Gorgona Medusa- Capitolul 10

Antrenamente

Dimineața îl găsi într-o liniște atât de adâncă, încât primul lucru de care Titan își dădu seama nu fu lumina palidă care intra prin perdelele grele ale camerei de la Alhambra, nici răceala discretă a cearșafului de pe umăr, ci absența lui Zeus.

Locul de lângă el era gol.

Păstra încă urma unui trup care stătuse acolo ore întregi, o adâncitură ușoară în saltea, o cută fină în lenjeria albă și acel miros pe care îl recunoștea deja cu o precizie dureroasă, dulce, masculin, cu o atingere de mare rămasă pe piele ca sarea după noapte. Titan întinse mâna spre partea cealaltă a patului și atinse doar răceala începutului de zi.

Deschise ochii complet și se ridică pe un cot.

Pe noptieră, sprijinit de paharul cu apă pe jumătate gol, îl aștepta un bilet mic, împăturit în două.

Pentru o clipă, ceva i se strânse în piept cu o presimțire pe care nu o putu controla. Luă hârtia și o desfăcu atent, de parcă fibra aceea subțire s-ar fi putut rupe sub greutatea a ceea ce bănuia deja.

Scrisul era grăbit, viu, ușor înclinat, cu litere care păreau gata să fugă din rând dacă le-ai fi lăsat.

Dragă Favorit1,

Să nu crezi că declarația ta nu m-a mișcat. M-a mișcat mai mult decât știu eu să spun. Am ales totuși să plec fără să mă dezvălui, pentru că am nevoie de un timp de reflecție. Eu, spre deosebire de tine, sunt un rebel, unul care vorbește mult și care face numai prostii. Se trăiește greu cu mine, pentru că fac totul așa cum vreau eu, nu cum vor alții. Vei fi supărat. Fug ca un laș și îți răsplătesc bunătatea cu o fugă agresivă, de om speriat de propriul lui noroc.

Dar îți promit un lucru, singurul meu partener de trup vei fi tu și doar tu. Îți sărut mâna până la întâlnirea viitoare. Mulțumesc pentru noaptea trecută. A fost exact așa cum am visat-o.

Timid1

Titan rămase nemișcat cu hârtia în mâini.

Nu clipea aproape deloc. Durerea acelei plecări îi compresă plâmânii.

Citise repede, apoi din nou, mai încet, iar a treia oară nu mai citea cuvintele, ci respirația dintre ele, felul în care celălalt încercase să explice, să nu rănească, să spună adevărul fără să-și dea jos masca. Pe masa joasă din colț, lumina dimineții lovea acum sticla de șampanie rămasă pe jumătate și paharele goale. Camera întreagă părea păstrată într-o ordine fragilă și totul părea să-l aștepte pe el să recunoască un lucru simplu și devastator: fusese fericit, poate pentru prima dată în mod limpede, iar fericirea plecase înainte ca el să se trezească.

Închise biletul, dar îl deschise imediat din nou.

Un om ca Titan nu își îngăduia tristeți teatrale. Nu se prăbușea, nu lovea pereți, nu se abandona vreunei grandori a durerii. Dar tristețea lui, tocmai pentru că rămânea complet controlată, era cu atât mai grea. Îi coborî în spate, între omoplați, apoi în piept, unde se așeză ca o piatră exact în locul în care, cu câteva ore înainte, simțise ceva aproape neverosimil: promisiunea unei familii.

Se ridică din pat și, înainte de a face orice altceva, duse biletul la nas.

Găsi pe hârtie aceeași urmă fină de piele și mare și odată cu ea își aminti certitudinea de azi noapte.

Nu doar intuise, nu doar bănuise, știuse cu precizie.

În ultimul strat al minții lui, acolo unde toate explicațiile se reduceau la esențe, știuse deja prea bine cine îi scrisese acele rânduri și cine fugise în zori, lăsând în urmă nu un refuz, ci o teamă.

Zeus…

Își trecu degetul mare peste ultimul cuvânt, peste numele de la Alhambra, și pentru o clipă privirea i se întunecă, apoi ridică încet capul.

Nu, își spuse.

Nu avea să-l urmărească precum un vânător disperat, nu avea să smulgă adevărul ca pe o confesiune forțată, nu avea să-i facă rău. Însă avea să construiască între ei ceva atât de puternic, atât de limpede și de imposibil de îndurat în absență, încât Zeus să nu mai poată concepe viața fără el. Nu prin joc, nu prin șantaj, nu prin capcană, ci prin însăși gravitatea a ceea ce putea fi între ei dacă celălalt ar fi avut curajul să rămână.

Împături biletul cu o grijă aproape tandră și îl puse în portofel, în spatele legitimației, apoi se îmbrăcă.

Când ajunse la apartamentul lui, orașul era deja treaz complet, iar lumina de dimineață mușca rece din fațadele clădirilor. Pe palier, rezemat de peretele din dreptul ușii, stătea Mat. Avea brațele încrucișate și acea expresie pe care doar prietenii foarte vechi și-o permit, expresia omului suficient de apropiat încât să fie sincer înainte de a fi politicos.

– În sfârșit, spuse Mat, fără preambul.

– Începusem să mă gândesc că ai închiriat oficial o cameră la Alhambra.

Titan scoase cheile, însă nu deschise imediat.

– Bună dimineața și ție.

– Nu e dimineață bună dacă dispari toată noaptea și nu răspunzi la telefon. Am venit și aseară. N-ai fost. Iar acum ai fața aia.

Titan ridică ușor o sprânceană.

– Ce față?

Mat râse scurt, iritat.

– Fața omului care ori a ucis pe cineva, ori s-a îndrăgostit și nu vrea să recunoască.

Titan îl privi o secundă în liniște, apoi deschise ușa. Intră primul și îi făcu semn lui Mat să-l urmeze. Apartamentul era impecabil, ordonat până la asprime, însă în dimineața aceea totul părea atins de o absență nouă, ca și cum stăpânul locului adusese după el o altă temperatură.

Mat îl urmă până în living.

– Ai fost iar la Alhambra? întrebă el direct.

Titan își scoase sacoul și îl așeză perfect pe spătarul unui scaun.

– Da.

Răspunsul scurt îl enervă și mai tare pe Mat.

– Și? Chiar îți convine o destrăbălare cu un oarecare?

Titan nu-l privea încă. Își turnă apă într-un pahar, bău un singur, lung înghițit, apoi lăsă paharul jos cu grijă.

– Nu e un oarecare, am găsit, în sfârșit, partenerul care mi se potrivește ca o mănușă.

Cuvintele căzură în cameră ca un mare „Bum!”.

Mat rămase nemișcat. Pentru o clipă, expresia de ironie dispăru complet de pe fața lui și în locul ei apăru altceva, mai gol și mai vechi.

– Un necunoscut, spuse el.

-După toți anii ăștia, după tot ce-ai refuzat, după toate dățile în care ai spus că nu vrei pe nimeni aproape, alegi un necunoscut?

Titan se întoarse spre el abia atunci.

În privirea lui nu era nici vinovăție, nici defensivă, ci acel gen de calm care poate deveni insuportabil pentru cineva deja rănit.

– Nu e un necunoscut pentru mine.

– Pentru tine, poate nu. Pentru mine, sigur e. Și tot n-ai răspuns la întrebare.

Mat făcu un pas spre el.

– De ce el și nu eu? De ce? Te aștept de ani întregi, de ce, Titan?

Tăcerea se întinse între ei, grea și curată.

Titan îl privi lung, cu o blândețe reținută care îl făcu pe Mat să-și încordeze maxilarul.

– Tocmai pentru că ești cel mai bun prieten al meu, spuse în cele din urmă.

Mat râse fără umor.

– Ce consolare proastă.

– Nu e o consolare și nici o scuză. E adevărul. Ce este între noi a fost mereu unul dintre puținele lucruri nepătate din viața mea. Nu aveam de gând să-l ating din singurătate, din oboseală sau din nevoia de a umple un gol. Tu meriți să nu fii niciodată alegerea făcută împotriva altcuiva sau în lipsa altcuiva.

Mat își întoarse capul o clipă, ca și cum aerul din cameră devenise brusc prea puțin.

– Iar el ce e? întrebă mai jos.

Titan răspunse fără ezitare.

– Omul la care m-am gândit și după ce a plecat. Omul la care mă gândesc și când e absent.

Replica îl lovi în plex.

Mat închise ochii o secundă, apoi expiră lung și își trecu mâna peste față cu un gest obosit.

– Bine, atunci măcar sper să merite.

Titan privi spre fereastră pentru o clipă. Dincolo de sticlă, orașul continua să-și facă liniștit treaba, de parcă nimic important nu se decisese nicăieri.

– Merită, pentru că am deja sentimente pentru el.

…………………….

Seara coborâse peste un alt colț al orașului cu o răceală umedă, iar ultima clientă ieși din magazinul de haine cu două minute înainte de închidere. Vânzătoarea trase obloanele, stinse vitrinele și, după ce verifică de două ori casa de marcat, își luă geanta și coborî spre parkingul lateral rezervat angajaților.

Avea treizeci și șase de ani, un băiat de cincisprezece acasă și felul acela de oboseală demnă pe care îl au femeile care își împart viața între muncă și responsabilități fără să se plângă mult. În parcare era liniște. Prea liniște. Un neon de deasupra unuia dintre stâlpi pâlpâia la intervale regulate, aruncând pe ciment o lumină bolnavă, tăiată.

Femeia ajunse la mașina ei, băgă cheia în portieră, o deschise și, în clipa în care se aplecă puțin să-și arunce geanta pe scaunul din dreapta, o umbră neagră se contură în spatele ei.

Nu o auzi.

Îi simți poate doar schimbarea aerului, acel semnal animalic, târziu, care face ceafa să se răcească înainte ca mintea să înțeleagă.

Întoarse capul, dar nu mai avu timp să țipe.

Simți o înțepătură scurtă, ascuțită, în dreptul omoplatului stâng, ca și cum o insectă de metal i-ar fi străpuns pielea. Mâna îi alunecă de pe portieră. Genunchii i se înmuiară imediat, ciudat, aproape indecent de repede, iar ochii i se deschiseră larg nu de durere, ci de spaimă, de acea spaimă completă pe care o trăiește doar omul care înțelege, într-o fracțiune prea mică de timp, că ceva nemilos a intrat deja în el.

Se prăbuși pe o parte, cu obrazul lipit de asfaltul rece.

Umbra rămase o clipă deasupra ei, perfect tăcută, apoi se topi în întuneric fără să lase în urmă decât un fâșâit de haină.

A doua zi, dosarul Gorgona reveni în forță peste întreaga unitate.

Sala de briefing era plină, ecranul din față proiecta fotografia victimei, iar Titan stătea în capul mesei cu o exactitate atât de severă încât nimeni nu ar fi putut ghici ce dimineață avusese sau ce fel de bilet purta în portofel, lipit de propriile acte.

– Victima se numește Elena Hol, spuse el.

– Treizeci și șase de ani. Vânzătoare la un magazin de îmbrăcăminte din sectorul de nord. Un copil de cincisprezece ani. Fără antecedente, fără legături cunoscute cu lumea interlopă, fără relație aparentă cu victima de acum câteva săptămâni.

Pe ecran apăru imaginea parcării, apoi corpul acoperit, delimitările criminalistice, urmele de pași insuficiente, golul acela exasperant dintre puținele lucruri certe și tot ceea ce lipsea.

– Modalitatea de atac pare aceeași, continuă Titan. Agresiune rapidă. Contact minim. Niciun martor direct valid până în acest moment. Camerele de luat vederi au fost mascate cu pânză neagră. Țesăturile au fost trimise pentru căutare de Adn. Avem o înțepătură în zona omoplatului, ceea ce ne duce spre o posibilă substanță administrată înainte de deces sau în momentul incapacității. Așteptăm confirmarea de la legist. Din nou, alegerea victimei pare arbitrară. Din nou, criminalul lucrează scurt, curat și dispare.

Pe fundalul ultimelor cuvinte, Zeus stătea ușor aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, privind imaginile cu o intensitate tăcută care lui Titan îi era deja prea familiară. Când cazul avea iz de prădător fără chip, în el începea să se aprindă exact acel tip de întuneric pe care Titan încerca să-l țină în frâu.

–Avem deci fie un criminal care își perfecționează semnătura, spuse Pete.

-Sau poate e cineva care încearcă să copieze primul caz.

– Sau cineva care a decis că femeile singure sunt ușor de ales și greu de legat între ele, murmură Greg.

Titan încuviință.

– De aceea nu vreau presupuneri leneșe. Vreau fapte. Oran, tu și Pete verificați din nou traseele victimelor din ultimele două săptămâni. Greg, ia camerele din perimetrul magazinului și din întreg complexul comercial, inclusiv ieșirile de serviciu. Zeus, tu mergi pe istoric complet al victimei, prieteni, familie, foste relații, tot. Și fără improvizații.

Ultimele două cuvinte fură rostite fără să-i pronunțe numele a doua oară, dar Zeus înțelese exact tonul și ridică scurt privirea spre el.

Titan se întoarse spre partea opusă a mesei.

-Toma, du-te la medicina legală și adu-mi personal rezumatul autopsiei de la doctorul legist. Nu vreau să aștept circuitul de hârtie până la prânz.

– Da, domnule comandant, răspunse femeia salutând cu mâna la tâmplă.

Era unul dintre cele mai noi subinspectori din unitate, deșteaptă, sprintenă și destul de ironică încât să-i scoată din minți pe bărbații prea siguri pe ei. Avea statură medie, păr tuns la nr1 și acea privire de femeie care învățase de timpuriu că, pentru a fi ascultată într-o lume de uniforme masculine, trebuie să lovească uneori prima prin inteligență.

Medicina legală mirosea a dezinfectant, hârtie veche și cafea prea tare. Toma trecu de recepție, coborî două coridoare și bătu în ușa biroului doctorului legist. Dinăuntru se auzi un intră leneș, aproape amuzat.

Doctorul Toma stătea aplecat peste o mapă groasă, cu ochelarii coborâți pe nas și cu halatul descheiat suficient cât să-i dea aerul primejdios al unui bărbat care nu se chinuia deloc să pară mai puțin conștient de farmecul lui decât era în realitate. Ridică ochii negri și, când văzu femeia și insigna de pe pieptul ei, zâmbi.

– Extraordinar, spuse.

-Eu sunt Toma, iar tu ești  Toma, ți-am reținut numele. Încep să cred că universul are un simț al umorului dubios.

– Sau puțină imaginație, răspunse ea, intrând fără să aștepte invitație.

–Dosarul autopsiei pentru cazul din parking, te rog.

Doctorul se lăsă pe spate în scaun și o privi câteva secunde ca pe o curiozitate plăcută.

– Înainte de dosar, permite-mi o întrebare profesional inutilă.

– Sună promițător, spuse femeia făcând o grimasă.

– De ce ai nume de bărbat?

Toma nu clipea când răspundea la absurdități, iar asta o făcea și mai bună.

– Sunt al zecelea copil dintr-o frăție de zece, spuse sec. Tata era convins că voi fi băiat. Când m-am născut, n-a vrut să irosească investiția emoțională.

Doctorul izbucni într-un râs scurt și cald.

– Deci porți numele unui pariu pierdut.

– Port un avertisment. Bărbații care subestimează numele meu sfârșesc de obicei prost.

– Și eu care voiam doar să-ți fac un compliment prost ambalat.

– Ai fi reușit mai bine dacă începeai direct cu dosarul.

– Nemiloasă, constată el, ridicându-se.

–Dar…apreciez.

Se duse la dulapul metalic, scoase mapa etichetată cu numele victimei și i-o întinse, dar nu-i dădu drumul imediat.

– Cauza preliminară a morții e un colaps cardio-respirator indus de o substanță injectabilă. Încă aștept toxicologia completă, însă înțepătura din zona omoplatului este clară. Administrare rapidă. Autorul a știut exact unde să lovească și cât de aproape să se apropie fără să lase mult spațiu pentru reacție.

– Semn că nu improvizează…gândi Toma polițista cu voce tare.

– Semn că a mai făcut asta ori a exersat suficient cât să fie la granița tulburătoare dintre rigoare și obsesie.

Toma luă dosarul.

– Va fi încântat comandantul.

– Comandantul tău e încântat doar când prinde criminali, spuse doctorul.

– Presupun că restul timpului aprobă în tăcere și respiră cu economie, continuă el râzând.

– Aveți talent la observație, sunt orbită, vorbi ironic și cu un zâmbet zeflemitor femeia.

– Am și la invitații…dacă ești interesată, zise el.

Ea ridică o sprânceană.

– Asta a venit repede.

– Sunt legist, domnișoară Toma. Trăiesc în preajma adevărurilor definitive. M-am dezobișnuit să amân lucrurile bune. Vii în weekend la o cafenea cu mine?

Subinspectoarea îl privi o secundă mai lung decât până atunci, ca și cum ar fi verificat dacă umorul lui are și schelet. Găsi acolo inteligență, lejeritate și ceva surprinzător de decent.

– Dacă nu aduci și fotografii de autopsie la masă, accept, spuse ea păstrând un aer foarte serios.

– Jur pe bisturiul meu preferat, râse din toată inima bărbatul în halat alb.

– Jurământ neliniștitor, doctore, dar suficient.

Un zâmbet i se lumină pe față fără să ceară permisiunea altcuiva.

– Bine. Deci ne vedem în weekend. Ah , stai. Ai un număr de telefon?

Toma scoase o carte de vizită și i-o întinse, iar fața  bărbatului se lumină.

Când femeia ieși din birou, purta dosarul sub braț și ceva aproape imperceptibil mai ușor în mers.

…………..

În fiecare vineri după-amiaza, unitatea se muta pe terenul de antrenament exterior. Azi, cerul era curat, cu vânt scurt și rece, exact genul de vreme care face plămânii să ardă frumos când intră aerul prea repede în ei. Circuitul militar era deja montat complet, lung și brutal, conceput după standardele folosite la pregătirea structurilor speciale de poliție, un traseu în care viteza conta numai dacă era dublată de tehnică și nervi de oțel.

Începea cu sprint pe distanță scurtă până la zidul vertical de peste doi metri și jumătate, continua cu bara înaltă și trecere suspendată, apoi cu plasa de escaladă, tunelul de crawl sub sârmă tensionată, șanțul de sărit, baloții de cauciuc așezați inegal, culoarul de anvelope, fereastra dublă de forțare, transportul manechinului de intervenție pe distanță și, la final, urcarea pe frânghie urmată de coborârea controlată pe platformă.

Titan făcu primul demonstrația.

Nu avea nimic ostentativ în felul în care se mișca și tocmai de aceea devenea imposibil să nu te uiți la el. Corpul lui înalt și puternic nu părea făcut pentru viteză explozivă, însă se dovedea exact opusul. Trecea obstacolele cu o economie de gest care trăda ani de disciplină dusă până la automatism. Nu iroseau mișcări, nu căuta aplauze, nu forța nimic. Părea că traseul i se dă la o parte singur.

Când sări zidul, o făcu dintr-o singură prindere curată.

Când intră sub sârmă, spatele îi rămase atât de jos încât uniforma de antrenament abia atinse noroiul.

Când ridică manechinul de intervenție, greutatea masivă îi urcă pe umăr ca și cum ar fi fost o memorie veche a mușchilor și nu un efort nou.

Terminase primul.

Cronometrul afișa un timp care îi făcu pe toți să tacă câteva secunde.

După el porni Zeus.

Avea pe el tricoul negru ud deja la gât și la coloana vertebrală, iar lumina aspră a amiezii îi desena fiecare linie de forță a corpului cu o cruzime aproape frumoasă. Umeri largi, talie strânsă, spate puternic și mobil, coapse făcute pentru lansare, nu pentru poză, totul în el trăda combinația rară dintre viteză naturală și antrenament obsesiv. Nu era doar atletic. Era genul de bărbat creat pentru impact, echilibru și recuperare instantanee, cu acel control animalic al propriului centru de greutate pe care nu îl poți mima.

Porni prea tare, cum făcea mereu, ca și cum ar fi vrut să atace traseul, nu să-l parcurgă.

Titan îl urmări cu brațele încrucișate.

Zeus mușcă pur și simplu din primele obstacole. Se aruncă pe zid cu o forță atât de explozivă încât Greg înjură admirativ sub voce. Trecu barele cu genunchii strânși perfect, ca un om care știa unde se află fiecare centimetru din propriul corp fără să-l mai consulte. În tunelul de crawl se mișcă puțin prea rapid și atinse o dată marginea cu umărul, pierzând fracțiunea aceea de secundă care, într-un traseu ca acesta, însemna tot. Recuperă însă la transportul manechinului, unde aproape că fugi cu greutatea pe umăr, împins de încăpățânarea lui legendară de a nu se lăsa înfrânt de nimic.

Ajunse la final cu plămânii arzând, sarea transpirației pe buze și pulsul lovindu-i la tâmple.

La sfârșit, el fu primul dintre toți ceilalți, dar nu bătuse timpul  comandantului.

Își îndoi mâinile pe genunchi, trăgând aer adânc, iar când se ridică, primul lucru pe care îl făcu fu să caute instinctiv privirea lui Titan.

Comandantul se uită la cronometru, apoi la el.

– Ai pierdut la crawl și la schimbarea de prindere pe frânghie, spuse calm.

Zeus își șterse fruntea cu dosul palmei.

– I-am bătut pe restul.

– Restul nu îți dau ordine.

Replica smulse câteva zâmbete.

Zeus pufni scurt. Era prea obosit ca să se bosumfle complet, dar destul de viu încât în colțul gurii să i se adune acea expresie încăpățânată care, fără să vrea, îl făcea pe Titan să-și amintească de  dimineți cu paturi goale.

După circuit urmară armele.

Poligonul exterior fusese pregătit pentru tragere mixtă, cu ținte la 10, 15 și 25 de metri, serii statice, apoi foc în deplasare laterală, schimbare de încărcător sub presiune de timp și, la final, dublă foc rapid în zona vitală plus foc de siguranță în capul țintei de carton. Nu era un exercițiu spectaculos pentru privitori, dar era unul care trăda instantaneu diferența dintre omul care știe să tragă și omul care trage pentru că a învățat procedura.

Zeus intră pe poziție cu o liniște care îl schimba complet.

Dacă pe traseu părea o furtună ținută cu greu în frâu, la pistol se transformă în altceva, într-o precizie rece, aproape austeră. Își fixă postura, picioarele la lățimea corectă, umerii coborâți, gâtul liber, brațele ferme, iar palma stângă, rănită cu zile în urmă, susținea acum arma fără ezitarea pe care toți se așteptaseră s-o vadă. Durerea mai exista probabil, dar în el tot ceea ce ținea de disconfort devenea secundar în fața concentrării.

Semnalul sonor porni: primul foc, al doilea, seria scurtă, schimbare de încărcător, pas lateral, două focuri în mișcare, întoarcere de șold, control, respirație, încă două.

Nu irosea nimic…nici timp, nici gloanțe, nici gesturi. Fluieratul scurt al metalului, reculul absorbit și readucerea instantanee pe aliniament făceau parte din același limbaj curat. Părea mai puțin că trage și mai mult că pune fiecare glonț exact unde hotărâse cu o secundă înainte.

Când se termină exercițiul, poligonul rămase tăcut până la apropierea instructorului de ținte.

Greg își scoase casca antifonică primul.

– Hai, mă.

Oran veni doi pași mai în față și rămase efectiv cu gura întredeschisă. Ceilalți îi urmară.

Țintele lui Zeus erau mutilate frumos, aproape ofensator de precis. Grupaje strânse în zona centrală, focurile rapide păstrate în aceleași limite ca și cum timpul n-ar fi existat, iar ultimele două lovituri, cele făcute după deplasare și schimbare de poziție, intraseră la o distanță ridicol de mică una de alta.

– Cât? întrebă Pete.

Instructorul ridică foaia de notare și se uită încă o dată, de parcă n-ar fi avut încredere în propriii ochi.

– Dacă vreți să mă contraziceți, scoateți ruleta, spuse el.

-Dar după mine, scorul ăsta e absurd.

Zeus rămase complet liniștit, nici măcar nu zâmbi imediat.

Doar puse arma pe masă și făcu un pas înapoi, transpirase puternic. Titan îl privea de la câțiva metri distanță și ceva din el, încă împovărat de biletul de acum câteva dimineață, simți o trecere scurtă, aproape feroce, de mândrie.

– Captain America e un caz rar, a bătut scorul Comandantului…nu pot să cred, murmură Greg.

– Nu, spuse Oran, încă uluit.

-Captain America e mai slab la poligon decât șefu.

De data aceasta și Zeus zâmbi, da doar atât cât să i se vadă în colțul gurii frumusețea aceea sălbatică pe care o avea când, pentru o clipă, uitase să se apere de lume.

Titan întoarse atunci foarte puțin capul, cât să nu fie observat de nimeni altcineva, dar suficient încât privirea lui să se întâlnească din nou cu a lui.

În aerul rece al poligonului, între un dosar cu femei moarte, un bilet ascuns în portofel și un om care trăgea ca și cum și-ar fi ordonat haosul interior prin fiecare glonț, Titan înțelese că nu urmau zile simple.