Lovituri din senin
– Uuups... zise Noah, cu voce joasă, privind spre băiatul întins peste el în iarbă.
Aerul era cald, iarba moale, dar momentul… cât se poate de stânjenitor.
Băiatul blond se ridică încet, cu o mișcare fluidă, aproape felină. Își scutură ușor bluza bleu descheiată și își trecu o mână prin părul lung, lăsându-l să cadă pe umeri. Apoi… își încrucișă brațele la piept și îl privi pe Noah de parcă l-ar fi întrerupt dintr-o meditație mistică în vârful unui munte sacru.
Cu ochi verzi…reci…tăioși.
Noah înghiți în sec.
– Scuze, băiete, am… m-am împiedicat… gravitația, karma, o viață de ghinion alege tu!
Nicio reacție, doar privirea aia. Aia care spunea „ești la o glumă distanță de a fi răstignit verbal”.
Așa că Noah făcu ce știa mai bine. Zâmbi…larg cu toți dinții.
– Cred că ai vreo șapte gagici care te așteaptă undeva, nu? Adică… la cum arăți…
Se opri o clipă, privindu-l de sus până jos, aprobând cu capul.
– Daaa, sigur ai gagici…sau un harem de îngeri, ceva!
Băiatul blond ridică o sprânceană, dar tot nu spuse nimic.
Noah era pe cale să mai zică ceva complet neinspirat, când simți o mână apucându-l brutal de guler și trăgându-l în spate.
– Scuză-l, e puțin… retard, ok? spuse Kai în trecere, aruncând un zâmbet forțat spre blond.
– HEI! Ce-ai cu mine?! urlă Noah, smucindu-se din mâna lui.
– Cu tine? Încerc să salvez reputația familiei!
– Lasă-mă, poate era sufletul meu pereche! strigă Noah ironic, arătând spre necunoscutul care-i mai arunca încă o privire ucigătoare peste umăr.
– Sufletul tău pereche pare genul care te-ar arunca într-o fântână magică fără să clipească.
– Mmm… kinky, murmură Noah, cu un rânjet tâmp.
Kai îl trânti ușor peste umăr și-l împinse spre clădire.
– Hai, termină cu filmele tale romantice de duminică dimineață.
În spate, băiatul blond rămase pe loc, încă încrucișat, încă cu sprânceana ridicată.
Și totuși… pentru o fracțiune de secundă, colțul gurii i se ridică într-un zâmbet abia vizibil.
Holurile campusului fremătau de pași grăbiți, foșnete de hârtii și râsete adormite. Noah mergea între Eli, Damon și Aven alături, toți arătând ca niște personaje dintr-o comedie matinală… mai puțin Vall, care tocmai își lipise buzele de ale lui Kai într-un sărut lung, hotărât, ca o promisiune nerostită.
– Ne vedem la prânz baby! murmurase Vall printre zâmbete, apoi dispăruse pe coridorul din stânga.
Restul grupului se strecură în sala de curs cu același entuziasm cu care intri într-un consult stomatologic.
Noah se trânti în bancă, capul pe brațe, și mormăi ceva de genul:
– Dacă mă trezește cineva, jur că le las fluturii din vis să-i muște…
Ora trecea cu greu, profesorul vorbea despre alchimia vibrațională, dar Noah era deja dus… într-o altă lume… într-o lume a viselor…
Două fete , o blondă cu părul ondulat și o brunetă cu ochii pătrunzători îl sărutau cu patos. Apoi se apropiau una de cealaltă, atingeri, șoapte, chicoteli. Noah ofta în vis, ca un prinț răsfățat într-o poveste periculoasă și delicioasă.
Apoi, brusc, fetele dispărură și în locul lor, apăru EL. Blondul. Ochii aceia verzi…cămașa deschisă…zâmbetul ironic.
– NUUU! urlă Noah, tresărind din somn cu un țipăt absolut dramatic.
– Vreau fetele înapoi!!
Întreaga clasă înlemni, toți îl priveau, panicați, șocații, sau pur și simplu distrați.
Damon, din spatele lui, încercă să-l atingă discret pe picior, dar îl nimeri mai tare decât voise, iar Noah căzu cu un zgomot zdravăn din bancă, direct pe podea.
– Ahhh, genunchii mei poetici! mormăi el, cu ochii închiși.
Apoi, din stânga, o voce calmă, cu un ton ironic, răsună clar:
– Observ că ai o slăbiciune pentru suprafețele dure. Prima asfaltul, acum pardoseala clasei…
Noah deschise ochii, complet paralizat de moment.
– Nu… nu poate fi…
Ridică privirea…
Fix în banca de lângă, blondul.
Adică exact băiatul peste care căzuse dimineață, mai frumos ca în vis. Și mai real decât toate celelalte bătăi de cap din viața lui.
– Mă urmărești? șopti Noah șocat.
Apoi, complet dezorientat, adăugă cu voce joasă:
– Tu… tu ești un fluture cu colți?!
Băiatul se uită ciudat la el, ridică o sprânceană cu un aer perfect teatral, fără să spună nimic.
Apoi, își întoarse lent privirea spre spatele clasei, unde Eli, Damon , Aven și Kai râdeau cu palmele la gură, încercând cu disperare să nu izbucnească în hohote.
–Frații tăi sunt încântați, murmură blondul, cu voce joasă.
Noah, întins pe podea, roșu până în urechi, nu mai putea decât să ridice o mână.
– Cineva… să mă scoată de aici… sau să mă lase să mor demn.
Și așa, într-o zi absolut banală de curs, Noah tocmai își întâlnise haosul sub forma unui chip dumnezeiesc și a unei voci tăioase și nici măcar nu-i știa încă numele.
Pauza dintre cursuri umpluse cantina cu voci, râsete și miros de cartofi prăjiți combinați cu cafea ieftină. La o masă din colț, băieții stăteau adunați, fiecare cu câte un pahar sau o tavă în față, povestind, râzând, tachinându-se.
Kai avea capul sprijinit în palmă, în timp ce povestea, cu o urmă de jenă în glas.
– Și când Vall a încercat să-și scoată mantia în mijlocul curentului de aer invocat… i s-a lipit de cap, la propriu. Zece minute n-a mai văzut nimic!
– Am zis că era aer SACRU! răspunse Vall indignat, dar râdea deja alături de ceilalți.
-Sacru, da…ca atunci când ai scuipat apă pe altar din greșeală, zise Eli.
Toți izbucniră în râs, cu excepția lui Noah, care stătea într-un colț al băncii, cu o strâmbătură clară pe față și brațele încrucișate.
– Ha-ha, foarte amuzant, da’ când eu pic pe jos, e tragic, și când Vall se învelește în pelerină e haios. Ipocriților…
– Tu ai visat fluturi cu colți și ai urlat după fete dispărute în mijlocul orei, îl taxă Damon, rânjind.
– Și ai căzut peste acel blond de parcă era misiunea vieții tale, adăugă Kai.
– Atât!!! Nu mai zic nimic! bombăni Noah, trăgându-și gluga peste cap și înfigând o furculiță într-un cartof de parcă era vinovatul direct.
În acel moment, însă, masa lor tăcu brusc.
Pentru că la masa lor sosise Aiden, îi saluta pe toți în parte și apoi îl priviră pe Kai.
Silențios, calm, cu aceeași privire ușor apăsată, dar pură.
Kai înlemni de rușine…
Privirea i se încrucișă pentru o secundă cu a lui Aiden, apoi fugi instinctiv cu ochii spre Vall. Îl privi o clipă lung, părând că vrea să-i explice ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau.
Vall zâmbea, dar nu-l presa.
Kai se ridică încet, își netezi bluza și mormăi:
– Revin… vreau să vorbesc cu Aiden câteva minute.
-Dacă…vru Noah să vorbească dar Kai îi aruncă un „nu acum” din priviri și se îndepărtă de masă, pornind spre băiatul care-l aștepta.
Atmosfera în jurul mesei se schimbase.
Damon luă o gură de apă și spuse:
– Parcă n-am mai respirat normal de când a intrat în sală…
-Da… și nici n-am glumit de câteva secunde. Simt cum mă sufoc, murmură Noah, încă ascuns sub glugă.
În depărtare, Kai și Aiden se opriră lângă un perete, unul privind în jos, celălalt drept în ochi.
Vall își așeză mâinile pe genunchi și rămase tăcut, îl privea pe Kai… dar nu cu gelozie ci cu înțelegere.
Și undeva, printre toate emoțiile încordate și gândurile nerostite, lumea continua să respire calm, profund, pregătită pentru un adevăr care urma să iasă la lumină.
Kai și Aiden se opriră într-un colț mai retras al cantinei, departe de privirile insistente ale fraților și de zgomotul fundalului. Timp de câteva secunde, nu spuseră nimic.
Kai își lăsă privirea în jos, strângându-și mâinile în jurul bluzei.
– Aiden… știu că nu ai venit ca să asculți scuzele mele, dar… tot trebuie să le spun.
Aiden nu schiță niciun gest, doar îl privea. Așa cum o făcea mereu: simplu, liniștit, dar cu tot sufletul deschis în ochi.
– În seara aia… când am ieșit la plimbare… când tu ai plecat… n-ai știut, dar… voiam să-ți spun să-ți explic, doar că n-am apucat. Vall… nu era în planul meu, nu era în nicio schemă din viața mea.
Răsuflă adânc și ridică în sfârșit ochii, cu sinceritate crudă în privire:
– Dar m-am îndrăgostit de el și n-am știut cum să fac să nu te rănesc. N-am vrut chiar… n-am vrut.
Aiden clipi încet, fără să-și schimbe expresia.
– Știu, spuse calm.
– Aiden… eu…
– Kai.
Vocea lui Aiden îl opri cu blândețe, niciun reproș ,nicio asprime.
– E ok. Te înțeleg.
Kai rămase tăcut, neștiind cum să proceseze răspunsul.
– Tu… ai tot dreptul să fii fericit. Iar dacă Vall e cel care te face fericit… atunci și eu sunt… fericit pentru tine.
Ochii lui Aiden nu trădau minciună. Era acolo o puritate dezarmantă, greu de găsit la cineva care suferă, dar alege totuși să iubească frumos.
– Aiden… nu știu ce să spun.
– Nu trebuie să spui nimic, zâmbi el slab.
– Prietenia mea… nu depinde de cine iubești. Eu… ți-am fost aproape înainte și… ți-oi fi și după.
Kai simți cum i se strânge pieptul.
– Meriți mai mult decât ce ți-am oferit eu. Meriți ceva… nemincinos, clar, întreg.
Aiden dădu din cap ușor.
– Știu.
Un moment de liniște se lăsă între ei. Apoi Aiden întinse mâna și îl atinse scurt pe umăr.
– Ai grijă de tine, Kai. Și… să nu-l rănești. Nu pentru că e Vall. Ci pentru că ți-ai dat voie să simți.
Kai clătină ușor capul, un nod urcându-i în gât.
– Mulțumesc, Aiden… pentru tot. Și pentru… genul ăsta de iubire pe care puțini o pot arăta.
– Eu n-am iubit ca să primesc. Doar… ca să nu uit cine sunt, spuse Aiden.
Și, cu pași liniștiți, se întoarse spre ieșire, lăsând în urmă o pace pe care Kai nu o așteptase o pace care nu ardea, ci închidea rănile cu respect.
Kai rămase nemișcat câteva secunde. Apoi își duse o mână la piept, acolo unde ceva în el devenise mai ușor. Nu pentru că iubirea dispăruse ci pentru că nu-l mai împovăra.
Kai se întoarse la masă cu pași calmi, dar privirea lui încă purta urma conversației. Se așeză lângă Vall fără să spună nimic, dar când ochii li se întâlniră, un zâmbet liniștit se contura deja între ei. Vall nu întrebă nimic. Doar îi atinse mâna sub masă, discret.
– A fost ok? întrebă Eli, cu sprânceana ridicată.
Kai dădu din cap.
– Da. Mai bine decât credeam.
– Nu s-au tras de păr, concluzionă Noah, ridicându-și gluga de pe ochi.
– Dezamăgitor. Aveam popcorn pregătit… psihologic.
– Noah, tu ai popcorn pregătit pentru absolut orice, spuse Aven trăgându-l ușor de mânecă.
– Normal! Cine știe când apare vreo dramă, un blestem, o iubire imposibilă… sau o blondă fatală cu ochi verzi, adăugă el cu subînțeles, uitându-se în gol cu un aer artistic.
-Sau un psiholog care să te interneze preventiv, îl taxă Damon.
– Glumiți voi, dar acel blond era periculos, l-am visat. Mi-a furat fetele, apoi mi-a furat și demnitatea.
– Demnitatea ți-ai pierdut-o când ai căzut peste el cu fața în pământ și ai întrebat dacă e fluture, râse Aven.
– A fost o metaforă spirituală! strigă Noah.
– Un simbol al traumei mele emoționale!
– A fost o criză existențială în direct, completă cu broască pe ton înalt, chicoti Eli.
Noah făcu o grimasă și-și luă tava de pe masă.
– Știți ceva? Voi râdeți acum, dar… când va veni momentul și tipul ăla o să se îndrăgostească de mine…
Toți se opriră și-l priveau cu fețe înghețate.
– Ce? se uită Noah în jur.
– Eu pot fi fermecător!
– Da, sigur, răspunse Damon ca un pisoi electrocutat în ploaie.
Noah oftă adânc și își îndesă un cartof în gură.
– O să vă pară rău. Toți. O să-mi cereți sfaturi de cucerit bad boys.
– Noah, nici măcar nu-ți legi adidașii la același nivel. Cum să seduci o ființă cu păr de aur și privire de gheață?
-Cu autenticitate, spuse el cu gura plină și puțină nebunie!
Tocmai atunci, ca dintr-un scenariu scris de zei ai comediei, o siluetă trecu pe lângă masa lor. Un parfum masculin, subtil, o vibrație rece și… un pas lent, elegant.
Toți își întoarseră capetele în sincron.
Era EL. Blondul.
Se așeză la o masă puțin mai departe, cu o carte în mână, complet neafectat de prezența lor….sau poate doar prefăcându-se.
Noah rămase blocat cu furculița în aer.
– Spuneți-mi că nu e un vis… sau că nu mai urmează un fluture cu colți.
– Nu, e real. Și da, arată de parcă i s-au rugat stelele să se nască, murmură Aven.
– Tu taci! Ai deja frumusețea ta, nu-l admira și pe el! se plânse Noah.
– Vorbește mai încet, poate te aude, spuse Kai, chicotind.
Noah se ridică ușor.
– Mă duc… poate îi cer sare.
– Sau demnitate, completă Vall.
Noah le aruncă o privire de „vă urăsc toți” și, cu inima în gât, făcu un pas în direcția mesei la care stătea blondul.
Noah își netezi tricoul tot pe dos își trecu o mână prin părul ciufulit, încercând să-l ordoneze, apoi își drese glasul ca și cum urma să țină un discurs.
– Ok, Noah… calm, zâmbește. Fii fermecător, nu-i mare lucru, e doar un zeu blond cu potențial criminal în privire…nimic nou.
Ajuns lângă el, își încleștă mâinile la spate și rosti, cu voce joasă, jucăușă:
– Bună… Îmi cer scuze că te întrerup din lectură, dar… voiam să știu dacă… sarea ta are puteri magice. Poate să domolească fluturii cu colți din mine?
Nimic….Nici măcar o tresărire.
Blondul răsfoia o pagină, calm, ca și cum Noah ar fi fost o muscă care zburase prin fața lui.
Noah tuși scurt, dar teatral.
– Sau poate… poate sarea ta poate să alunge demonii care mă fac să cad peste oameni frumoși fără să vreau. E… o problemă medicală, sincer.
Din nou, nicio reacție.
Apoi, fără să ridice privirea din carte, băiatul blond apucă solnița de pe marginea mesei, i-o întinse spre Noah fără să-i arunce nici măcar o privire și se întoarse la lectura lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Noah rămase blocat, cu solnița în mână, privindu-l ca pe o operă de artă care tocmai îl respinsese în limba latină.
– …Mulțumesc. Era tot ce-mi lipsea azi. Sare pe rană, literal…
Se întoarse spre masa fraților, unde toți se uitau deja spre el.
Damon își ținea mâna la gură, Eli bătea discret din palme, Aven avea o expresie de compasiune amuzată, iar Vall părea că se abține să nu aplaude în picioare.
Noah se întoarse la ei cu solnița în mână, o trânti pe masă și mormăi:
– Nu e interesat de mine. Solnița are mai multe șanse decât mine.
– Ai fost… încântător, spuse Kai, râzând.
– Am fost invizibil, rectifică Noah.
– Am fost un zgomot de fundal. Am fost… o furnică în prelegerea lui Platon.
– Sau poate e doar genul greu de cucerit, spuse Eli, ridicând din umeri.
– Sau… impenetrabil, completă Vall.
– Sau… deja îndrăgostit? îndrăzni Aven.
Noah oftă dramatic, sprijinindu-se cu capul de masă.
– Atunci trebuie să devin… mai interesant decât o carte. Doamne-ajută.
Noah își lăsase capul pe masă, cu solnița în față, de parcă era trofeul unei înfrângeri dramatice. Frații chicoteau în jurul lui, dar el nu se clintise, nici măcar o respirație adâncă.
Apoi… pași…lungi….calmi….hotărâți.
Toți ridicară privirea. Blondul trecea încet pe lângă masa lor, cu cartea sub braț și privirea înainte, ca și cum nici n-ar fi existat vreo interacțiune.
Dar când ajunse fix lângă Noah, se opri. Fără să se uite la el.
– Data viitoare… încearcă cu zahăr, spuse, cu o voce joasă, ironică, perfect stăpânită.
Noah ridică brusc capul, ochii măriți.
– A vorbit! El a vorbit cu mine!
– Și te-a ars… dulce, chicoti Eli.
– Ați auzit?! V-ați notat?! A vorbit! Și mi-a zis „zahăr”! Asta e o metaforă pentru dragoste, da?!
– Sau pentru glicemie ridicată, spuse Damon calm.
Noah se lăsă pe spate, cu un zâmbet larg și tâmp pe chip.
-Gata. M-am îndrăgostit oficial. E clar. Scrie pe mine „atins de nebunie și parfum scump”.
Și în timp ce blondul dispărea după colț, fără să întoarcă privirea, Noah era deja hotărât:
Data viitoare nu vine doar cu zahăr. Vine cu tot borcanul de farmec.
Doamne, ce-mi plac băieții și iubiții lor! Sunt toți spumosi și plini de viata când au momente de respiro. ❤️❤️❤️