Cei patru- Capitolul 35

Legături care taie adânc

Ușa se închise în urma lui Aven cu un sunet surd, dar apăsat. Un clic simplu, dar suficient să pară final.

Rămase o clipă nemișcat pe coridor, privind lemnul acela vechi, parcă încercând să-l pătrundă dincolo cu gândurile. Cuvintele lui Vall îi vibrau încă în minte, ca un ecou care nu voia să se stingă.

-Dacă afli… Ella nu se va mai întoarce.
-Nu încă.
-Nu poți să știi. Nu TU.

Aven strânse maxilarul.

Își coborî privirea, iar respirația îi era tăcută și controlată, dar înăuntru… înăuntru era altceva.

O frică adâncă pentru sora lui. Un nod în stomac care nu se mai destrăma de zile întregi.

Dar și altceva… un sentiment mult mai incomod.

Furia.

Furia că nu a putut rămâne, că Vall, acel străin cu o față prea calmă și un glas care nu tremura niciodată, i-a tăiat dreptul la adevăr. L-a scos afară din propria poveste, din povestea surorii lui.

Și, poate, chiar și din povestea lui Damon.

Pașii lui răsunau ușor pe coridorul luminat slab, încet, gânditor.

Nu voia să recunoască, dar simțea în piept o senzație pe care o cunoștea bine… gelozia.

Era absurd, infantil, dar era acolo.

Vall pătrunsese în viețile lor fără avertisment și acum părea că știa mai multe decât oricare dintre ei.

Iar Damon… Damon avea mereu privirea aceea când se uita spre Vall. Nu era iubire… dar era deschidere. Iar Aven o văzuse.

Ajunsese în fața camerei băieților. Rămase câteva secunde pe loc, inspirând adânc.

Poate era mai bine așa: să fie singur un moment, să pună totul cap la cap fără interferențe, să-și recapete controlul. Pentru Ella. Pentru el. Pentru… Damon.

Împinse ușa și păși înăuntru, lăsând tăcerea să-l primească.În cameră, tăcerea avea greutate. O liniște nefirească, densă, ca o apă care îi învăluia de vii și nu lăsa niciun sunet să iasă.

Privirile celor trei frați erau țintuite pe Vall, care stătea în picioare, calm, dar cu o expresie schimbată.

Cuvintele lui… se rosteau; gura i se mișca, simțeai vibrația lor, dar din afară nu se auzea nimic. Era ca și cum vorbele curgeau prin aerul dintre ei, nevăzute, ca un val de gânduri transmise direct în minte.

Noah fu primul care cedă și căzu în șezut pe marginea patului, cu ochii măriți și maxilarul tremurând ușor. Îl privea pe Vall de parcă s-ar fi uitat într-un coșmar care prindea viață.

Eli, cu umerii rigizi, se retrase lent spre perete și se sprijini de el, lăsându-și capul să cadă în față pentru o clipă. Respirația îi tremura; era prea mult. Adevărul… era mai greu decât se așteptase.

Damon rămase în picioare, nemișcat. Ochii lui îl fixau pe Vall fără să clipească; trupul părea sculptat în piatră, doar o venă de pe gât i se mișca ritmic, trădând tensiunea.

Nu spusese niciun cuvânt. Dar în ochii lui se citea o luptă.

Fiecare dintre ei reacționa altfel.

Dar un lucru era clar: adevărul fusese spus.

Și niciunul dintre ei… nu mai era același.

Pașii lor se auzeau domol pe aleea de lângă lac. Kai și Aiden, mergând unul lângă celălalt, în liniște.

Tăcerea nu era apăsătoare; era densă, iar Aiden o simțea, o înțelegea, dar nu o tulbura. Îl privea pe furiș, din când în când, fără să insiste. Chipul lui Kai părea împietrit în gânduri, privirea pierdută undeva în interiorul lui și, totuși… Aiden rămânea acolo, în tăcerea lui.

Nu voia să forțeze nimic; dorea ca Kai să aleagă singur momentul în care va vorbi… asta dacă va vorbi.

Pentru a rupe tăcerea, Aiden zâmbi slab și începu să vorbească:

— La Științe Oculte… am primit cea mai grea temă.

Kai întoarse ușor capul spre el, ca trezit dintr-o transă.

— Serios?

— Da… Profesorul m-a „ales” să fac un eseu de o sută de pagini… fix eu.
— Despre spirite ancestrale și ritualuri de translație energetică. Probabil arăt ca unul care vrea să descifreze dimensiuni.

Zâmbetul lui Aiden era cald și autoironic.

— De asta căram cărțile mai devreme… Eram un bibliotecar ambulant.

Kai chicoti slab. Vocea lui Aiden era plăcută… caldă, reală. Îl liniștea…

Dar, în același timp, în mintea lui îi apăru Vall, sărutul, atingerea și căldura aia ciudată, contradictorie… fascinantă.

Și se simți vinovat.

Vinovat că nu simțea la fel pentru Aiden, că, în loc să vrea să-l iubească, voia doar ca Aiden să-l ajute să-l uite pe Vall.

Se opri brusc… vina veni peste el și mai mare…

Aiden se opri și el, întorcându-se cu un zâmbet slab spre el.

Pentru o clipă se priviră… două lumi diferite.

Kai se aplecă ușor, aproape ezitant, cu intenția de a-l săruta.

Dar Aiden se trase înapoi, delicat, ca o adiere.

— Kai…

Vocea lui era joasă, puțin tremurată.

— Știu că e ceva mai mult cu tine.

Își coborî privirea, rușinat.

— Îmi placi… foarte mult și mi-aș dori să te ajut, în orice ai avea nevoie.
— Dar… nu vreau să intru în viața ta dacă nu e locul meu acolo.

Respirația i se frânse o clipă, apoi continuă:

— Îmi doresc să fii bine și… fericit. Dar am nevoie să știu un lucru, Kai.

Ridică privirea, cu ochii sinceri și umezi:

— Sunt singurul care începe să simtă ceva mai mult? Pentru că… simt că mă îndrăgostesc de tine și… nu vreau să sufăr.

Cuvintele lui rămăseseră atârnate în aer ca o frunză pe punctul de a cădea.

Kai tăcea… și în tăcerea lui bătea o inimă ruptă între două chemări.

Kai deschise gura, cu mâna întinsă ușor spre Aiden; voia să spună ceva, să-i răspundă, să rostească o parte din adevăr. Îi atinse mâna… cald… real.

Dar, în clipa în care cuvintele i se adunau în gât, se opri. Un fior… o vibrație ca un val de aer, ca o adiere nevăzută, străbătu spațiul dintre copaci.

Și, odată cu el… era o voce.

Nu una exterioară, ci dinăuntru, dintr-o altă lume, din alt timp, pe care doar el o auzea…

Cuvinte șoptite, ca un ecou răsturnat. Doar el le putea auzi.

„Amintește-ți…”

Kai ridică brusc privirea spre cer, ca și cum noaptea însăși se luminase de o înțelepciune prea veche.

Și apoi… totul se rupse.

Terenul de sub picioarele lui dispăru; realitatea părea să se dezlipească de pe margini.

Mâinile i se lăsară pe lângă corp, trupul îi tremura, și din ochi curgeau lacrimi — fierbinți, fără oprire. Acea voce îi șoptea adevărul… îi deschidea viziunea despre trecut, prezent și viitor…

Aiden îl privea șocat. El nu putea auzi nimic, nu simțise acel val… dar reacția lui Kai îl frânse pe dinăuntru. Reacția lui Kai însemna pentru el altceva…

Zâmbi slab, cu o durere pe care nu o mai putea ascunde.

— …Este ok, Kai. E… ok.

Vocea lui era o șoaptă care își închidea inima.

Făcu un pas înapoi, apoi se întoarse, fără un cuvânt în plus, și plecă… neștiind că cel căruia îi vorbise nu mai era prezent în realitatea lui; neștiind că Aiden luase tăcerea lui ca pe un adio.

Kai rămase în același loc… minute, poate ore… sau doar secunde. Acea voce îi arăta momente din trecutul său… cine a fost… ce a pierdut… și traficul adevărului…

Până când focul din el se reaprinse și reveni la propriul sine. Nebăgând în seamă lipsa lui Aiden, își puse picioarele în mișcare și fugi.

Alergă fără oprire, cu pașii grei, cu trupul încă tremurând, cu sufletul sfâșiat. Știa unde trebuia să ajungă; nu avea nevoie de explicații, doar… de el.

Ajunse în fața ușii pe care o deschise brutal. Respirația îi era spartă.

Înăuntru găsi doar… tăcere.

Frații stăteau răspândiți, fiecare cu ochii în gol, cu trupurile încă apăsate de adevărul ascuns.

Privirea lui Kai îl căută și-l găsi… Vall.

Fără să spună nimic, alergă în brațele lui.

Se aruncă cu toată ființa, cu toată durerea, ca într-o revenire pe care o așteptase o viață întreagă.

Vall îl prinse cu brațele larg deschise, ca pe ceva sacru. Îl strânse la piept și își înfipse fața în părul lui Kai.

Și atunci, cu o voce joasă, aproape imperceptibilă, dar plină de dragoste:

— Sufletul meu drag…

Și-l strânse mai tare. Ca și cum, dacă l-ar fi lăsat, lumea s-ar fi destrămat din nou.