Cei patru- CAPITOLUL 32

Ecouri

— Cine ești tu, Vall?

Vocea lui Damon răsună calm, dar ferm între pereții peșterii. Tonul nu cerea doar un răspuns, îl impunea.

Vall nu răspunse imediat, doar îl privi pe Damon preț de câteva secunde. Apoi, zâmbind aproape imperceptibil, își întoarse spatele și făcu un pas în față, spre întunericul care se adâncea.

— Întrebările astea… au nevoie de mai mult decât un răspuns. Haideți, spuse în cele din urmă.

— Asta nu e un răspuns, rosti Aven în urma lui, cu ochii mijiți.

— E o eschivă, adăugă el.

— Sau o distragere, completă Damon, urmărindu-l cu privirea.

Kai nu spuse nimic; stătea în urma grupului, aproape nemișcat. De când îl văzuse pe Vall în peșteră, nu-și mai regăsise vocea: fiecare pas pe piatra rece îi făcea să simtă un ecou în propriul piept.

Inima lui părea să nu se poată decide între furie și teamă.

Noah, în schimb, își lăsă brațele încrucișate și oftă teatral.

— Minunat… apare… dispare… se preface că nu aude întrebările și acum ne și conduce.

— Am jurat că, dacă dispare iar ca Houdini, îl leg personal de mine cu un cablu USB, mormăi el.

Vall întoarse ușor capul și, spre surprinderea tuturor, zâmbi sincer.

— Mă bucur că nu mi-am pierdut complet simpatia, spuse el.

Eli nu zâmbea; îl privea fix. Se concentrase de minute bune, încercând să simtă ceva—orice: o vibrație, un ecou interior, o urmă energetică recognoscibilă.

Dar nu era nimic, nimic familiar… nimic clar.

Doar o prezență perfect echilibrată, ca un gol care refuză să fie umplut.

Vall păși mai departe, intrând tot mai adânc în peșteră. Aven și frații îl urmară fără alt cuvânt.

Pașii lor răsunau tăcuți pe piatra rece, iar în jur pereții începeau să se schimbe. Din aspri și netezi deveneau din ce în ce mai sculptați, cu linii vechi, simboluri ascunse și forme care păreau să pulseze ușor sub lumină.

Undeva, în adânc, îi aștepta ceva… sau cineva.

Peștera se lărgea treptat; pereții păreau să curgă într-o spirală vie, iar aerul devenise mai dens, mai cald, de parcă locul fusese locuit de un suflet prea vechi pentru a mai purta nume.

Vall se opri în mijlocul camerei rotunde; nu rosti nimic, doar închise ochii și își ridică palma dreaptă, cu degetele desfăcute, orientată spre tavanul întunecat.

— Veralis du’ken arhala, rosti.

Vocea lui fu joasă, dar clară; cuvintele nu sunau ca o simplă rugăciune.

Erau vechi, grele, de parcă timpul însuși ar fi tresărit când le-a auzit.

Din centrul palmei lui Vall se formă încet o sferă de lumină.

Micuță, la început, ca un punct strălucitor, tremurător, dar în câteva clipe pulsația ei se stabiliză, iar sfera crescu, plutind încet în aer. Lumina ei nu era dură, ci caldă, profundă, aproape vie.

Și atunci… pereții peșterii s-au dezvăluit treptat.

Toți cinci au rămas nemișcați.

Simboluri, desene, semne sculptate direct în piatră, mâncate de vreme, dar încă intacte. Erau acolo de secole, poate de milenii—ca o poveste nerostită.

Pe un perete: siluete umane desenate în linii spiralate, cu ochii goi și mâinile ridicate spre cer.

Pe altul: un cerc rupt în două, străpuns de o săgeată întunecată, deasupra căruia pluteau patru stele.

Eli făcu un pas înainte, fascinat.

— E… un jurnal vizual, șopti el. Istorie sau profeție… sau ambele.

Noah se învârti ușor pe loc, cu privirea lipită de pereți.

— Uau… deci nu exagerez când spun că am intrat într-o enciclopedie vie. Doamne… cine a făcut toate astea?

Vall nu răspunse. Mergea încet înainte, cu sfera plutind în continuare deasupra palmei sale, ghidându-i calea. Lumina atingea fiecare simbol și îl aducea la viață, ca și cum le spăla de uitare.

Kai nu mai rostea nimic; ochii lui erau fixați pe umbra lui Vall, pe felul în care pășea, pe calmul lui straniu.

Pe ceva din el care nu era… uman, în sensul obișnuit.

Aven, cu mâinile încrucișate la piept, mergea în spate, dar privirea lui era ascuțită. Nu pierdea niciun detaliu; nu avea încredere și, totuși, era hipnotizat de ce vedea.

Damon, în schimb, părea copleșit.

Nu doar de ce vedea, ci de ce simțea, ca și cum o parte din el recunoștea totul, fără să știe de ce.

Peștera devenise o cameră de memorie.

Iar Vall… părea să fie singurul care îi știa cheia.

Peștera se deschise brusc, iar în fața lor se întinse un spațiu pe care niciunul dintre băieți nu l-ar fi putut imagina vreodată.

O sală vastă, colosală, sculptată din piatră pură.

Tavanul urca la zeci de metri deasupra capetelor lor, iar din el atârnau țurțuri de rocă, lungi și subțiri, ca niște lame de cristal încremenite în timp. Murmurul unui izvor se auzea undeva în lateral, curgând încet pe sub stâncă.

În pereții laterali erau găuri perfect rotunde, dispuse în cercuri, pe mai multe niveluri. Păreau… locuințe vechi, săpate cu grijă, rămase goale și tăcute.

Pe sol, formațiuni rotunde de piatră, ca niște mese—unele crăpate, altele încă întregi—înconjurate de pietre mai mici. Totul era așezat cu un sens clar, ca un sat ascuns sub pământ.

Kai rămase încremenit în pragul deschiderii. Aerul rece îi intrase direct în plămâni, dar căldura din corp i se risipi; picioarele îi erau grele, respira greu, inima îi bătea haotic. Nu era frică… era ceva mai profund.

Damon păși încet înainte, privind în jur ca și cum s-ar fi temut să clipească. Lacrimile îi urcară, fără voia lui, în ochi—nu înțelegea de ce, dar le simțea cum urcă, cum curg.

— Doamne… șopti el, fără să-și audă vocea.

Noah se opri lângă o sculptură din lemn, roasă de timp, aproape distrusă; dar forma era clară: o corabie cu vele largi și un simbol pe pânză—o spirală închisă într-un cerc.

— Ce e asta?… mormăi el, cu sprâncenele strânse.

Eli păși lângă el; simțea un val de căldură care îi urca din piept în gât, de parcă ceva din interiorul lui se trezea la viață.

Era recunoaștere.

— Am mai fost aici, șopti el.

-Nu în viața asta… dar am mai fost aici.

Vall se opri în centrul spațiului. Își ridică ambele mâini spre bolta de piatră, închise ochii și rosti:

— Irah’mell sha thorien. En velasor thae’ven.

Cuvintele răsunară blând, dar vibrația lor pătrunse adânc în pieptul fiecăruia.

Lumina se ridică din palma lui Vall—nu doar o sferă de lumină, ci zeci de fire subțiri, ca niște raze lichide, care urcară lent în aer și se ramificară în toate direcțiile.

Peștera se lumină complet, într-o lumină vie, ca și cum locul însuși s-ar fi trezit.

Mesele de piatră păreau să pulseze ușor, găurile din pereți reflectau lumina ca niște ochi vechi.

Pereții vibrau într-un ecou surd, ca o bătaie de inimă uitată.