BODYGUARD- Capitolul 10

Zăpada înghițea urmele pașilor și așeza peste tot un strat alb, ca un giulgiu menit să ascundă adevărul nopții. Dimineața răsărea stinsă, cu lumina ei palidă străpungând printre brazi, iar cabana, cândva liniștită, purta acum cicatricile unei lupte sângeroase. Aerul mirosea a fum, a metal și a sânge vechi, dar în interior băieții nu aveau timp pentru poezie: aveau de șters urmele.

Luca, cu fruntea încruntată și gesturi precise, aduna cartușele goale de pe podea, fiecare învelit într-o cârpă umedă, ca să nu lase amprente. Rafe ridica trupurile grele ale oamenilor lui Sin, mușchii încordați și respirația gâfâită spunându-i cât de mult îl durea să vadă atâția căzuți. Îi așeza pe o prelată groasă, cu gesturi respectuoase, parcă le cerea scuze fiecăruia pentru că sfârșiseră aici. Emil, palid dar hotărât, spăla podeaua cu găleți de apă amestecată cu cenușă, ștergând petele de sânge ca și cum ar fi vrut să șteargă amintirea în sine.

Armis stătea într-un colț, cu o mătură în mâini. Părea un prinț decăzut, pus să curețe castelul în care fusese prizonier. Dar ochii lui nu mai erau ironici, nu mai scuipau furie – acum ardeau mocnit, ca un jar ascuns sub cenușă. Se mișca mecanic, fără să se plângă, fără să întrebe, ca și cum încerca să-și împace vina cu utilitatea.

Pe scaunul mare din fața șemineului stătea Sin. Pielea lui măslinie era tăiată de bandaje albe, iar sângele încă îi păta cămașa neagră. Dar, în ciuda durerii, postura lui rămânea dreaptă, autoritară. Cu mâna stângă ținea telefonul, iar degetele lui alergau scurt peste ecran.

Un mesaj, rece, concis, trimis către un singur destinatar: „Armis va fi mutat. Două zile. Locație nouă.”

Apăsă send și lăsă aparatul să alunece pe genunchi. Respirația îi era grea, dar controlată. Ochii îi urmăreau fiecare mișcare din jur: Luca aplecat peste prelată, Rafe frecându-și ceafa plină de sudoare, Emil șoptind rugăciuni scurte în timp ce strângea prosoapele, Armis ridicând privirea din când în când spre el.

Nu spuse nimic. Nu era nevoie. Aura lui tăcută dicta ritmul în care ceilalți lucrau.

– Mai avem unul, spuse Rafe din ușa magaziei, trăgând după el un trup în negru.

– L-am găsit sub lemne.

– Acolo l-a pus Sin, murmură Luca, aruncând o privire spre asiatic.

Sin încuviință abia vizibil, fără să ridice glasul. Doar atât.

Armis strânse mai tare mânerul măturei. Fiecare gest al lui Sin, fiecare clipire, îl făcea să înțeleagă că omul acela nu doar supraviețuia, ci conducea chiar și de pe marginea patului, chiar și rănit. Și simțea o neliniște în piept: un amestec de admirație și furie, de atracție și teamă.

– Am terminat aici, spuse Emil, obosit, arătând spre podeaua care sclipea umedă.

Luca îi făcu semn să tragă perdelele grele. Lumina nu trebuia să dezvăluie nimic străin privirilor de afară.

– Și cu trupurile? întrebă Rafe, aruncând priviri în toate direcțiile.

Sin își ridică încet privirea. Glasul lui, deși abia o șoaptă, tăie aerul ca o lamă.

– Le ducem în pădure, la est. E un drum vechi, părăsit. Nu vor fi găsiți.

– Singuri? replică Rafe, indignat.

– Împreună, rosti Sin, fixându-l cu ochii lui negri.

– Dar la noapte. Ziua ne expune.

Rafe își mușcă buza și dădu din cap.

Armis, însă, izbucni:

– De ce atâta ascuns? De ce să-i ducem în pădure ca niște câini? Merită mai mult!

Sin îl privi scurt, un fulger rece.

– Merită discreție, rosti, și Armis simți cuvintele ca o lovitură.

Se făcu liniște. Doar trosnetul lemnelor din foc se auzea. Emil se așeză pe marginea unei canapele, cu chitara lui abandonată lângă. Luca se sprijini de perete, cu brațele încrucișate.

Sin își drese glasul, fiecare cuvânt ieșind cu greutate, dar și cu o disciplină neclintită.

– Două zile. Atât avem. Cristian știe. Mutarea va fi făcută. Până atunci, cabana devine fortăreață. Niciun pas în afară fără mine.

Ochii lui alunecară spre Armis.

– Niciun pas.

Armis simți că jarul din el se reaprinde. Dar de data aceasta nu urlă. Nu se ridică să spargă geamul, nu aruncă cuvinte grele. Doar îl fixă pe Sin și lăsă tăcerea să spună tot.

În aer, tensiunea era un animal care respira cu ei.

Rafe îl rupse primul:

– Și dacă tatăl tău află? întrebă, uitându-se la Armis.

Toți ochii se întoarseră spre el. Armis inspiră, și pentru prima dată spuse răspicat:

– Nu mă interesează. Alexei nu vrea decât imagine. Eu vreau viață.

Sin îl privi o clipă în plus, apoi își întoarse fața spre foc. Un zâmbet firav, aproape imperceptibil, trecu pe sub colțul buzelor lui.

Afara, vântul începu să bată mai tare printre brazi, ca un semn că lumea din jur se pregătea pentru următoarea lovitură.

Cabana rămânea un sanctuar fragil. Și înăuntru, patru băieți și un bodyguard rănit învățau să respire pe marginea unei furtuni.

Noaptea se lăsase peste cabană ca o pânză neagră, grea, presată de liniștea muntelui. Brazii foșneau încet, sub vântul care cobora rece, iar ferestrele mari reflectau flăcările șemineului dinăuntru. Băieții se risipiseră în camerele lor, fiecare obosit de ziua lungă și plină de umbre, dar Armis nu putea dormi. Se învârtea prin cameră, cu mâinile în păr, cu privirea tulburată. Întrebările îi țiuiau în cap, ca un roi de viespi care nu-i dădea pace.

Coborî scările încet, cu pași abia auziți. Îl găsi pe Sin acolo unde se aștepta: în fața ferestrei mari din salon, cu silueta lui înaltă, întunecată, conturată de lumina slabă a focului. Stătea drept, cu spatele aproape lipit de întunericul exterior, ca și cum făcea parte din el. Brațul bandajat era prins la piept, dar asta nu-i micșora în niciun fel forța.

– Nu dormi niciodată? întrebă Armis, cu voce joasă, aproape iritată.

Sin nu se întoarse.

– Dorm suficient.

– Ăsta nu e un răspuns, rosti Armis, încrucișându-și brațele.

Tăcerea mușcă din spațiu. Sin continuă să privească în afară, ca și cum umbrele dintre brazi i-ar fi spus mai multe decât cuvintele.

– Cine au fost cei de aseară? continuă Armis, făcând un pas spre el.

– Intruși, spuse Sin simplu.

– Asta știu și eu! ridică vocea Armis, frustrat.

– Cine erau? De ce au venit după mine?

Sin întoarse ușor capul, cât să-l privească peste umăr. Ochii lui negri, profunzi, ardeau sub lumina focului.

– Nu contează cine. Contează că i-am oprit.

Armis simți cum îi ardea pieptul. Îl enerva fiecare răspuns scurt, fiecare cuvânt spus parcă pentru a-l ține la distanță. Se apropie și mai mult, până când îi despărțea doar un pas.

– Nu poți să mă ții la nesfârșit în întuneric! spuse cu furie.

– E viața mea. Eu sunt cel vânat. Merit să știu.

Sin clipea rar, iar liniștea lui era mai grea decât orice țipăt.

– Adevărul te-ar distruge acum, rosti rece.

– Nu ești pregătit.

Cuvintele se înfipseră în Armis ca niște ace.

– Nu sunt pregătit? repetă batjocoritor, ridicând din sprâncene.

– Crezi că nu pot duce? După toate nopțile astea, după sângele pe care l-am văzut, după tine căzut la picioarele mele… încă mă tratezi ca pe un copil?

Un moment lung îi strânse pe amândoi într-o tăcere intensă. Sin își întoarse complet trupul spre el. Umbra i se desprinse de fereastră și se proiectă între ei, imensă, rece. Privirea lui îl fixa, adâncă, implacabilă.

Armis îi întâlni ochii. Și, pentru prima dată, simți că nu mai putea întoarce capul. Era prins acolo, în privirea aceea migdalată, în negrul acela care părea să absoarbă toate răspunsurile pe care le căuta. Respirația i se scurtă, iar rânjetul obișnuit îi dispăru de pe buze.

– De ce faci asta? șopti Armis, glasul lui pierzându-și ascuțimea.

– De ce rămâi, de ce lupți pentru mine, când știu sigur că nu ești aici de bunăvoie?

Sin îl lăsă să termine, apoi inspiră lent.

– Am o datorie, răspunse.

– Și o promisiune.

– Cui? Cristian?

Sin nu spuse nimic.

– Lui tata? insistă Armis, mai apăsat.

Din nou, tăcere. Dar tăcerea aceea nu mai era un zid. Era o fisură.

Armis făcu un pas înainte, acum atât de aproape încât îi simțea respirația caldă, amestecată cu mirosul de metal și fum.

– Sau mie? îndrăzni să întrebe, privindu-l direct, cu ochii lui mari, ciocolatii.

Întrebarea pluti între ei, grea, încărcată, și timpul păru că se oprește.

Sin nu clinti un mușchi. Dar privirea lui rămase lipită de a lui Armis mai mult decât ar fi trebuit. O secundă. Două. Trei. Privirea aceea era mai lungă decât orice răspuns, mai tăioasă decât orice replică.

Inima lui Armis bătea nebună. Îi venea să țipe, să-l împingă, să-l sărute, să fugă, totul deodată. Dar picioarele îi rămâneau înrădăcinate, ca și cum Sin îl ținea pe loc doar cu ochii.

În cele din urmă, Sin rupse contactul și se întoarse din nou spre fereastră.

– Du-te sus. Odihnește-te.

Armis își mușcă buza, cu pumnii strânși. O mie de cuvinte îi ardeau în piept, dar nu ieși niciunul. Îl mai privi o clipă, cu dorința și furia amestecate, apoi se întoarse încet, urcând treptele.

Dar în spatele lui, Sin rămase nemișcat, cu mâna apăsată peste bandaj și cu privirea pierdută în întuneric. Îi simțea încă prezența lui Armis, fiecare pas pe scări, fiecare suspin. Și, pentru prima dată în mult timp, zidul lui rece se crăpă puțin.

Afară, vântul şuiera printre brazi, ca un martor mut al unei apropieri ce devenea inevitabilă.

Camera lui Armis era cufundată în semiumbră. Fereastra fusese acoperită cu storuri groase, iar singura lumină venea dintr-o lampă mică, aruncând umbre lungi pe pereți. Armis stătea întins pe pat, dar somnul nu voia să vină. Ochii lui mari, ciocolatii, priveau tavanul de parcă acolo s-ar fi scris toate răspunsurile pe care Sin refuza să i le dea.

Își trecu mâna prin părul ciufulit, trăgându-l spre spate cu un gest nervos. Respira greu, în secvențe scurte, ca și cum pieptul îi era prea strâmt pentru toate gândurile ce i se îngrămădeau înăuntru.

De ce e aici? întreba vocea din mintea lui. Pentru bani? Pentru tata? Pentru Cristian? Sau pentru că vrea cu adevărat să mă țină în viață?

Se ridică brusc și începu să se plimbe prin cameră, cu pașii desculți alunecând pe lemnul rece. Fiecare pas era o întrebare nouă.

Se opri în fața oglinzii și își privi chipul. Ochii lui păreau mai obosiți decât oricând, cercurile întunecate din jurul lor mărturiseau nopțile nedormite. Tatuajele de pe braț păreau acum umbre mai grele, simboluri ale unei vieți pe care o trăise în exces, ca să uite. Își atinse buza de jos cu degetul, încă simțind vibrația cuvintelor pe care nu le spusese.

„Sau mie?” își auzi propria întrebare repetându-se în minte, ca un ecou. O aruncase în aer, spre Sin, și nu primise decât o privire. Dar privirea aceea îl ardea mai mult decât orice răspuns.

Se prăbuși în fotoliul de lângă fereastră și își strânse genunchii la piept. Pentru un bărbat obișnuit să-și ascundă totul în spatele ironiei și al sarcasmului, gestul acela era o dezvăluire. Pentru prima dată, nu mai știa pe cine ura: pe tatăl lui rece, pe Cristian pentru perfecțiunea lui, pe Sin pentru zidul de gheață sau pe sine însuși pentru că începea să simtă.

– De ce mă scoți din minți? șopti spre nimicul din cameră.

Se ridică din nou, smucit, și trase perdeaua puțin, privind spre pădurea acoperită de zăpadă. Era liniște. Prea multă liniște. Îi dădea senzația că este închis într-o colivie albă, unde fiecare fărâmă de libertate era doar o iluzie.

Își trecu mâna peste stomac, acolo unde încă simțea presiunea degetelor lui Sin, când îl împinsese mai devreme în cameră. Îi venea să urle. Îi venea să lovească pereții. Dar în schimb, se lăsă să cadă pe podea, cu spatele lipit de lemnul rece, respirând greu.

Gândurile îl năvăleau: Cine ești cu adevărat, Sin? De ce nu-mi spui? De ce simt că mă învălui chiar și atunci când îmi întorci spatele?

Își închise ochii, dar imaginea lui Sin rămase acolo, clară, cu privirea aceea lungă, cu vocea care i se așezase în suflet ca o rană deschisă.

– O să mă omori înaintea dușmanilor mei, șopti, și râse scurt, amar.

În tăcerea camerei, râsul lui părea un plânset răsturnat.

Se ridică încet, trase pătura peste pat, și se așeză fără să se dezbrace. Își lăsă capul pe pernă și privi tavanul, din nou. Întrebările nu se opriseră. Doar că acum, în loc să-l ardă, îi lăsau o căldură ciudată în piept.

De ce ți-ai dori să te apropii de cineva care te respinge mereu? se întreba. Dar răspunsul era deja acolo: pentru că ochii aceia, negri și reci, îi spuseseră mai mult într-o privire lungă decât îi spusese tatăl lui într-o viață întreagă.

Și așa, Armis adormi târziu, închis în propria minte, unde Sin era și întrebare, și răspuns.