui căpătând o undă de avertisment.

— Așa că nu ne mai întreba dacă „știm”. Nu suntem niște începători, Aven. Doar niște supraviețuitori.

Aven rămase tăcut, iar în ochii lui se citi pentru prima dată ceva neașteptat: respectul.

— N-am știut. Nu în felul ăsta.

Eli dădu din cap, fără să zâmbească.

— Acum știi.

O liniște ciudată se așternu peste cameră. Respirațiile celor prezenți se sincronizaseră cu tăcerea, ca și cum toți așteptau ceva.

Apoi, cu voce scăzută, aproape într-o șoaptă, Aven rosti:

— Nu e vorba că sunteți urmăriți când vă folosiți puterile.

Toți cei patru îl priveau încordați.

— E mai profund de-atât. Fiecare dintre voi are un blocaj, o frână invizibilă. Nu puteți accesa adevărata intensitate, pentru că nu v-a fost permis.

Kai încruntă sprâncenele.

— De către cine?

Aven tăcu. Nu mai continua.

Secundele se prelingeau grele, iar atmosfera se încărca din nou cu o tensiune nefirească. Tăcerea se instală între ei ca o prevestire.

Nimeni nu mai zise nimic.

Până când Aven gemu scurt și duse o mână la piept.

Un junghi ascuțit, ca un pumnal invizibil, i se înfipse între coaste.

— Aven?! întrebă Damon, repezindu-se spre el.

Aven căzu în genunchi, fără putere, încercând să inspire adânc, dar aerul părea să nu mai ajungă în plămâni. Ochii i se măriră, iar transpirația îi apăru instant pe frunte.

— Ce se întâmplă? Ce ai?! strigă Damon, cu o mână pe umărul lui.

Aven nu reuși să scoată niciun cuvânt. Își încleșta degetele pe propria cămașă, acolo unde durerea pulsa tot mai violent.

Kai păși încet spre el, nu panicat, ci atent. Privirea i se fixase asupra unei nuanțe stranii, ușor sclipitoare, care se formase în jurul corpului lui Aven.

O aură.

— Nu… șopti el, în timp ce o groază clară îi apăru pe chip.

-Nu e durerea lui.

Eli tresări, iar Damon îl privi nedumerit.

Kai se apropie rapid și rosti, apăsat:

— Aven, taci! Nu mai vorbi!

Se aplecă lângă el, punându-i o mână fermă pe umăr.

— Îi faci rău Ellei.

Cei trei frați rămăseseră împietriți. Informația era greu de procesat. Cum adică…?

Aven, cu ochii sticloși, închise pleoapele strâns. Încerca să nu mai rostească niciun cuvânt, dar durerea nu dispărea.

Kai întinse mâna, iar Aven, tremurând, o apucă. Degetele i se înfipseră în palma fratelui, ca un ultim semn de luciditate. Kai îl ridică cu grijă; Aven, deși slăbit, părea să revină ușor la sine.

Damon rămase lângă ei, cu sprâncenele încruntate și ochii tulburi.

— Ce înseamnă asta? Ce legătură are totul cu Ella?

Dar niciun răspuns nu veni.

Doar tăcerea. Iar tăcerea era, din nou, semnul că pericolul nu se află departe.

Kai încă îl ținea pe Aven de braț, dar privirea lui trecuse dincolo de ceea ce era vizibil. Se uita spre Damon, Eli și Noah, ca și cum abia acum începea să înțeleagă întregul tablou.

— Nu e vorba doar despre ce putem face… ci despre ce ni s-a interzis să facem, rosti el rar.

Noah făcu un pas înapoi, neliniștit.

— Dar cine… cine ar putea fi în stare să ne blocheze? Puterile noastre nu vin de la cineva anume. Le-am avut dintotdeauna.

— Exact, spuse Eli, cu voce scăzută.

-Dar poate că cineva sau ceva a reușit să pună o frână. Poate chiar din interiorul nostru.

Damon își trecu mâna peste gură, reflectând.

— Niciodată n-am putut merge până la capăt. De fiecare dată când simțeam că vine valul complet… se rupea. Se frângea în mine ca o poartă închisă cu lacăt.

Kai încuviință, privind în gol.

— Asta am simțit și eu. E ca și cum ceva din mine nu mă lasă să trec mai departe și acum încep să cred că nu era frică… era altceva.

Noah șopti:

— Era control.

Eli ridică privirea spre fratele lui mai mic, surprins de formulare.

— Control asupra a ce?

— Asupra noastră, răspunse Kai în locul lui. Asupra a ceea ce suntem.

Aven oftă greu, cu voce abia auzită, dar limpede:

— Până nu vă rupeți blocajul, nici Ella nu poate fi eliberată. Și nici eu, nici voi. Suntem prinși toți în același lanț.

Tăcerea căzu iar, dar de data aceasta nu era apăsătoare — era încărcată cu înțelegeri tăcute, cu începuturi de curaj.

Eli, calm dar hotărât, privi pe rând spre frații lui:

— Atunci trebuie să găsim cheia. Nu doar către blestem, ci către noi înșine.

Noah înghiți în sec, dar în ochii lui se aprinse o scânteie.

— Eu cred că puterea noastră nu e doar în ceea ce face fiecare, ci în ceea ce suntem împreună.

Damon dădu din cap; o liniște apăsată în el, dar ochii îi păstrau ceva ce nu mai purtaseră demult: hotărâre.

Kai se întoarse către Aven, care părea mai stabil.

— Spune-ne, Aven. Dacă blocajul nu e exterior… cum îl rupem?

Aven își închise ochii o clipă.

— Trebuie să mergeți acolo unde vi s-a luat totul. Unde a fost făcut legământul — acolo începe dezlegarea.

Eli șopti, de parcă simțise răspunsul înainte să fie rostit:

— Sanctuarul.

— Da, confirmă Aven.

Se pregăteau de plecare. Tăcerea fusese spartă, hotărârea luase locul incertitudinii.

Dar înainte ca vreunul să facă primul pas spre ușă, Eli se opri în mijlocul camerei. Se întoarse lent spre frații lui și către Aven, cu o umbră de neîncredere în privire.

— Aș vrea să te cred, Aven, și poate chiar te cred… dar ai spus că trebuie să mergem la moara veche, locul unde era casa noastră.

Ridică ușor din umeri, cu aer apăsat.

— Problema e că moara aceea nu mai există. A fost ștearsă de pe fața pământului după incendiu. Nu a mai rămas nimic: nicio urmă, nicio piatră.

Damon, Noah și Kai încuviințară în tăcere. Cu toții știau că acel loc fusese distrus complet și, totuși, o parte din ei nu încetase niciodată să-l viseze.

Aven rămase nemișcat o clipă, apoi zâmbi aproape dureros și rosti, cu o voce blândă, dar pătrunzătoare:

— Nu. Moara veche nu era casa voastră.

Cei patru îl priveau acum cu ochi mari, nedumeriți. Aven își ridică încet privirea către Damon.

— Moara veche este locul unde eu și Damon ne-am căsătorit. Într-o altă viață.

Damon simți cum inima i se strânge într-un mod inexplicabil, ca și cum ceva vechi și uitat în el tocmai fusese atins.

Aven își duse o mână la piept, de parcă încerca să țină acel adevăr acolo, în siguranță.

— Casa voastră… adevărata voastră casă… este sub această clădire.

Camera se cufundă într-o tăcere șocată. Niciunul nu spuse nimic.

— Ați simțit mereu atracția pentru acest loc, nu? continuă el. Pentru că nu v-ați părăsit niciodată cu adevărat casa. Ați fost chemați înapoi, instinctiv, cu fiecare viață. Pentru că rădăcinile nu pot fi smulse din pământul care le-a ținut vii.

Kai părea că nu respiră. Noah își lipi spatele de perete, incapabil să proceseze. Eli rămase nemișcat, dar în ochii lui se aprinsese o flacără tăcută.

— Atunci… poate n-avem nevoie să mergem nicăieri, spuse încet. Poate totul începe chiar aici.

Și, în acel moment, toți patru înțeleseră că adevărul pe care-l căutau era deja dedesubtul lor.