Anemone în iarnă -Vol 2 Capitolul 3

Ajutoare

Timpul curgea cu o liniște ciudată, ca și cum începutul iernii însăși își așezase mâna peste viețile lor și încerca să le poarte încet spre ceva mai blând.

Blade Runner venise de mai multe ori la spital. Apărea mereu cu pași grei și liniștiți, cu pletele cărunte strânse la spate, cu haina lui neagră și bandana înfășurată la gât, iar ochii aceia cenușii, care pe mare obișnuiseră furtuni și sânge, se opreau de fiecare dată asupra incubatorului.

Rămânea tăcut.

Privea mâinile acelea mici, chipul acela cât palma și tuburile transparente care înconjurau trupul fragil al copilului.

Într-una dintre zile, își așeză palma mare pe geamul incubatorului și zâmbi ușor.

– Uite ce luptător mic…

Vocea lui joasă păru să se piardă în aer.

– Tu și tatăl tău Omega ați trecut prin iad, dar ați supraviețuit.

După aceea îl găsi pe Taro Daho pe holurile spitalului și merseseră împreună până la automatul de cafea.

Blade Runner își încrucișase brațele peste piept și îl privise lung.

– Uite care-i treaba.

Își drese glasul.

– Băiatul ăsta abia a ieșit dintre ghearele morții, înțeleg foarte bine asta. A avut operație, are copilul, are nevoie de timp. Dar timpul trece și omul trebuie să trăiască.

Taro Daho îl ascultă în liniște.

– Am un loc pentru el la restaurantul meu din Tikrit. La început poate începe cu ceva simplu. Vase, depozit, ajutor în bucătărie, orice. Salariul este bun. Oamenii mei primesc și mâncare, și bacșișuri. Dacă muncește cinstit, își poate crește copilul fără să se îngrijoreze în fiecare zi pentru următoarea bucată de pâine.

Taro Daho își ridică ceașca și suflă încet peste aburii fierbinți.

– Îți mulțumesc.

Zâmbi ușor.

– Ai o inimă mai mare decât îți place să arăți.

Blade Runner mormăi ceva neclar.

– Acum îi trebuie timp. O lună, poate o lună și jumătate. Corpul lui încă poartă urmele durerii. Când va putea merge înainte, voi ține minte propunerea ta.

Bărbatul își trecu mâna peste barba scurtă.

– Bine.

Apoi își întoarse capul într-o parte.

– Dar să nu-i spui că mi-a venit mie ideea. Îmi stric reputația.

Taro Daho izbucni într-un râs puternic.

Ziua externării veni în cele din urmă.

Cerul avea culoarea metalului rece, iar aerul mușca ușor din obraji. Taro Daho îl ajută pe Nael să intre în mașină și așeză cu grijă scaunul copilului pe bancheta din spate.

Nael ținea bebelușul lipit de piept.

Îl ținea cu ambele brațe, de parcă întreaga lume încă se putea destrăma și doar el putea împiedica asta.

Pe drum, Taro Faho conducea liniștit.

– Ascultă, Nael.

Vocea lui avea căldura lemnului ars din șemineu.

– Anexa casei noastre este a ta. Tara a propus și eu am fost de acord. Tu și copilul rămâneți acolo cât timp aveți nevoie. Eu și soția mea vom avea grijă de voi în primele luni. Mâncare există, un acoperiș există și există oameni care vor să vă vadă bine.

Nael privea pe geam.

Copacii goi treceau unul după altul, iar lumina palidă aluneca peste chipul lui.

– Când te vei simți mai bine, vei putea munci. Am vorbit cu Blade Runner și s-a gândit deja la un loc pentru tine.

Nael își coborî privirea spre copil.

Micuțul dormea adânc, cu obrazul lipit de pieptul lui.

Degetele lui mici se strânseseră încet peste materialul hainei.

Nael rămase tăcut, foarte tăcut.

Așa fusese și la spital.

Memoria continua să stea ascunsă undeva în spatele unui zid gros de ceață și fiecare zi îl făcea să simtă că merge printr-o viață care aparținea altcuiva.

Își ridică încet mâna și atinse creștetul copilului.

Respirația micuțului îi încălzi degetele.

Pentru prima dată de când urcase în mașină, buzele lui se mișcară foarte încet.

– Mulțumesc…

Un singur cuvânt fusese rostit…atât de mic și atât de fragil.

Și totuși, pentru Taro Daho, cuvântul acela avu greutatea unei mări întregi.

Zâmbetul lui Nael aduse cu el ceva nou, ceva care semăna cu prima rază de lumină ce pătrunde într-o încăpere închisă de foarte mult timp.

………

Nael lucra la restaurant de aproape două săptămâni. Devenise omul la toate. Strângea farfuriile de pe mese, spăla vase până când mâinile i se înroșeau de la apa fierbinte, mătura podelele, căra sacii cu gunoi în spate și alerga dintr-un capăt în altul al clădirii aproape fără oprire.

Era munca cea mai de jos.

Și totuși, în ochii lui, munca aceea avea frumusețea ei.

Salariul era bun, mult mai bun decât și-ar fi imaginat vreodată, iar în fiecare seară pleca acasă cu o gamelă plină cu mâncare rămasă după închiderea restaurantului.

Pentru el și pentru copilul lui, fiecare seară însemna liniște.

Fiecare seară însemna încă o zi în care viața mergea înainte.

Era sâmbătă.

Restaurantul fremăta de oameni și râsete, paharele ciocneau unele de altele, iar zgomotul tacâmurilor se amesteca cu muzica lentă care venea din difuzoare.

Nael spăla vase în spate când auzi o voce ridicată.

Ridică ușor capul.

Un chelner apăru aproape alergând, cu fața încordată.

-Nu înțeleg nimic din ce spune omul ăla! Jur că vorbește ca o moară stricată!

Înainte ca altcineva să răspundă, Nael auzi vocea străinului.

Ochii lui clipiră rar.

Pentru o secundă întreaga lume păru să încetinească.

Cuvintele ajungeau la el cu o claritate ciudată.

Ca și cum cineva deschisese o ușă încuiată de mult.

Bărbatul spunea disperat că avea alergie la crustacee, că avea și alergie la arahide și că nu putea consuma sare.

Nael își șterse mâinile de șorț și se întoarse calm.

– Spune că este alergic la crustacee.

Chelnerul îl privi.

– Ce?

– Și la arahide. Iar medicul i-a interzis sarea. Are nevoie de un fel de mâncare fără toate acestea.

Șeful bucătăriei ridică lent capul dintre legăturile de verdeață pe care le toca.

-Tu înțelegi ce vorbește omul ăla?

Nael clipi ușor.

– Da.

Își încruntă puțin sprâncenele.

– Știu doar că înțeleg.

Chelnerul îi apucă imediat mâna.

– Vino! Acum!

Îl trase după el printre mese.

Nael apăru în sala elegantă exact așa cum era, cu șorțul puțin umed și mânecile cămășii suflecate până la coate.

Se opri lângă masă și zâmbi ușor.

– Bonsoir.

Fața bărbatului se lumină instantaneu.

– Ah! Enfin! Bonsoir!

Nael își înclină puțin capul.

– Vous avez dit que vous êtes allergique aux crustacés et aux arachides, c’est bien ça?

– Oui. Et je ne peux pas manger salé non plus.

– Bien sûr. Je vais transmettre cela au chef. Vous mangez de la viande?

– Oui, tout va bien sauf ça.

– Très bien.[1]

Se întoarse apoi liniștit spre bucătărie.

În clipa în care intră, mai multe persoane îl priveau cu ochii larg deschiși.

Un bucătar lăsă cuțitul pe masă.

Altul rămase cu lingura suspendată în aer.

-Ce limbă e asta?

– Limba franceză oare?

– Omul ăsta spală vase și vorbește franceza?

-Cine e băiatul ăsta?

Nael se opri pentru câteva clipe.

Întrebarea aceea îi trecu prin piept ca o umbră.

Cine era?

Privirea lui coborî puțin.

Nici el nu știa.

A doua zi, șeful restaurantului îl chemă în birou.

Nael intră încet și își strânse mâinile în față.

– Bună ziua, domnule.

Se așeză nesigur.

– Am făcut ceva rău?

Bărbatul zâmbi.

– Deloc.

Își împinse scaunul puțin mai aproape.

– Spune-mi ceva. Vorbești franceză?

– Da.

– Alte limbi?

Nael clipi încet.

– Nu știu.

Își apăsă tâmpla cu degetele.

– Parcă îmi vin cuvinte în minte. Engleză… poate și puțin chineză… apar pur și simplu.

Șeful îl privi câteva secunde.

Apoi își încrucișă brațele și zâmbi larg.

– Din acest moment te avansez.

Nael ridică privirea.

– Vei lucra în sală. Vei fi chelner.

Tăcere.

– Iar când apar clienți străini, tu vei vorbi cu ei.

Nael rămase nemișcat.

– Salariul tău se dublează.

Ochii lui se măriră.

– Și vei lucra o zi din două.

Pentru câteva clipe uită să respire.

O zi din două.

Va avea mai mult timp cu copilul, mai mult timp acasă, mai multe seri în care să-l țină în brațe.

Un zâmbet mic îi apăru încet pe față.

Un zâmbet atât de sincer încât șeful izbucni în râs.

Iar în aceeași seară, Nael aproape alergă până acasă.

Intră pe ușă cu obrajii roșii de frig și ochii strălucind.

– Tara! Tara!

Ținea punga cu mâncare într-o mână și aproape că râdea.

– Tara, trebuie să-ți spun ceva!

Pentru prima dată după multe luni, în pieptul lui apăru un sentiment care semăna foarte mult cu fericirea.

Tara Daho începu să râdă imediat ce îl văzu intrând pe ușă aproape alergând, cu obrajii aprinși și cu pașii aceia grăbiți care îl purtau când într-o parte, când în alta a sufrageriei.

La masă se aflau și Taro Daho și Blade Runner. În fața lor stăteau două pahare cu vin, iar conversația liniștită dintre cei doi se opri în clipa în care îl priviră pe Nael.

Blade Runner își îngustă ochii și ridică o sprânceană.

– Ei, puștulică, ce tot zbori în stânga și în dreapta?

Își sprijini bărbia în palmă.

– Ai câștigat la loto?

Nael se opri în mijlocul camerei și zâmbetul îi lumină întreaga față.

– Și încă cum! Chiar am câștigat la loto!

Își duse mâna spre piept.

– Salariu dublu! Îți dai seama? Salariu dublu!

Blade Runner izbucni într-un râs gros și puternic.

– Uite la el! Parcă a cumpărat jumătate din oraș!

Nael râdea și el.

Își întoarse apoi capul spre Blade Runner.

– Domnule Runner…

Bărbatul își încruntă imediat sprâncenele.

– Domnule?

Își duse mâna la piept, prefăcându-se scandalizat.

– Asta mă doare aici.

Îl arătă cu degetul.

– Tata Blade. Parcă așa te-am rugat să-mi spui.

Nael clipi de două ori.

Apoi râse încet.

– Tata Blade?

– Exact.

Tara Daho își acoperi gura, încercând să-și ascundă râsul.

Nael își scutură ușor capul și porni spre bucătărie.

– Tara! Unde e Sael?

Tara întoarse capul de lângă aragaz.

– Sael doarme sus. A adormit acum aproape o oră. Dacă vrei, îl poți lua.

Îi zâmbi blând.

– Dar chiar nu stai să mănânci cu noi?

Nael își ridică privirea și zâmbetul i se făcu mai mic, mai liniștit, mai cald.

– Sunt foarte fericit.

Își apăsă palma peste piept.

– Și parcă vreau să-mi rumeg fericirea în liniște, întins în pat și uitându-mă la tavan.

În spatele lui, Blade Runner îl privi câteva secunde.

Foarte rar îi plăceau oamenii și foarte rar îi lăsa să se apropie de el, dar băiatul acesta îi plăcea.

Avea ceva simplu în el, muncise fără să se plângă, alergase dintr-un colț în altul al restaurantului și își purtase oboseala cu aceeași liniște cu care alții își purtau hainele. Mâinile lui povesteau multe despre el. Avea degete de intelectual, sau de om al artei, nicidecum de simplu muncitor. Nu știa ce trăise sau cum trăise acest Omega, dar îi era peste putință să înțeleagă gestul acela crud din acea noapte. Cum putuse fi condamnat la moarte un bărbat atât de delicat și de blând?

Șeful restaurantului îi povestise despre el, despre cât de mult muncea, despre felul în care își făcea treaba. Remarcase și el mâinile lui, mâini ciudat de frumoase pentru cineva care căra lăzi și spăla vase.

Degete lungi și fine, aproape elegante păreau să fi aparținut cândva altcuiva.

Nael urcă încet scările.

Deschise ușa camerei și păși înăuntru.

Lampa mică din colț răspândea o lumină caldă.

Sael dormea liniștit.

Obrajii lui mici erau ușor îmbujorați, iar pumnul îi rămăsese strâns lângă față.

Nael se apropie și îl luă în brațe.

Copilașul scoase un sunet mic și se lipi instinctiv de pieptul lui.

– Noapte bună… șopti el.

Intră apoi în anexă, se duse direct în camera copilului și îl așeză cu grijă în pătuț.

Rămase câteva clipe privindu-l.

Întotdeauna se simțea altfel lângă el, de parcă tot zgomotul lumii rămânea afară.

Inima lui își amintea parcă ceva ce mintea încă nu putea atinge.

Știa și partea dificilă.

Știa că Sael venise pe lume prea devreme și că micuțul avea nevoie de injecțiile lunare cu hormoni artificiali, acei hormoni care încercau să înlocuiască o prezență biologică pe care doar tatăl Alpha o putea oferi în întregime.

De fiecare dată când mergea la controale, o teamă rece îi trecea prin piept.

Își imagina corpul acela mic luptând, își imagina zilele care urmau. Putea face o criză oricând, doctorul îl avertizase. Chiar și creșterea putea fi încetinită și chiar și capacitățile cognitive, din cauza absenței tatălui Alpha.

Se apropie și îi mângâie încet creștetul.

– Creștem noi doi împreună…

Rămase încă puțin lângă pătuț, apoi se duse în camera lui și se așeză în pat.

Privi tavanul și zâmbi pentru că a doua zi avea de muncă și pentru că a doua zi urma să meargă să facă și cumpărături. Acum își permitea, salariul îi fusese dublat.

Da…viitorul începea să semene cu ceva frumos.

NOTA AUTORULUI

[1] — Ați spus că sunteți alergic la fructe de mare și la arahide, este corect?
— Da. Și nici nu pot mânca alimente sărate.
— Desigur. Voi transmite asta bucătarului. Mâncați carne?
— Da. În afară de asta, totul este în regulă.
— Foarte bine.