IUBITA MEA FLOAREA SOARELUI- Capitolul 17

Trecutul

Acea zi fusese un adevărat coșmar. Să pierzi doi oameni din cauza nenorociților de motocicliști era suficient de rău. Să-i pierzi pentru că exista un turnător era și mai rău.

Nu știam cu certitudine cine era. Indiciile îl arătau pe Andrea. Nu fusese la cina de Crăciun, cu două zile în urmă, deși trebuia să o păzească pe Gaia în acea seară.

Era aproape miezul nopții când am intrat în casă, așteptându-mă să găsesc totul cufundat în somn, ca de obicei. Lumina se revărsa însă în hol, venind din sufragerie. Am urmat-o și l-am găsit pe Daniele pe canapea, jucându-se pe o tabletă mică, cu fruntea încruntată de concentrare.

M-am apropiat de el.

— De ce ești încă treaz?

— Nu pot să adorm. Unchiul Andrea mi-a dat asta.

— Unde e el?

— Sus, cu mama. Se joacă.

Nici măcar nu și-a ridicat privirea, complet absorbit de ecranul colorat. Tocmai de aceea nu-i dădusem niciodată un astfel de dispozitiv.

— Se joacă?

Daniele a dat din cap absent.

— Da. Unchiul Andrea mi-a dat și mie asta ca să mă joc.

— Stai aici și continuă să te joci, am spus ferm.

M-am îndreptat spre scări, scoțând pistolul. Am urcat pe vârfuri, atent să nu scot niciun sunet.

În fața ușii dormitorului Gaiei m-am oprit și am ascultat. Dincolo de ușă, cineva a gemut, apoi o femeie a țipat. Nu erau sunete de tortură.

Am deschis brusc ușa. S-a izbit de peretele din spate.

Furia mi-a năvălit în vine la vederea din fața mea.

Gaia, soția mea, gravidă într-un stadiu avansat, îl călărea pe fratele ei vitreg. Amândoi erau goi.

Soția mea se culca cu fratele ei vitreg.

Pentru o secundă, niciunul nu s-a mișcat.

Gaia a scos un țipăt și și-a acoperit sânii, de parcă aș fi avut mai puțin drept să-i văd decât nenorocitul de frate vitreg al ei. O privire s-a schimbat între ei și am știut — asta nu era ceva recent. Se întâmpla de mult timp. Poate chiar dinainte să ne căsătorim.

Gustul amar al trădării mi-a umplut gura, urmat de o sete irezistibilă de răzbunare.

Am închis ușa.

Andrea a împins-o pe Gaia de pe el și s-a năpustit spre pistolul de pe noptieră. Am tras.

Glonțul i-a străpuns palma, sfâșiind-o. Sânge și fragmente de carne s-au împrăștiat peste tot. A urlat de durere.

— Nu! a țipat Gaia, ridicându-se în picioare și îndreptându-se spre armă.

Am fost lângă ea în doi pași mari, încolăcindu-i brațele în jurul cutiei toracice, deasupra burții.

— Nu! a țipat din nou, zvârcolindu-se în strânsoarea mea.

I-am acoperit gura cu palma și am târât-o spre baie.

— Nu mai țipa, am mârâit.

— Daniele nu trebuie să audă asta.

Țipetele ei înăbușite nu au încetat. Nu-i păsa dacă fiul nostru auzea. Am împins-o în baie și am încuiat ușa, înainte să mă întorc la Andrea, care își revenea din amețeala indusă de durere. Gaia lovea cu pumnii în ușă.

Andrea a încercat din nou să ajungă la pistol. I-am împușcat și cealaltă mână, simțind o satisfacție bolnăvicioasă la urletul lui de agonie. S-a prăbușit înapoi, cu un strigăt înăbușit, ținându-și mâinile distruse în față.

— Nu-l răni pe Andrea! Nu, Cassio, sau jur că voi omorî copilul din pântecele meu!

Am înghețat. Privirea mi s-a dus spre ușă, incapabil să cred ce spusese Gaia. Am intrat în dressingul walk-in și am luat bandă adezivă și cătușe înainte să mă întorc în dormitor. Andrea nu mai reprezenta un pericol în starea lui.

Am deschis ușa, iar Gaia aproape a căzut peste mine. În clipa în care a văzut ce țineam în mână, s-a împiedicat și a apucat un brici de bărbierit, apăsându-l pe partea inferioară a burții.

— Nu-l răni, altfel o să-mi scot eu însămi copilul din pântece!

— Ți-ai răni propria fiică pentru bărbatul ăsta?

— N-ai înțelege! a răgușit ea.

— L-am iubit toată viața. El e tot ce contează!

— Pune briciul jos, Gaia, și putem vorbi.

— Nu-l vei lăsa să trăiască niciodată. Te cunosc. Ori el, ori tu.

— Și mă vrei mort.

— Da. Niciun strop de ezitare.

— Am vrut să dispari, atât. Nu-mi doresc nimic mai mult.

M-am năpustit înainte, apucând-o de încheietură înainte să se poată răni. În ciuda zvârcolirilor ei, am reușit să-i leg mâinile și picioarele și s-o așez cu grijă pe un morman de prosoape. I-am acoperit gura cu bandă adezivă, ca să nu-l alarmeze pe Daniele cu țipetele.

— Nu te pot lăsa să ne omori copilul.

Ochii ei ardeau de furie când m-am ridicat și am părăsit camera. Am închis ușa cu un clic ușor.

Andrea se ridicase șovăind, dar l-am prins înainte să poată fugi. L-am legat de radiator cu cătușele și i-am acoperit gura. Aveam să ne „vorbim” mai târziu.

Respirând adânc, mi-am verificat hainele de petele de sânge, apoi mi-am schimbat cămașa înainte să cobor. Pe drum, i-am trimis un mesaj lui Faro să vină cu un doctor care să o poată trata pe Gaia. I-am ignorat întrebările ulterioare.

Daniele stătea în mijlocul sufrageriei, cu tableta încă în mână. Fața lui mică exprima o confuzie profundă. Am reușit să zâmbesc, în ciuda întunericului care mă cuprindea.

— Ai avut dreptate. Mama ta și unchiul Andrea se jucau.

— Am auzit țipete.

Am scos un râs forțat, deși gâtul mi se strângea.

— Da… se jucau de-a v-ați ascunselea și mama s-a speriat.

M-am apropiat și l-am mângâiat pe cap.

— Acum te duc la pat. Poți continua să te joci dacă vrei.

A dat din cap. L-am ridicat și l-am dus sus, simțind căldura trupului lui mic. El scotea la iveală partea bună din mine — o parte pe care Andrea nu avea s-o mai vadă niciodată. După ce l-am pus în pat, am încuiat ușa.

M-am întors în dormitorul Gaiei. Zăcea exact unde o lăsasem. Privirea ei implora pentru Andrea — bărbatul cu care mă înșelase de opt ani.

I-am întors spatele și m-am îndreptat spre Andrea. După ce i-am desfăcut cătușele, l-a apucat de încheietură și l-am târât după mine, ignorând țipetele lui înăbușite. L-am tras pe scări în jos chiar când Faro a intrat în hol cu cheia, urmat de doctorul nostru.

Ochii lui Faro s-au oprit asupra trupului însângerat al lui Andrea, apoi s-au ridicat spre mine. Fața doctorului a rămas impasibilă. Știa regulile.

— Gaia e sus. Trateaz-o și asigură-te că ea și copilul sunt teferi. Și nu o pierde din ochi nicio clipă. A amenințat că va răni copilul.

N-am așteptat răspuns. L-am smucit pe Andrea spre ușa subsolului și l-am împins pe scări. Geamătul lui s-a stins când s-a lovit de podea. L-am urmat. Pași grăbiți s-au auzit în spatele meu. Faro.

Andrea zăcea ghemuit. L-am târât într-o cameră izolată fonic și l-am ridicat pe un scaun.

Faro m-a privit precaut.

— E un turnător?

— Poate.

Dar mai ales e un bărbat care se culcă cu propria soră.

Ochii lui Faro s-au lărgit.

— Cassio…

— Nu.

Compasiunea era pentru cei slabi și proști. Poate eram prost, dar nu eram slab.

— La naiba, a mormăit Faro.

I-am smuls banda de la gură lui Andrea.

— Acum vom vorbi.

Andrea a scuipat pe pieptul meu.

— N-avem nimic de vorbit.

— Ba da. L-am apucat de gât.

— De cât timp ai o relație cu soția mea?

Andrea a rânjit.

— A fost a mea înainte să fie a ta.

— Ce vrei să spui?

— Suntem împreună de când Gaia avea cincisprezece ani.

Furia mi-a explodat în vene.

— Minți.

— De ce? a râs hidos.

 — Pentru că a sângerat prima dată? Există doctori care repară orice.

Opt ani. Atâta timp mă înșelase.

— Cassio, ține minte de motocicliști, a spus Faro, dar abia l-am auzit.

Andrea a înghițit.

— Dacă mai vrei vreun moștenitor, trebuie s-o ții în viață pe Gaia. Daniele și Simona nu sunt ai tăi. Sunt ai mei.

Un țiuit ascuțit mi-a umplut urechile. M-am năpustit asupra lui.

L-am lovit cu pumnii până când n-am mai putut respira, până când oasele mi-au ars de durere. Faro a încercat să mă oprească, dar l-am aruncat deoparte cu un răget animalic.

Când m-am oprit, Andrea nu mai era decât carne și sânge.

Când am deschis din nou ochii, eram calm.

Faro s-a așezat în fața mea.

— Ești bine?

Mi-am privit mâinile însângerate.

— Soția mea s-a culcat cu fratele ei vitreg…

Cuvintele mi-au murit în gât.

— Andrea te-ar fi provocat intenționat, a spus Faro.

 — A vrut o moarte rapidă.

M-am uitat la ce rămăsese pe podea.

— Nu cred că a fost lipsită de durere.

— Dar a fost rapidă.

M-am sprijinit de perete, fără direcție.

— Ce vei face acum? Cu Gaia.

— Nu știu.

Nu puteam,  nu voiam s-o omor. Era încă soția mea, încă mama lui Daniele și a Simonei. Capul mi-a căzut în piept, copleșit de emoții.

— Cassio.

Faro m-a strâns de umăr, vocea lui plină de îngrijorare.

— Sună-l pe tatăl tău. Cheamă-l. Trebuie să știe. Nu anunța pe nimeni altcineva încă. Trebuie să inventăm o poveste.

— Vei păstra secretă aventura Gaiei?

— Bineînțeles. Nu vreau ca oamenii să știe.

— Vom da vina pe Andrea. Îl vom declara trădător, ceea ce probabil a și fost.

— Gaia ar putea ști mai multe. Dacă a fost iubita lui, poate că au vorbit despre trădare.

M-am smuls din strânsoarea lui Faro. Un nou val de furie și disperare m-a cuprins.

— Trebuie să vorbesc cu ea.

— Cassio, a spus Faro, apucându-mă din nou de umăr.

— Chiar dacă nu o omori, nu mai poți avea încredere în ea. Căsnicia voastră s-a terminat.

N-am răspuns. Am urcat scările.

I-am găsit pe Gaia și pe doctor în dormitorul ei. Zăcea în pat, sedată. Doctorul era transpirat, cu o umflătură pe frunte.

— S-a zbătut. A trebuit s-o sedez și s-o așez în pat.

— Altfel s-ar fi rănit pe ea și pe copil.

Doctorul Sal m-a privit atent, ochii lui scanându-mi hainele pătate de sânge.

— Ar trebui să-ți verific rănile?

— Copilul este bine? am întrebat de la ușă, incapabil să mă apropii de patul în care fusesem trădat.

— Este. Desigur, nu e ideal să o sedez.

 — Dacă va fi agitată când se trezește, va trebui s-o imobilizăm. Nu pot continua să-i administrez sedative în starea în care se află.

— Putem lua copilul acum?

Sal a clătinat din cap.

— Teoretic, da. Dar ar fi mai sigur să așteptăm încă două-trei săptămâni.

Cum puteam să-mi protejez copilul? Ar fi trebuit s-o supraveghez pe Gaia fără încetare și să sper că va supraviețui pierderii lui Andrea. Știam că era o iluzie. Căsnicia noastră era moartă. Poate fusese moartă de la început.

— Rămâi cu ea.

Am ieșit și m-am dus în dormitorul nostru conjugal. Am făcut un duș rapid, m-am îmbrăcat și m-am dus la Daniele. Dormea, ghemuit pe o parte. M-am prăbușit pe podea lângă pat și i-am mângâiat părul rebel.

Semăna cu Gaia. Ochii ei căprui, părul blond-închis, trăsăturile feței. Nimic din mine. Andrea și Gaia semănau izbitor. Dacă Andrea era tatăl lui Daniele, asta explica totul.

O durere ascuțită mi-a străpuns pieptul.

Nu o iubisem niciodată pe Gaia pentru ceea ce era. O protejasem pentru darul pe care mi-l oferise: un copil.

Voci s-au auzit pe hol. Tatăl meu.

M-am ridicat și i-am găsit pe el și pe Faro vorbind în șoaptă. Tata s-a apropiat șchiopătând, palid.

— Dacă vrei să o faci pe Gaia să dispară după naștere, nimeni nu te-ar învinovăți. Nici eu.

— Nu vreau să dispară.

Tata a părut surprins.

— Faro mi-a spus totul. E un pericol pentru tine.

— Nu pentru mine. Pentru copiii mei.

— Nici măcar nu știi dacă sunt ai tăi. Trebuie să faci un test.

— Și apoi?

— Dacă nu sunt, îi poți trimite pe ea și pe copii la familia ei. Îți vei lua o nouă soție.

Să-l abandonez pe Daniele?

— Daniele și Simona sunt copiii mei. Oricine susține altceva va plăti prețul.

O parte din hotărârea mea era lașitate. Mi-era frică de adevăr.

— Nu uita cu cine vorbești, a spus tata.

— Nu uit. Te respect. — Nu distruge asta.

Tata a oftat adânc.

— Dacă alegi să trăiești în întuneric…

— Întunericul e locul în care ne simțim cu toții confortabil.

M-am întors spre Faro.

— Scapă de cadavru.

….

Trei săptămâni mai târziu, Simona s-a născut prin cezariană. Starea Gaiei se degradase. Trebuia supravegheată constant. Elia, Sybil și Mia făceau schimburi. Nu puteam fi în aceeași cameră cu ea fără să devină isterică.

Când am ținut-o pentru prima dată pe Simona în brațe, m-am îndrăgostit instantaneu. Legătura de sânge nu conta.

Gaia nu a trecut niciodată peste moartea lui Andrea. Am trăit o minciună din ce în ce mai grea. Casa mea, cândva refugiu, devenise amară.

La patru luni după nașterea Simonei, în ziua aniversării căsătoriei noastre, Gaia a pus capăt tuturor.

Când am intrat în casă, liniștea era greșită.

Sybil dormea pe canapea.

— Ăsta nu e doar somn! Unde sunt copiii?

Pe palier, urme mici de lăbuțe însângerate.

Am intrat în camera Simonei. Zăcea nemișcată.

Am smuls-o în brațe. A țipat. Cel mai frumos sunet din lume.

Daniele era pe hol, ținând-o pe Loulou. Câinele și mâinile lui erau pline de sânge.

M-am repezit la el.

— Daniele, ce s-a întâmplat?

— L-am găsit pe Loulou. Unde e mama?

Câinele s-a smucit și a fugit în dormitorul Gaiei. Daniele a făcut un pas să-l urmeze.

L-am apucat de încheietură.

O frică rece mi-a străbătut oasele.

— Nu. Ai fost deja acolo?
— Mama dormea. E trează acum?

Gâtul mi s-a strâns.

— Nu. Încă doarme. Du-te jos la Sybil. Trebuie să te spele.

Daniele și-a înăsprit expresia.

— O vreau pe mama.

— Daniele, du-te jos!

Încet, s-a retras și a dispărut pe scări.

Simona se liniștise în brațele mele. Era prea mică să înțeleagă, dar tot nu puteam s-o iau cu mine în dormitor, știind ce aveam să găsesc. Am pus-o la loc în pătuț, apoi m-am îndreptat încet spre dormitorul Gaiei.

Împingând ușa, m-am strecurat înăuntru.

Un miros familiar mi-a umplut nările — un miros care nu însemnase nimic pentru mine până în ziua aceea, dar care de acum înainte avea să însemne totul. Chiar știind ce aveam să văd, priveliștea m-a lovit ca un pumn în stomac.

M-am apropiat încet de pat. Unul dintre brațele Gaiei atârna inert pe margine, picurând încă sânge pe parchet. Loulou stătea cocoțat dedesubt, lingându-i cu aviditate degetele lipicioase. Se afla într-o baltă de sânge — atât de mult, încât știam că n-avea rost să chem ambulanța. Meseria mea mă învățase cât sânge poate pierde un om înainte să fie nevoie să intervii… înainte ca toate informațiile necesare să fie extrase.

Gaia plecase.

Sângele continua să picure pe Loulou, iar nenorocitul îl lingea cu poftă. Înfuriat, l-am apucat de ceafă, m-am dus spre ușă și l-am aruncat pe hol. A aterizat scheunând, apoi a fugit.

M-am uitat la mâinile mele însângerate, apoi la trupul neînsuflețit al soției mele. Încet, am închis ușa, în caz că Daniele ar fi trecut pe acolo. O amprentă roșie a rămas pe lemnul lăcuit.

Daniele nu trebuia să vadă asta.

M-am întors spre pat. Trandafirii roșii pe care o servitoare îi cumpărase Gaiei pentru aniversarea de opt ani de căsnicie zăceau mototoliți lângă trup. Trandafiri roșii care se potriveau cu cearșafurile pătate și cu rochia ei albă. O încercare disperată de a repara o căsnicie spartă. Dovada propriului meu eșec.

Secundele treceau în timp ce o priveam. Chiar și moartă, era frumoasă. Alesese să poarte rochia de mireasă când se sinucisese. Încă i se potrivea perfect. Cristalele de pe corsaj străluceau în lumina lămpii; unele, stropite cu sânge, păreau rubine. Se potriveau cu pietrele din colierul ei. Își ondulase părul exact ca în ziua nunții.

De cât timp plănuise asta?

Am scos telefonul și l-am sunat pe tatăl meu. Rareori îl sunam după cină. El și mama își petreceau serile cu filme vechi sau jucând table. Dragostea lor fusese ceva la care tânjisem când eram tânăr — înainte de căsătorie, înainte de Gaia.

— Cassio, nu ai o rezervare la cină cu Gaia?

O cină pentru a etala public căsnicia noastră eșuată.

— Gaia e moartă.

Tăcere.

— Poți să repeți?

— Gaia e moartă!

— Cassio…

— Cineva trebuie să curețe asta înainte să o vadă copiii. Trimite o echipă de curățenie și anunță-l pe Luca.

Am închis.

O bucată de hârtie de pe noptieră mi-a atras atenția. M-am apropiat de pat. Moartea nu mă deranja — nu când eram eu cel care o aducea atât de des — dar fiecare fibră din mine se împotrivea să mă apropii de cadavrul soției mele. Brațul ei liber era întins peste piept. Sângele de la încheietura tăiată îmbibase rochia albă. Ochii ei căprui, lipsiți de viață, priveau tavanul — chiar și în moarte păreau plini de acuzație.

I-am închis pleoapele, apoi am luat scrisoarea cu degete tremurânde.

Scrisul ei elegant și hârtia fină sugerau un bilet de dragoste. Nu era.

Scrisoarea Gaiei

O parte din mine a murit în ziua nunții noastre. Ai luat totul de la mine. De fiecare dată când mă atingeai, îmi imaginam că era Andrea. Era singura cale să îndur atingerea ta. Și apoi mi-ai luat și asta — singurul lucru pe care l-am iubit cu adevărat.

Ai crezut că te-am urât de la început, dar acum știi cum arată ura adevărată. În fiecare zi de când l-ai ucis pe Andrea, am căutat o cale să te distrug. Și am găsit-o.

Știam că te-ar ruina dacă i-aș ucide pe Daniele și Simona. Îi iubești așa cum l-am iubit eu pe Andrea. Am vrut să-i omor ca să te rănesc. Am vrut să-mi ucid propriii copii ca să-ți provoc aceeași agonie.

Dar astăzi, lângă pătuțul Simonei, n-am putut. Nu din cauza ta. Din cauza lui Andrea. Ar putea fi copiii lui și nu pot distruge această ultimă parte din el. Sper că sunt ai lui. Sper că vei afla adevărul și că te va sfâșia.

Părinții mei știau. M-au forțat să mă căsătoresc cu tine. Te-au mințit și mi-au distrus viața.

Chiar dacă nu pot spera la remușcările tale, pot avea încredere în instinctul tău de răzbunare.

Respirația mi s-a tăiat. Nu eram trist că o pierdeam. Nu o avusesem niciodată. Fusese a lui Andrea, chiar și după moartea lui.

Am simțit durere pentru ce însemna asta pentru Daniele și Simona și o furie oarbă față de cei care construiseră acest iad — părinții ei, care mă lăsaseră să calc, orb, pe un cuțit deschis.

O bătaie în ușă. N-am reacționat.

Ușa s-a deschis. Faro a intrat și s-a oprit lângă mine. A spus ceva, dar nu am auzit. A luat scrisoarea din mâna mea. Nu conta.

— Cassio! M-a scuturat. În spatele lui, tatăl meu se sprijinea de baston, cu fața schimonosită de furie.

— Să nu îndrăznești să te simți vinovat, a mormăit el. — Asta a vrut. Te-a înșelat, a încercat să-ți omoare copiii.

Faro mi-a întâlnit privirea.

— Nici tu nu ai ales această căsnicie. Nu ești mai vinovat decât ea.

Și totuși… vina era acolo.

— Nu știu cât de mult a văzut Daniele.

— Nici nu va înțelege.

— L-am încuiat pe câine în beci. Era plin de sânge, a spus Faro.

Am dat din cap absent.

— Ocupă-te de tot. Am ceva de rezolvat.

— Fiule, a spus tata, cu frică în ochi, — spune-mi că nu vei face vreo prostie.

— Nu genul la care te gândești.

Am plecat.

Douăzeci de minute mai târziu, băteam la ușa socrilor mei. Când au deschis, am ridicat pistolul.

— Hai să vorbim despre Andrea și Gaia.

A doua zi, menajera i-a găsit morți în dormitor. Se împușcaseră, incapabili să facă față pierderii fiului și a fiicei.

Aceasta a fost declarația oficială.