Anemone în iarnă – Vol 2 Capitolul 4

ECCE HOMO(1)

https://youtu.be/Lb9LqxPxeOg?si=bHLHGLwQmkUFl4Jm

Plantația de ceai Camellia sinensis a lui Aenon Serth trăia de mai bine de 4 luni într-o tăcere care părea așezată peste dealuri asemenea unei ceți reci și grele. Mugurii de ceai continuau să fie culeși, muncitorii continuau să urce și să coboare printre rândurile verzi, căruțele continuau să treacă pe drumurile înguste dintre plantații, iar viața își păstra mersul firesc, însă peste tot plutea o durere pe care nimeni nu reușea să o ascundă.

Trecuseră mai mult de 4 luni…4 luni fără Kaelion, 4 luni fără Aenon, 4 luni fără niciun răspuns.

Corpurile lor nu fuseseră găsite, mașina dispăruse fără urmă, telefoanele rămăseseră închise.

Fiecare drum se terminase într-un zid, fiecare pistă murise undeva în întuneric.

Doamna Agatha coborî încet din mașina neagră care se oprise în fața conacului principal.

Purta haine de doliu din cap până în picioare.

O voaletă neagră îi acoperea ochii, slăbise foarte mult și parcă îmbătrânise dintr-o dată.

Lacrimile îi deveniseră o a doua piele, chipul ei își pierduse lumina.

În ultimele luni trimisese detectivi în toate teritoriile Omegaverse. Plătise oameni, împărțise fotografii, ridicase afișe în orașe și sate, pe porturi și gări, în piețe și pe drumuri comerciale.

Pe fiecare afiș apăreau aceleași două chipuri, aceleași două zâmbete, aceeași speranță. Era o poză prinsă în obiectivul aparatului foto de către Vernon , o poză printre arbuștii de camellia sinensis. Kaelion și Aenon cot la cot, surâzători, culegând mugurii prețioși. Ziua în care Kaelion aflase de sarcina lui Aenon.

Agatha Serth încă mai spera, deși, poliția din Shaka o avertizase că trebuia să țină cont și de o posibilă moarte. Agatha se încăpățâna.

Poate cineva văzuse ceva, poate cineva auzise ceva, poate cineva știa ceva.

Ușa conacului se deschise.

Dan coborî primul scările și se opri în fața ei și în spatele lui apăru Vernon.

Agatha își ridică încet privirea.

Pentru o clipă păru că vrea să vorbească, buzele îi tremurară.

Apoi ceva se rupse în ea, vorbi domol și vocea îi era nespus de tristă.

– Copiii mei au dispărut și lumea continuă să meargă înainte… Cum poate să continue?

Dan coborî încet încă o treaptă și în ochii lui apăru aceeași durere.

Pentru că și el își pierduse nu unul ci doi stăpâni buni, pentru că și Vernon îl pierduse pe Aenon.

Pentru că întreaga plantație pierduse ceva ce părea de neînlocuit.

Dan se opri în fața ei și, fără să spună nimic, îi luă mâinile reci între palmele lui.

–Doamna Agatha, să intrăm să beți un ceai cald. Să nu ne pierdem speranța, poate că într-o zi cineva va veni cu o veste bună.

Intrară toți în casă, înconjurând-o pe Agatha Serth cu blândețe. Trebuiau să fie uniți în aceste vremuri dificile.

…………

Bărbatul avea o barbă lungă și plete încâlcite. Fața îi era acoperită de urme de răni, unele mici, altele mai adânci, iar mâinile purtau aceleași urme ale unei suferințe care părea veche. Era îmbrăcat într-un palton strâmt și uzat, iar pantofii uzați păreau că purtau în ei greutatea unor ani nesfârșiți. Mergea fără nicio direcție și părea absorbit de propriile gânduri sau, poate mai degrabă, pierdut într-un gol pe care nu îl putea înțelege. Îi era foarte frig și îi era foarte foame.

Nu știa nici acum, după mai mult de 4 luni de viață de cerșetor, cum îl cheamă.

Se trezise într-o noapte plină de ploaie, frig și furtună, atârnat de o bucată de lemn înfiptă între stâncile falezei fluviului Tikrit. Pentru câteva clipe, când își venise în fire, nu înțelesese nimic. Nu știa cine este, nu știa de ce se află acolo, nu știa cum îl cheamă și nu știa cum ajunsese în acea situație. Nu își amintea nimic.

Tot ce știa era că se afla într-un pericol cumplit și că trebuia să iasă de acolo cât mai repede.

Cu greu reușise să coboare printre recifurile fluviului și înaintase încet, pas după pas, cu picioarele scufundate în apa rece care îi tăia pielea ca niște lame. Continuase astfel până ajunsese la o fâșie îngustă de nisip, iar de acolo mersese înainte fără oprire, fără să știe unde merge și fără să știe ce caută, până când căzuse doborât de oboseală și de durere. Piciorul stâng era grav rănit, nu știa dacă osul nu era fisurat și avea și o tăietură urâtă pe femur. Rupsese o bucată din cămașă și își legase rana, iar hainele subțiri pe care le purta îl lăsau pradă frigului care devenea din ce în ce mai greu de îndurat.

Trecând pe lângă niște containere, zărise o pungă cu haine aruncate. Înăuntru găsise un palton strâmt și puțin rupt și un pulover desfăcut la gât. Le luase și se îmbrăcase cu ele.

Apoi începuse să meargă în stânga, în dreapta și din nou înainte până ajunsese într-un oraș.

Nu știa ce oraș era acela.

Întrebase pe un om:

-Unde suntem?

Iar omul îi răspunsese:

-La Tikrit.

Și atât. Dar unde era Tikrit ăsta și în ce țară? Nu îndrăznise să întrebe.

Bărbatul începuse să bântuie străzile orașului fără țintă, fără destinație și fără vreo amintire care să-l tragă undeva. Mânca ce găsea prin containere sau cerșea în colțurile brutăriilor. Singurul obiect de preț pe care îl avea și pe care îl ținea mereu strâns în pumnul stâng era un medalion, un pandantiv cu o floare gravată pe el, acum turtită și deformată și cu lănțișorul rupt.

Poate că în cădere se izbise de lemnul acela și rămăsese prins între palma lui și suprafața dură. Poate atunci se deformase. El nu știa.

Nu știa nici măcar că era făcut din aur alb și că valora o avere.

Pentru un om fără nume, fără acte și fără trecut, medalionul acela devenise cea mai mare comoară. Îl privea uneori în lumina rece a serii și avea impresia că ascunde răspunsuri pe care el nu le mai putea atinge.

Începuse să doarmă pe bucăți de carton, lângă magazine sau în apropierea gării, în locurile unde mai rămânea puțină căldură. Dar era mereu alungat și bătut de ceilalți cerșetori. El nu făcea parte din nicio bandă și era foarte greu să își găsească un loc al lui.

Băncile erau ocupate în fiecare noapte, așa că se ghemuia într-un colț și își strângea genunchii la piept, chiar dacă acolo frigul mușca și mai tare.

Lunile trecuseră una după alta, slăbise foarte mult.

Își dădea seama de asta atunci când își privea mâinile, când își vedea încheieturile ieșite în evidență și hainele atârnând pe el. Uneori primea o bucată de pâine, alteori găsea resturi în spatele restaurantelor. Nimeni nu voia să-i dea de lucru pentru că avea aerul unui nebun.

Încerca mereu să-și amintească.

Cerșetorii îl întrebau uneori:

-Cine ești tu?

-Cum te numești?

Dar nu știa ce să răspundă.

Nu știa cine este, nu știa de unde vine, nu știa cum ajunsese la Tikrit.

Cei mai răi dintre ei îl loveau cu picioarele și îi spuneau:

-Tu nu ești din Tikrit. Pleacă de aici, dispari din Tikrit.

Iar iarna se așezase peste oraș tot mai greu. Orașul intrase în luna lui decembrie.

Nu mai știa de când nu se spălase și nici de când nu se mai bărbierise. Își dădea seama că mirosea urât, însă undeva, în adâncul lui, avea senzația că odinioară fusese altfel. Știa să aibă grijă de el, știa asta, simțea asta, ca și cum o bucată din creier îi fusese smulsă și lăsase în urmă doar umbrele unor obiceiuri pe care nu le mai putea atinge.

Sau poate era delirul din nebunia lui, poate că fusese întotdeauna sălbatic.

Sau poate că nu.

Barba lungă și părul încâlcit îi ascundeau o parte din chip, însă nimic nu putea ascunde ochii aceia de un albastru  de oțel, ochi care păreau să poarte în ei ruinele unei lumi dispărute. Uneori se oprea în fața vitrinelor și privea fără să înțeleagă de ce anumite imagini îi dădeau bătăi de inimă puternice în  piept. Un serviciu de ceai din porțelan, o lampă veche, o floare albă așezată într-un vas de cristal sau reflexia unei lumini pe sticlă trezeau în el o neliniște ciudată, asemenea unor degete invizibile care încercau să ridice vălul greu așezat peste memoria lui.

Nu știa de cât timp rătăcea prin Tikrit și nici nu mai avea puterea să numere zilele, deoarece timpul încetase să mai curgă așa cum curgea pentru ceilalți oameni și devenise doar o succesiune de frig, foame și întuneric. Din când în când căuta prin containere resturi de mâncare aruncate, iar alteori rămânea în apropierea brutăriilor, atras de mirosul pâinii calde care îi trecea prin suflet cu o cruzime aproape dureroasă. În seara aceea se simțea slăbit, înfrigurat, capul îi era amețit și ochii grei, stomacul îi devenise atât de gol încât fiecare respirație îi aducea cu sine o senzație apăsătoare. Când găsi în spatele unei brutării o jumătate de pâine uitată într-o cutie de carton, în privirea lui apăru pentru o clipă ceva ce semăna cu bucuria.

Își întinse mâna și o ridică încet, de parcă ținea între degete un lucru prețios, iar în acel moment râsete aspre se auziră în spatele lui.

Le recunoscu înainte să se întoarcă.

În ultimele zile învățase deja vocile acelea.

Erau ale cerșetorilor din zonă.

Bărbații aceia îl priveau cu ostilitate de fiecare dată când îl vedeau și păreau să-l urască fără motiv, ca și cum simpla lui prezență printre ei le rănea mândria.

Unul dintre ei îi smulse pâinea dintre degete și o aruncă în zăpadă cu un zâmbet rece întins pe față.

– Iarăși tu?

Celălalt se apropie și îl împinse cu umărul, iar în ochii lui strălucea o răutate veche și murdară.

– Începi să uiți unde te afli.

Bărbatul îi privi fără să vorbească, deoarece în mintea lui întrebarea aceea apărea iar și iar, asemenea unei răni care refuza să se închidă.

Unde se afla? Cine era?

Și de ce simțea că aparținea unei lumi atât de îndepărtate de locul acesta încât părea să fi fost doar un vis?

Cel mai înalt dintre bărbați îl apucă brutal de haină și îl trase mai aproape.

– Dispari din Tikrit, ți-am spus-o de sute de ori.

În clipa aceea ceva tremură adânc în interiorul lui, deoarece cuvintele acelea îi atinseseră un loc ascuns pe care nici măcar el nu îl înțelegea. O senzație ciudată îi străbătu pieptul, ca și cum odată, cu foarte mult timp în urmă, nimeni nu îndrăznise să-l privească astfel și nimeni nu îndrăznise să-i spună să plece de undeva.

Apoi prima lovitură veni, și după ea a doua, și încă una.

Lumea se înclină sub picioarele lui, iar zăpada rece îi atinse obrazul în clipa în care căzu la pământ. Simți gustul sângelui pe buze și auzi râsete deasupra capului, însă brațele lui se strânseră instinctiv în jurul pieptului cu o disperare pe care nici măcar el nu și-o putea explica, deoarece între degetele lui se afla singura lui comoară, singurul lucru care rămăsese neatins de apă, de furtună și de întunericul care îi furase viața.

Pumnul lui rămase închis cu o încăpățânare aproape sălbatică, iar când unul dintre bărbați încercă să-i desfacă degetele, trupul lui slăbit găsi undeva o putere pe care nici foamea, nici frigul și nici durerea nu reușiseră să o distrugă.

– Dă-i drumul! Lasă-l! Dă-mi-l!

Loviturile continuară să cadă, însă el continua să strângă medalionul acela turtit, deoarece fără să știe de ce, simțea că ținea în palmă ultima urmă a omului care fusese cândva, iar în lumea lui lipsită de nume și amintiri bucata aceea de metal devenise mai prețioasă decât propria lui viață.

…………….

Nael tocmai ieșise de la serviciu. Se apropia de orele douăzeci și doi, iar frigul mușca din noapte cu o cruzime care făcea pietrele să pară gata să crape. Ningea încet. Aerul era aspru și tăios, iar aburul respirației i se ridica în pâcle albe printre luminile palide ale aleii.

Cu cât se apropia de casă, observă câteva umbre mișcându-se între containerele de gunoi.

Trei bărbați îl loveau cu brutalitate pe un al patrulea, prăbușit la pământ. Acesta gemea surd, strâns în sine, fără să încerce măcar să riposteze. Unul dintre agresori încerca cu disperare să-i desfacă mâna și striga printre înjurături:

– Dă-i drumul! Lasă-l! Dă-mi-l!

Celălalt însă ținea ceva strâns în palmă cu o încăpățânare aproape animalică.

Când Nael văzu cu câtă violență îl loveau cu picioarele pe omul căzut jos, sângele îi îngheță în vine.

– Taro Daho! Taro Daho! Ajutor! Vino repede! Sunt niște bătăuși aici! Taro Daho!

Ușa casei celei mari se deschise aproape imediat.

Bărbatul înalt și impunător ieși în frigul nopții cu pași rapizi. Prezența lui avea ceva atât de autoritar, încât cei doi agresori încremeniră pentru o fracțiune de secundă. Când îl recunoscură pe Taro Daho, fugiră mâncând pământul, dispărând printre alei fără să privească înapoi.

Omul rămas jos se strânsese ghemuit, într-o poziție fetală. Avea o barbă groasă, încâlcită, iar chipul murdar și tras l-ar fi făcut pe oricine să creadă că are cel puțin 60  de ani.

Doar mâinile îl trădau. Erau mâini tinere, mâini de bărbat încă aflat în floarea vârstei.

Taro Daho se apropie fără să spună nimic, iar Nael rosti cu voce grăbită:

– Domnule Daho, ajută-mă să-l duc în casă la mine.

Poate că, în alte condiții, într-o altă țară sau într-un alt loc, omul acela ar fi fost ignorat. Ar fi rămas doar un cerșetor uitat între gunoaie și frig, dar Taro Daho nu punea niciodată astfel de întrebări.

Orice persoană care trăia sau intra pe teritoriul lui avea dreptul la siguranță și la o viață demnă.

Îl ajută pe Nael să ridice trupul aproape inert al necunoscutului. Bărbatul ardea de febră, iar gemetele lui joase păreau desprinse dintr-un vis bolnav.

Îl așezară pe canapeaua mică din sufragerie.

Omul tremura violent și părea abia conștient de ceea ce se întâmpla în jurul lui.

În schimb, mâna îi rămânea încleștată în jurul acelui obiect misterios, ca și cum ar fi fost ultimul lucru care îi mai lega sufletul de lume.

– Mă duc să o chem pe Tara să-l consulte. Pare foarte bolnav, spuse Taro Daho.

Apoi plecă în grabă spre casa mare.

Rămas singur, Nael îl privi îndelung pe necunoscut și simți cum îl cuprinde mila .

Își aminti de sine însuși, de apele reci care îl înghițiseră, de clipa în care fusese scos dintre valuri fără nume, fără trecut și fără amintiri.

Se așeză lângă canapea și îi atinse delicat mâna învinețită, frecându-i ușor degetele înghețate.

Omul scoase un geamăt slab și palma i se desfăcu încet ca petalele unei flori.

Din ea alunecă un medalion prins de un lănțișor fin din platină.

Nael îl privi uimit.

Pe suprafața medalionului era gravată o camelie, lucrată cu o finețe extraordinară. Bijuteria părea de o valoare imensă, atât sentimentală, cât și financiară. Era turtit complet, nu-l puteai deschide.

Admiră încă puțin frumusețea florii de camelii și îl așeză pe mica noptieră de lângă canapea.

Exact în clipa aceea, Tara intră în încăpere în grabă, purtând peste umeri un șal gros de lână și geanta medicală în mâini. Lumina caldă a salonului îi alunecă peste chip, iar privirea îi coborî imediat asupra bărbatului întins pe canapea.

Își așeză palma pe fruntea lui și trase adânc aer în piept.

– Arde. Febra este foarte mare.

Desfăcu geanta și începu să pregătească medicamentele. Nael rămase lângă canapea și îl privea fără să clipească.

Tara îi desfăcu cu grijă paltonul uzat și puloverul deșirat și pentru o clipă, mâinile ei rămaseră nemișcate.

Sub hainele murdare și rupte apăru un trup acoperit de răni și vânătăi. Coastele i se desenau sub piele, iar foamea și frigul își lăsaseră urmele pe fiecare centimetru al acelui corp.

Și totuși ceva părea ciudat, foarte ciudat: mâinile.

Nael observase și el.

În ciuda murdăriei și a rănilor, degetele erau lungi, elegante, iar palmele aveau o finețe pe care viața de pe străzi nu le putea lăsa neatinse.

Taro Daho ridică medalionul de pe noptieră.

Platina era îndoită și turtită aproape complet, ca și cum cineva îl strivise cu o forță uriașă. Camelia gravată pe suprafață încă se vedea, deși marginile erau deformate.

Încercă să-l deschidă, dar nu se mișcă.

Încercă încă o dată…metalul scoase doar un sunet sec.

– Este blocat, spuse el încet.

Nael își mută privirea spre bărbat.

– A ținut lucrul acesta în mână ca și cum era tot ce îi mai rămăsese pe lume.

În clipa aceea, necunoscutul se mișcă.

Un geamăt slab îi ieși dintre buzele crăpate și degetele începură să caute ceva prin aer.

Nael îi prinse instinctiv mâna și-i puse medalionul în palmă.

Imediat, agitația se domoli.

Bărbatul își întoarse foarte ușor capul spre atingerea lui și respiră adânc, ca un om care găsise pentru câteva clipe un loc cald după o iarnă fără sfârșit.

Nael simți ceva straniu în piept, ca o amintire, ca propria lui imagine din trecut, ridicată din ape reci, cu ochii goi și fără nume.

NOTA AUTORULUI

[1] Ecce homo este o expresie latină care înseamnă literalmente „Iată omul” sau „Priviți omul”.

Originea ei se află în Biblie, în Evanghelia după Ioan (19:5). După ce Iisus a fost biciuit și batjocorit de soldații romani, guvernatorul roman Pontius Pilat l-a prezentat mulțimii și a spus:

Ecce homo!
„Iată omul!”

Aici, în acest context e imaginea suferinței umane – un om umilit, rănit sau aflat în fața destinului său.