Rădăcini…
Tăcerea era densă.
Kai și Vall rămăseseră îmbrățișați în mijlocul camerei, fără cuvinte, dar cu sufletele fărâmițate lipite la loc, într-un gest mai puternic decât orice explicație.
Brațele lui Vall îl țineau strâns, cu o protecție aproape dureroasă, iar trupul lui Kai, deși tremura, se abandona acelui contact cu o sete veche, adâncă. Lacrimile îi curgeau încă, lente, fierbinți, dar nu mai erau doar de durere: erau de regăsire, de alinare.
De ceva ce crezuse pierdut pentru totdeauna și, totuși… îl avea din nou.
Damon, Eli și Noah priveau scena fără să rostească nimic; privirile lor spuneau, însă, tot.
Damon avea ochii ușor umezi, dar nu schița niciun gest; umerii lui încordați trădau zbuciumul pe care îl ținea în piept.
Eli stătea nemișcat, ca și cum, dacă s-ar fi mișcat, ar fi stricat ceva sacru.
Iar Noah, cu mâinile încrucișate și maxilarul încleștat, părea cel mai tăcut dintre toți și, totuși, când glasul lui a rupt liniștea, fiecare fibră din cameră a tresărit:
— Ce vom face acum?
Vall își desprinse încet trupul de al lui Kai, dar nu înainte de a-i lăsa un sărut cald, prelung, în părul răvășit al acestuia, precum un gest de promisiune tăcută, de „nu plec nicăieri”.
Kai închise ochii o clipă și inspiră adânc, ca și cum acel sărut ar fi fost aerul lui.
Vall se întoarse apoi cu fața spre ceilalți, dar își păstră mâna pe spatele lui Kai, de parcă acolo era ancora lui.
— Vom face ce trebuie, spuse în cele din urmă, dar… nu acum.
Privirea lui se opri pe fiecare dintre ei, unul câte unul, ca o evaluare blândă a rănilor nevăzute din cameră.
— Acum trebuie doar să ne adunăm, să respirăm, să ne amintim cine suntem.
Damon schiță un zâmbet slab; nu era nimic ironic, ci… recunoscător.
Noah clătină ușor din cap și șopti:
— Să ne mai amintim?
Un fior trecu prin cameră, iar liniștea căzu din nou.
Vall lăsă mâna pe spatele lui Kai câteva clipe în plus, apoi o coborî lent, ca și cum despărțirea de acel contact l-ar fi durut și pe el.
Se întoarse către ceilalți, privind chipurile obosite, dar încă vii, vibrând de întrebări nespuse.
— Singurul lucru înțelept pe care îl putem face acum… e să trăim.
Vocea lui era caldă, fără patetism, dar încărcată de sens.
— Să trăim, să râdem, să învățăm să respirăm din nou. Să ne bucurăm de clipa asta, chiar dacă e ciudată, dureroasă sau incompletă. Va veni timpul când lupta va începe, dar nu acum… dragilor. Ați avut secole doar pe fugă, privind peste umăr mereu. Am lipsit în anumite momente, dar sunt aici și nu am de gând să plec. Suntem întregiți; în acest prezent suntem toți în același loc. Acum doar trăim.
Tăcerea care a urmat părea mai blândă, ca un val care nu te strivește, ci te poartă.
Eli clipi lent, iar în ochii lui se aprinse o licărire de curiozitate amestecată cu teamă. Făcu un pas înainte, cu voce joasă:
— Dar… Ella?
Ochii lui Vall se întoarseră spre el. Zâmbetul care i se așternu pe chip nu era doar cald, era… vechi, asemenea unui prieten regăsit după sute de ani.
Se apropie de Eli, încet, cu o liniște ciudată în pași. Când ajunse în fața lui, își ridică palma și o așeză pe umărul acestuia.
— Nu Ella a lăsat acele indicii.
Eli rămase nemișcat, simțind sub mâna lui Vall o căldură profundă, nu fizică, ci una care pătrundea prin straturile sufletului.
— Cel care încearcă să vă destrame, să vă pună unii împotriva altora… e altcineva.
Privirea lui se întunecă o clipă, dar tonul rămase calm.
— Ella e plecată după soluții. Plecarea ei a fost necesară, în tăcere, pentru a balansa lucrurile în favoarea noastră.
Eli deschise buzele să spună ceva, dar Vall îl opri doar cu o privire blândă.
— Aven e piesa ei de joc și de realitate; îl iubește, îl respectă și, da… te iubește și pe tine, Eli, așa cum nu și-a permis să o spună mereu.
Respirația băiatului tremură.
— Ella nu ar fi riscat niciodată viețile voastre. Nu a plecat ca să vă abandoneze; a plecat ca să vă protejeze.
Vall făcu un pas înapoi și ridică privirea ușor, de parcă ar fi simțit o vibrație în aer.
— Va reveni înainte de solstițiul de vară, când… cerul se va rupe puțin. Când soarele și luna vor dansa în aceeași eclipsă.
Ochii lui străluceau ușor.
— Atunci… vom ști.
Ușa se închise în urma fraților cu un zgomot surd, iar liniștea care rămase păru să dilate aerul. Kai și Vall erau singuri, în sfârșit.
Dar nu era o liniște pașnică…era o liniște încărcată, plină de dorințe nerostite, de întrebări nespuse, de vinovății și suferință.
Vall făcu un pas spre el, dar Kai îl opri cu o privire, nici furie, nici supunere. Ceva mult mai adânc, un val de trăiri îl cuprinse pe Kai , toate odată, era dor, durere, te vreau, te urăsc că ai plecat… Te iubesc că ești aici.
Când Vall încercă să spună ceva, Kai nu-l lăsă.
Se repezi spre el, înfingându-și mâinile în bluza lui, trăgându-l cu sete și încleștându-și gura pe a lui într-un sărut care ardea, care sfâșia tot.
Vall răspunse cu aceeași poftă ca un flămând care simțise mirosul vieții.
Gurile lor se căutau cu disperare, nu era un sărut blând, era unul de supraviețuire, de regăsire, de răzbunare pentru tot timpul pierdut.
Kai îl împinse ușor, dar Vall îl întoarse și îl lipi cu spatele de perete, trupul lui apăsând ferm.
Mâinile i se plimbau de pe mijloc pe coaste, urcând până la maxilar, unde își coborî buzele din nou pe ale lui, apoi mai jos… pe linia obrazului, pe maxilar, pe gâtul expus.
Respirația lui fierbinte îi mângâia pielea, iar trupul lui Kai tremura, nu de teamă, ci de… reacție.
–Doamne… cât mi-ai lipsit, murmură Vall cu glas răgușit, în timp ce îi cuprinse ceafa și îi trase capul mai aproape.
Îl lasă apoi să alunece încet de lângă perete, ghidându-l cu mâinile și trăgându-i tricoul peste cap.
Privirea lui Vall coborî peste pieptul dezgolit, iar timpul se opri.
Trei secunde…cinci…zece…poate o eternitate.
– Ești… același, șopti el, rămas fără aer.
-…și totuși… mai frumos decât îmi amintesc.
Kai nu spuse nimic, ochii lui vorbeau, ardeau și îl chemau.
Vall făcu doi pași înapoi, ca să-l poată vedea întreg, trupul lui , trăirea , chipul care îl bântuise în somnuri și vrăji.
Ochii care îi apăreau în fiecare vrajă de întoarcere, în fiecare blestem, în fiecare amintire ruptă.
Îl iubise din prima clipă, în urmă cu secole, când Kai era doar un adolescent rebel, iar el… el avea 24 de ani și un destin care se frângea sub propria lui alegere.
A făcut o vrajă să nu mai îmbătrânească niciodată.
Voia timp, timp nesfârșit cu Kai.
Timp să-l iubească, să-l protejeze, să-l aibă și acolo începuse totul.
Focul…blestemul…renașterile…moartea și regăsirea.
Iar acum… îl avea din nou în față, iar pielea lui… pielea lui își amintea.
Kai rămăsese nemișcat, cu pieptul gol și privirea adânc înfiptă în ochii lui Vall. Nu era timiditate în el, nici provocare, era un adevăr crud și dezgolit: Fă ce vrei cu mine, dar nu mă mai lăsa să ard singur.
Vall nu mai putea gândi, făcu un pas, apoi încă unul.
Și-apoi trupurile li se ciocniră cu o violență din care nu lipsea dragostea. Mâinile lui Vall îi cuprinseră talia, urcând frenetic, în timp ce buzele i se lipeau de ale lui Kai cu o poftă de nestăvilit.
Sărutul nu mai era unul simplu era devastator, era consumator. Îi mușca buza de jos, iar gemetul ce îi scăpă lui Kai era undeva între durere și extaz.
Kai îi răspunse cu tot sufletul.
Își înfipse degetele în părul lui Vall, îl trase cu forță, își arcuia spatele și ofta printre dinți:
– Mai fă-o… mai atinge-mă…
Vall își pierdu orice urmă de reținere. Îl ridică pe Kai cu ușurință și îl trânti pe pat, urcând peste el ca un vârtej. Îi săruta pieptul cu gura deschisă, lăsând urme umede pe pielea întinsă și fierbinte.
Coborârea buzelor era lentă și crudă pe stern, între coaste, pe pântec… cu mușcături scurte, brutale, dar încărcate de o tandrețe periculoasă.
Kai își arcuia șoldurile spre el, simțindu-se devorat, adorat și posedat în același timp.
–Doamne… tu mă arzi... murmura, cu vocea spartă, în timp ce Vall îi înlătura pantalonii cu mișcări nerăbdătoare.
Trupurile lor goale se întâlniră fără opreliști, și în contactul acela exploziv… lumea se șterse.
Gemetele lor umpleau camera, nu erau blânde, nu erau cuminți.
Erau intense…sincere…nebune și obsedate.
Vall își pierdu controlul complet intrând în interiorul lui fierbinte cu mișcări egale, erotice…îl strângea de coapse, îi trasa linia șoldurilor cu limba, în timp ce Kai îl implora cu gemete să nu se oprească, să îl ia complet, să nu-i mai dea timp să respire.
-Ești tot ce-am vrut vreodată… tot… tot… suspina Vall printre săruturi.
Kai își încolăci picioarele în jurul taliei lui și-l trage mai aproape, gemând adânc în timp ce trupurile lor se contopeau cu o mișcare care părea ruptă din altă lume.
Era o fuziune, nu un act, un abandon, nu o cucerire.
Și totul era crud de frumos….
Mâinile lui Vall îi cuprindeau spatele, în timp ce își mișca șoldurile cu o forță ritmată, fiecare unduire însoțită de un suspin, un cuvânt, un murmur de dragoste înflăcărată.
– Kai… ești al meu, mereu ai fost… mereu vei fi, mă înnebunești… mă sfărâmi… mă faci să vreau să ard cu tine.
Kai își aruncă capul pe spate și gemu cu o intensitate care cutremură pereții camerei. Unghiile lui îi zgâriau umerii lui Vall, în timp ce trupul lui era traversat de valuri de plăcere dusă la extrem.
Fiecare mișcare era mai adâncă, mai sălbatică, mai însetată.
Și totuși… în mijlocul haosului… era iubire.
Una profundă, mistică, de neînțeles pentru ceilalți.
Se lăsară duși…până la final…până la tremurul ultimului fior.
Până când totul se destrămă și se reclădi în respirația lor sacadată și tremurul trupurilor lipite unul de altul.
Vall căzu peste el, cu fruntea sprijinită pe umărul lui Kai.
Respirațiile lor se înlănțuiau, trupuri ude, buze crăpate, inimi ieșite din piept.
Kai șopti, aproape neauzit:
– Dacă pleci iar… te ucid.
Vall zâmbi, lacrimi și râs în același timp.
– Dacă plec iar… îți las inima mea pe pernă.
Kai îl lovi ușor în piept cu podul palmei, dar nu-l mai lăsă să se ridice.
Vall îi cuprinse obrajii, și amândoi râmaseră așa … goi, sfârșiți, contopiți în tăcerea unei iubiri care nu mai voia să moară.
„Până când sfârșitul lumii ne va prinde îmbrățișați”
Kai nu apucă să respire liniștit…Vall nu-i dădu voie, nu acum, nu după ce îl simțise din nou, nu după ce gustase iar din iadul și raiul de sub pielea lui.
Îl trase ușor de șolduri, întorcându-l cu mișcări sigure, dar pline de adorare. Kai se lăsă ghidat, arzând încă de atingerile dinainte, își sprijini palmele pe saltea, iar obrazul lui căzu moale peste cearceaful mototolit.
Îl simțea pe Vall în spate, fierbinte, viu, gata să-i devină din nou lumină și întuneric.
–Te vreau din nou... șopti Vall cu un glas răgușit, încărcat de promisiuni nebune.
Îl trase de bazin ușor, ridicându-l cu fermitate, iar intrarea fu lentă, adâncă, devastatoare.
Kai își arcuii spatele și geme … un sunet adânc, rupt dintr-o lume întreagă de dor.
– Doamne, mă … înnebunești….
Vall se mișca în el cu o poftă reînviată, nu era grăbit, dar era nemilos cu plăcerea, îl lovea în valuri, îl pătrundea cu intensitate, lăsându-și trupul să-și amintească fiecare colț din el.
Gemetele lui Kai se transformau în suspine, în cuvinte zdrobite între dinți, în rugăciuni fierbinți:
-Nu te opri… nu te opri…
Vall se aplecă peste el, își lipi pieptul de spatele transpirat al lui Kai și îi sărută ceafa cu un tremur în buze.
–Așa am fost mereu, Kai… nebuni unul după altul. Tu ești haosul meu și salvarea mea… Și te-aș iubi fără oprire, fără minte, până când sfârșitul lumii ne-ar prinde împreună, goi, lipiți așa.
Fiecare cuvânt era urmat de o mișcare și mai adâncă.
Fiecare murmur de iubire era însoțit de un gemet sau o șoaptă de dorință.
– Mi-ai lipsit atât de mult , spuse Kai printre lacrimi și plăcere.
M-ai lăsat să te uit, și totuși nu am putut.
Vall își afundă fața în gâtul lui, mușcând pielea cu sete.
–Nici eu nu m-am uitat pe mine fără tine… Ești blestemul și izbăvirea mea. Te iubesc până la urlet, până la moarte și chiar dincolo de ea.
Ritmul deveni mai rapid, mai sfâșiat, mai instinctiv.
Trupurile lor se ciocneau în valuri, iar patul scârțâia ca un martor nebun al unei iubiri pe care timpul n-a putut-o stinge.
Kai țipa numele lui Vall printre suspine, își mișca șoldurile înapoi, cerând mai mult, mereu mai mult.
Iar Vall… Vall se pierdea în pielea lui în vocea lui în tot ceea ce îl făcea viu.
Finalul explodă între ei ca un cataclism sfânt.
Și dincolo de epuizare, dincolo de tremur, dincolo de sudoarea amestecată și gemetele care le secaseră vocile, rămase un singur lucru.
Dragostea lor….Nebună…Obsedantă.
Fără scăpare….
Încă un pas spre adevăr…sau spre necunoscut. Vom vedea! Asa cum zici tu Darci, între Kai și Vall totul este crud de frumos. ❤️❤️❤️