Binecuvântările Oficialilor cerești-Capitolul 7

Discuții la Altarul Puqi, Istorii Viclene despre Trecătoarea Banyue[1]

San Lang îl privi în treacăt și zâmbi.
— O să plec puțin.

Se întoarse și plecă după ce aruncă acele cuvinte cu o nonșalanță totală. Xie Lian ar fi trebuit să-l urmeze și să-l întrebe, dar avea un sentiment ciudat: dacă San Lang spusese că pleacă „puțin”, atunci cu siguranță nu avea să lipsească mult și, fără îndoială, se va întoarce. Astfel, Xie Lian se întoarse în templu.

Începu să scotocească printre lucrurile adunate în noaptea precedentă pe străzi și scoase un wook cu mâna stângă și un satâr cu dreapta. Aruncă o privire asupra legumelor de pe altar și se ridică în picioare.

După aproximativ timpul cât arde o tămâie, se auziră pași apropiindu-se de templu, exact cum se așteptase. Din acei pași lipsiți de grabă se putea ghici ușor că era vorba despre un anumit tânăr care se plimba liniștit. Cele două obiecte din mâinile lui Xie Lian se transformaseră între timp în două farfurii cu mâncare. Le privi și oftă adânc, incapabil să suporte priveliștea acelui dezastru culinar. Lăsă farfuriile jos și ieși să arunce o privire. Desigur, îl văzu din nou pe San Lang.

În fața templului, probabil din cauza soarelui arzător, San Lang își scosese tunica roșie și o legase în jurul taliei. Cămașa albă de dedesubt îi era vizibilă, iar cu mânecile suflecate părea curat și îngrijit. Cu piciorul drept sprijinit pe o scândură mare de lemn și cu o secure mică în mâna stângă, lucra de zor. Unealta părea tocită și grea, dar el o mânuia de parcă ar fi fost o lamă extrem de ascuțită. Tăia lemnul cu nonșalanță, făcându-l să se desprindă ca aluatul. Din colțul ochiului îl zări pe Xie Lian ieșind.

— Doar fac ceva.

Xie Lian se apropie să privească și realiză că făcea o ușă! Era de dimensiunea perfectă, netedă și frumoasă, cu o suprafață fină, surprinzător de bine lucrată, aproape o piesă de artizanat. Xie Lian se gândi că, provenind probabil dintr-o familie înstărită, San Lang nu părea genul obișnuit cu munca manuală. Și totuși, cine s-ar fi așteptat să fie atât de îndemânatic?

— Mulțumesc pentru efortul depus, San Lang.

San Lang zâmbi doar, fără să răspundă. Aruncă securea, montă ușa, apoi bătu de două ori în ea.

— Dacă tot vrei să desenezi un sigiliu, măcar fă-l pe o ușă adevărată. Funcționează mai bine.

Apoi dădu la o parte perdeaua și intră în templu.

Se părea că sigiliul puternic de pe perdea nu avea niciun efect asupra lui, iar lui nici nu-i păsa.

Xie Lian închise noua ușă, dar nu se putu abține să o deschidă din nou, apoi să o închidă. Și iar. Și iar. Uimit de cât de bine era făcută, repetă gestul de mai multe ori înainte să-și dea seama brusc cât de ridicol se comporta. San Lang se așezase deja înăuntru, iar Xie Lian lăsă ușa și aduse chiflele aburinde oferite de săteni în acea dimineață, așezându-le pe masa altarului.

San Lang se uită la chifle fără să spună nimic. Chicoti doar ușor, de parcă ar fi înțeles ceva, dar Xie Lian turnă două boluri cu apă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tocmai când voia să se așeze, observă că San Lang își sufleca mânecile. Pe braț i se vedea o linie fină de tatuaj, niște caractere ciudate.

San Lang îi observă privirea și își lăsă mânecile la loc, zâmbind.

— L-am făcut când eram mic.

Era clar că nu voia să continue subiectul, așa că Xie Lian nu insistă. Se așeză și ridică privirea spre portret.

— San Lang, pictezi foarte bine. Te-a învățat cineva de acasă?

— Nu, doar mă distrez. spuse San Lang, împungând chiflele cu bețișoarele.

— Și totuși, cum ai știut să-l pictezi pe Dianxia din Xianle?

— Nu ai spus tu că știu orice? Evident că știu și cum să-l pictez. râse San Lang.

Era un răspuns evaziv, dar oferit fără ocol. Era clar că nu-l deranja dacă ridica suspiciuni și nici nu se temea de întrebări, așa că Xie Lian zâmbi și lăsă subiectul.

Chiar atunci, din afara templului izbucni o agitație puternică. Amândoi ridicară capul simultan și își aruncară o privire. Cineva începu să bată insistent în ușă, strigând:

— Mare Nemuritor! S-a întâmplat ceva! Mare Nemuritor, ajută-ne!

Xie Lian deschise ușa și văzu un grup de săteni adunați în fața intrării. Șeful satului, văzând ușa deschisă, strigă ușurat:

— Mare Nemuritor! Omul acesta pare că moare! Te rugăm, salvează-l!

Auzind asta, Xie Lian se grăbi spre cercul de săteni adunați în jurul unui cultivator[2]. Era neîngrijit și plin de nisip, hainele și încălțările îi erau zdrențuite. Părea că fugise mult timp pentru a-și salva viața înainte să se prăbușească în sat, unde sătenii îl aduseseră în grabă la Altarul Puqi.

— Nu intrați în panică, nu este mort. spuse Xie Lian.

Se aplecă și îi atinse câteva puncte de acupunctură, iar în acel proces observă mai multe obiecte spirituale: o hartă a celor opt trigrame, o sabie de oțel și altele. Acest om nu părea un cultivator obișnuit, iar expresia lui Xie Lian deveni serioasă.

Nu după mult timp, cultivatorul deschise încet ochii și întrebă cu voce răgușită:

— …Unde sunt?

Șeful satului exclamă:

— Acesta este satul Puqi!

Bărbatul murmură pentru sine:

— Am ieșit… am ieșit… în sfârșit am scăpat…

Privi în jur, iar ochii i se măriră de groază. Țipă speriat:

— S-salvați-mă! Ajutor!

Xie Lian se așteptase la această reacție și întrebă blând:

— Prietene, ce s-a întâmplat? De cine fugi? Nu te teme, vorbește încet și clar…

Un sătean interveni imediat:

— Da, nu-ți fie frică! Îl avem pe Dianxia de partea noastră, sigur te va ajuta cu orice problemă!

Niciunul dintre acești săteni nu-l văzuse vreodată făcând vreo minune, dar îl luaseră cu siguranță drept un zeu adevărat, iar Xie Lian nu știa ce să spună la asta. Să rezolve toate problemele? Asta chiar nu putea garanta…

— De unde vii? întrebă Xie Lian cultivatorul.

— E-eu… vin din Trecătoarea Banyue! răspunse acesta.

Sătenii se priviră între ei.

— Unde-i asta?

— N-am auzit niciodată de ea!

— Trecătoarea Banyue se află în nord-vest, destul de departe de aici, explică Xie Lian.

– Cum ai reușit să ajungi până aici?

— Eu… am scăpat… în sfârșit am ajuns aici…

Vorbele îi erau incoerente, iar starea lui…instabilă. Într-o astfel de situație, cu cât erau mai mulți oameni în jur, cu atât era mai greu să vorbească limpede.

— Haideți să vorbim înăuntru, spuse Xie Lian.

Îl ridică ușor pe cultivator de la pământ și îl ajută să intre în templu. Apoi se întoarse către săteni.

— Vă rog, plecați. Nu mai stați aici să priviți.

Însă sătenii erau foarte binevoitori.

— Mare Nemuritor, ce a pățit?

— Da, ce s-a întâmplat?

— Dacă putem ajuta cu ceva…

Cu cât erau mai entuziaști, cu atât încurcau mai mult. Neavând altă soluție, Xie Lian spuse cu solemnitate:

— El… ar putea fi posedat.

Sătenii se alarmară imediat. Posedarea nu era deloc o glumă! Mai bine să nu rămână prin preajmă. Mulțimea se risipi rapid, fiecare grăbindu-se să plece. Xie Lian nu știa dacă să râdă sau să plângă, așa că doar clătină din cap și închise ușa.

San Lang era încă la masă, jucându-se cu bețișoarele, privind cultivatorul cu coada ochiului.

— Nu-ți face griji pentru el. Continuă să mănânci, îi spuse Xie Lian.

Apoi îl așeză pe bărbat pe un alt scaun, rămânând el în picioare.

— Prietene cultivator, eu sunt stăpânul acestui templu și, într-o oarecare măsură, și eu practic cultivarea. Nu fi neliniștit, poți spune orice. Dacă este ceva cu care te pot ajuta, chiar și puțin, o voi face. Ai menționat Trecătoarea Banyue?

Cultivatorul trase adânc aer în piept de câteva ori. După ce ajunsese într-un loc mai liniștit și ascultase cuvintele liniștitoare ale lui Xie Lian, se calmă în cele din urmă.

— Ai auzit vreodată de Trecătoarea Banyue?

— Da, răspunse Xie Lian.

–Trecătoarea Banyue se află într-o oază din Deșertul Gobi. În nopțile cu lună pe jumătate, peisajul era de o frumusețe rară, de aici și numele.

— Oază? Frumusețe?

Cultivatorul clătină din cap.

–Asta era acum peste două sute de ani! „Lună pe jumătate”? Mai degrabă Trecătoarea Jumătate-Moartă!

— Ce vrei să spui? întrebă Xie Lian.

Omul era tulburat, înfricoșător de tulburat.

— Pentru că cel puțin jumătate dintre cei care trec prin porțile ei dispar! Cum să nu fie Trecătoarea Jumătate-Moartă?!

Așa ceva, Xie Lian nu mai auzise.

— De la cine ai auzit asta?

— N-am auzit de la nimeni! Am văzut cu ochii mei!

Bărbatul se ridică drept.

–Un grup de negustori trebuia să traverseze deșertul. Știau că locul nu e sigur, așa că au angajat întreaga mea sectă să-i protejeze. Dar… izbucni el, furios și disperat,

-…dar la final, doar eu am rămas în viață!

Xie Lian ridică mâna, făcându-i semn să se liniștească și să se așeze.

– Câți erați?

– Cu tot cu secta mea și negustorii, cam șaizeci de oameni!

Șaizeci…

Conform înregistrărilor lui Ling Wen, în cei o sută de ani în care Xuan Ji făcuse ravagii, muriseră doar vreo două sute de oameni. Dar, din ce spunea acest cultivator, lucrurile se întâmplau de peste o sută de ani. Dacă de fiecare dată dispăreau atât de mulți oameni, în decursul câtorva secole numărul total ar fi fost uriaș.

– Când a devenit Trecătoarea „Lunii pe jumătate” Trecătoarea „Jumătate-Moartă”? întrebă Xie Lian.

– Poate acum vreo o sută cincizeci de ani, răspunse cultivatorul.

– După ce a ajuns sub controlul unui cultivator malefic.

Xie Lian voia să afle mai multe despre crime și despre acel „cultivator malefic”, dar ceva nu se lega. Un sentiment straniu îl apăsa, iar neliniștea nu-i dădea pace. În cele din urmă, nu mai putu ignora acea senzație și se încruntă, tăcând.

Deodată, San Lang vorbi:

-Ai fugit până aici din Trecătoarea Banyue?

– Da! Cu greu am scăpat cu viață! oftă cultivatorul.

– Așa…

San Lang nu mai spuse nimic, dar Xie Lian înțelesese deja ce nu era în regulă.

Se întoarse și spuse cu blândețe:

– Trebuie să-ți fie sete, după un drum atât de lung, nu?

Bărbatul ezită, dar Xie Lian îi pusese deja în față un bol cu apă.

– Ia, bea niște apă, prietene cultivator.

O umbră de ezitare îi trecu pe chip la vederea apei. Xie Lian stătea lângă el, cu mâinile ascunse în mâneci, așteptând cu răbdare.

Omul venise de departe, din nord-vest, fugind pentru viața lui. Ar fi trebuit să fie înfometat și însetat. După cum arăta, nici nu mâncase, nici nu băuse nimic pe drum. Și totuși, după ce se trezise, nu făcuse decât să vorbească, fără să ceară nici măcar o înghițitură de apă sau o fărâmă de mâncare. Nu arătase niciun interes pentru ofrandele de pe altar. Nici măcar nu le aruncase o privire.

Cu adevărat… nu era deloc ca un om viu.

Sub privirile lui Xie Lian și San Lang, cultivatorul ridică bolul la buze și se aplecă, sorbind încet apa. Nu părea că își potolește setea; părea mai degrabă precaut, încordat.

În timp ce bea, Xie Lian auzi un sunet de clătinare, ca și cum apa ar fi fost turnată într-un recipient gol.

În acel moment, Xie Lian înțelese ce era.

Îi apucă brațul.

– Nu mai trebuie să bei.

Mâna cultivatorului tresări, iar el îl privi pe Xie Lian, uluit.

– Oricum nu te-ar ajuta să bei, nu-i așa? zâmbi Xie Lian.

Fața bărbatului se schimbă instantaneu la auzul acestor cuvinte. Cu cealaltă mână își scoase sabia de oțel și o azvârli spre Xie Lian. Fără să-și schimbe poziția, Xie Lian ridică mâna și devie ușor lama cu un zgomot metalic puternic.

Văzând că Xie Lian îi ținea încă strâns brațul, cultivatorul scrâșni din dinți și smuci cu forță. Xie Lian simți cum brațul din mâna lui se înmoaie brusc, ca un balon dezumflat, și îi alunecă din palmă. În clipa în care reuși să scape, bărbatul o rupse la fugă spre ușă.

Xie Lian nu se alarmă. În acest spațiu liniștit, fără oameni în jur, mătasea Ruoye l-ar fi putut trage înapoi chiar dacă ar fi fugit treizeci de metri. Dar tocmai când ridică cealaltă mână, o rafală ascuțită de aer șuieră pe lângă el.

Era ca și cum cineva ar fi tras o săgeată din spatele lui.

Străpunsese omul prin abdomen și îl țintuise de ușă.

Xie Lian privi mai atent…era doar un bețișor!

Se întoarse și îl văzu pe San Lang ridicându-se calm de la altar și trecând pe lângă el pentru a scoate bețișorul.

San Lang îl flutură ușor în aer.

– S-a murdărit. O să-l arunc mai târziu.

Chiar și cu o rană atât de gravă, cultivatorul nu scoase niciun geamăt. Se prelinse în tăcere de pe ușă. Din abdomen îi curgea un lichid. Nu era sânge, ci apa pe care o băuse mai devreme.

Xie Lian și San Lang îngenuncheară lângă „cadavru”. Xie Lian pipăi rana, era ca o înțepătură într-un balon umflat. Din ea se scurgea aer rece, iar „trupul” începu să se transforme treptat.

Mai devreme fusese un bărbat vânjos, dar acum se micșora vizibil. Fața și membrele i se zbârceau pe măsură ce se contracta, până când ajunse să arate ca un bătrânel sfrijit.

– E doar o cochilie goală, spuse Xie Lian.

Unele entități malefice, dacă nu puteau lua o formă umană perfectă, creau astfel de „cochilii”. Foloseau componente realiste pentru a fabrica cu meticulozitate un înveliș de piele fals. Adesea, aceste învelișuri erau modelate după oameni reali, vii. Uneori foloseau chiar piele umană, astfel încât amprentele, liniile palmei și firele de păr să fie impecabile.

Și dacă spiritele nu purtau ele însele acea piele, nu rămânea nicio aură malefică pe ea,deci nu putea fi detectată de talismane sau sigilii. De aceea, sigiliul de pe ușă nu îl oprise să intre.

Totuși, astfel de cochilii erau ușor de demascat. În fond, erau goale pe dinăuntru. Fără cineva care să le „poarte”, puteau doar să urmeze instrucțiuni, ca niște marionete. Instrucțiunile trebuiau să fie simple, repetitive și stabilite dinainte.

De aceea, expresiile și comportamentul lor erau rigide și lipsite de viață. Puteau repeta doar anumite fraze, executa acțiuni simple sau duce până la capăt idei deja începute. Dacă li se puneau prea multe întrebări, nu mai puteau răspunde și se dădeau de gol.

Bineînțeles, Xie Lian avea metode mai practice de a le demasca: să le dea de băut sau de mâncat. Fiind goale, fără organe, orice lichid sau hrană ar fi fost ca turnată într-un recipient gol. Sunetul era clar diferit de cel al unui om viu.

Cadavrul se dezumflase complet, transformându-se într-o grămadă de piele uscată. San Lang îl împunse cu bețișorul și îl aruncă deoparte.

— Interesantă cochilie.

Xie Lian știa la ce se referea. Această „cochilie” fusese mult prea realistă. Conversase fluent, gesticulase, reacționase emoțional…aproape ca un om adevărat. Cel care o controla trebuia să fie foarte puternic.

Xie Lian îi aruncă o privire lui San Lang.

-Se pare că știi destul de multe despre artele întunecate, San Lang.

San Lang zâmbi.

– Nu chiar.

Acea cochilie venise special la Xie Lian ca să-i vorbească despre Trecătoarea Banyue. Fie că era adevărat sau nu, intenția era clară: să-l atragă acolo.

Pentru siguranță, trebuia să întrebe în rețeaua de comunicare.

Xie Lian își calculă în tăcere puterea rămasă. Ar fi fost suficientă ntru încă câteva utilizări. Formă un sigiliu cu mâinile și intră.

Rețeaua de comunicare era mai animată decât de obicei, și nu din cauza zeilor ocupați cu treburi oficiale. Mai degrabă, părea că toți jucau un fel de joc, râzând și strigând.

Xie Lian rămase uimit.

Chiar atunci, Ling Wen îl contactă.

— Dianxia s-a întors? Cum au fost zilele petrecute în Lumea Muritorilor?

— A fost în regulă, nimic prea rău. Ce fac toți? Par atât de veseli! întrebă Xie Lian.

— Maestrul Vântului tocmai s-a întors și împarte merite. De ce nu încerci și tu să prinzi câteva? răspunse Ling Wen.

Într-adevăr, Xie Lian auzea Oficialii Cerești strigând bucuroși:

— Am prins o sută de merite!

— Cum de eu am reușit doar unul…?

— O mie! O mie! Mulțumesc, Maestre al Vântului! Ha ha ha ha ha…

Era ca și cum ar fi prins bani care plouau din cer, gândi Xie Lian. Cutia lui de donații era goală, dar, în primul rând, nu știa cum să „prindă” aceste merite și, în al doilea rând, oficialii păreau suficient de apropiați între ei ca să se joace astfel de jocuri lejere. Xie Lian nu era în relații apropiate cu mulți dintre ei și nu i se părea potrivit să li se alăture, așa că nu dădu importanță și strigă către mulțime:

— Știe cineva ceva despre Trecătoarea Banyue?

Râsetele și strigătele se opriră brusc. Se lăsă tăcerea.

Din nou, Xie Lian simți o ușoară apăsare în suflet.

Dacă nu-i răspundeau la întrebări mărunte sau ciudate, era de înțeles…nu împărtășeau aceleași lucruri, iar el părea adesea în afara ritmului lor. Dar aceasta era o chestiune oficială. Rețeaua de comunicare era locul unde Oficialii Cerești schimbau informații despre spirite sau situații neobișnuite. Când apărea ceva, toți contribuiau cu idei, sugestii sau ajutor. Chiar și cei fără răspuns spuneau măcar că vor întreba mai târziu.

Banyue era o problemă serioasă. Nu exista niciun motiv ca nimeni să nu răspundă.

Atunci, cineva strigă:

— Maestrul Vântului tocmai a aruncat zece mii de merite!!!

Rețeaua izbucni din nou în agitație. Oficialii se grăbiră să „prindă” meritele, ignorându-l complet pe Xie Lian.

Asta îl făcu să înțeleagă că lucrurile erau mai complicate decât păreau. Probabil nu avea să primească răspunsuri aici.

Acest Maestru al Vântului era cu adevărat bogat, își spuse Xie Lian.

Să arunce zeci de mii de merite fără grijă… impresionant.

Tocmai se pregătea să iasă din rețea când Ling Wen îl contactă în privat.

— Dianxia, de ce ai menționat Trecătoarea Banyue?

Xie Lian îi povesti despre întâlnirea cu acea „cochilie”.

— Acel înveliș s-a dat drept supraviețuitor din Banyue și, sigur, avea un scop. Nu știam dacă spunea adevărul, așa că am venit să întreb. Ce se întâmplă acolo?

Ling Wen tăcu o clipă, apoi spuse grav:

— Dianxia, te sfătuiesc să te ții departe de această problemă.

Xie Lian se așteptase la un astfel de răspuns. Altfel, o situație ca aceasta nu ar fi durat peste o sută cincizeci de ani fără întrebări, și nici nu ar fi făcut întreaga Curte să tacă doar pentru o întrebare.

– E adevărat că jumătate dintre cei care trec prin Banyue dispar?

Trecuse ceva timp până când Ling Wen răspunse.

– Nu ne este ușor să vorbim despre asta.

Xie Lian îi simți ezitarea. Probabil exista ceva care o constrângea.

– În regulă, înțeleg, spuse el.

–Dacă nu este potrivit, atunci nu vom mai discuta despre asta. Și voi considera că nici nu am avut această conversație în privat.

Își retrase conștiința și ieși din rețeaua de comunicare.

Se ridică și mătură pielea falsă într-o parte. După ce reflectă la cuvintele lui Ling Wen, ridică privirea spre San Lang.

– San Lang, mă tem că va trebui să plec într-o călătorie lungă.

Atitudinea lui Ling Wen arăta clar că această problemă implica entități importante. Dacă acea cochilie venise la el de bunăvoie, înseamnă că voia să-l atragă acolo. Cu siguranță nu era un loc sigur.

Dar San Lang spuse imediat:

– Desigur. Gege[3], ia-mă și pe mine, dacă nu te deranjează!

Xie Lian clipi surprins.

– Va fi o călătorie lungă și dificilă. De ce vrei să vii?

San Lang zâmbi.

-Vrei să afli despre cultivatorul malefic din Banyue?

Xie Lian se opri o clipă.

-Știi și despre asta?

San Lang își încrucișă brațele și răspunse lejer:

– Trecătoarea Banyue nu se numea așa inițial. Acolo se afla, acum două sute de ani, Regatul Banyue.

Se îndreptă și ochii îi străluciră.

– Iar cultivatorul malefic din Banyue era…

Xie Lian sprijini mătura de perete și era pe punctul de a se așeza să asculte, când cineva bătu la ușă.

Era deja seară, iar sătenii se ascunseseră în case după ce auziseră de „posedare”. Atunci cine bătea?

Xie Lian se apropie de ușă și își ținu respirația o clipă. Sigiliul nu reacționa.

Se mai auzi o bătaie. Păreau două persoane afară.

După o clipă de gândire, deschise ușa.

Așa cum se aștepta, doi tineri îmbrăcați în negru stăteau în fața lui, unul chipeș, celălalt elegant.

Nan Feng și Fu Yao.

– Voi doi…

Fu Yao dădu ochii peste cap, iar Nan Feng izbucni:

– Te duci la Trecătoarea Banyue, nu-i așa?

– De unde ați aflat? întrebă Xie Lian.

– Unii oficiali vorbeau despre asta. Am auzit că ai întrebat despre Banyue în rețea, răspunse Nan Feng.

Xie Lian înțelese imediat.

Își încrucișă mâinile în mâneci.

– Înțeleg. „Ne oferim voluntari”, nu?

Expresiile celor doi se schimbară de parcă i-ar fi durut dinții.

– …Da.

Xie Lian nu se putu abține să zâmbească.

– Am înțeles, am înțeles. Dar vreau să știți că, dacă apar probleme pe drum, sunteți liberi să plecați oricând.

Se dădu la o parte ca să-i invite înăuntru. Dar în clipa în care îl văzură pe tânărul relaxat din interior, fețele li se întunecară instantaneu.

Nan Feng intră în grabă, îl împinse pe Xie Lian în spate și strigă:

– Dă-te înapoi!!

– Ce s-a întâmplat? întrebă Xie Lian.

San Lang rămase pe loc și ridică din umeri.

– Ce s-a întâmplat?

Fu Yao se încruntă.

– Cine ești tu?

– Este un prieten de-al meu. Vă cunoașteți? răspunse Xie Lian.

San Lang, cu o expresie complet inocentă, întrebă:

– Gege, cine sunt cei doi?

La auzul apelativului „gege”, buzele lui Nan Feng tresăriră, iar sprâncenele lui Fu Yao se încordară.

– Nu e nimic, nu-ți face griji, spuse Xie Lian.

Dar lângă el, Nan Feng strigă:

– Nu vorbi cu el!

– Cum adică? Vă cunoașteți? insistă Xie Lian.

– …

– Nu, răspunse rece Fu Yao.

– Dacă nu, atunci de ce…

Înainte să termine, Xie Lian simți o lumină fulgerând lângă el. Se întoarse și văzu că amândoi țineau în palme sfere de energie divină.

Un fior rece îl străbătu.

Se repezi și le apucă brațele.

– Opriți-vă! Nu acționați pripit!

Sferele pulsau, vibrând periculos. Era clar nu era ceva ce un om obișnuit putea crea.

San Lang aplaudă de două ori, politicos.

– Impresionant. Cu adevărat magic.

Complimentul era, evident, complet nesincer.

Xie Lian reuși în cele din urmă să le oprească atacul. Nan Feng se întoarse spre el, furios:

– Unde l-ai întâlnit? Cum îl cheamă? Unde locuiește? De unde e? De ce e cu tine?

– Ne-am întâlnit pe drum. Îl cheamă San Lang. Nu știu nimic altceva, doar că nu are unde să meargă, așa că l-am lăsat să stea aici. Acum vă rog, opriți-vă, răspunse Xie Lian.

– Tu! Nan Feng rămase fără cuvinte, de parcă ar fi vrut să izbucnească, dar se abținu.

–L-ai lăsat să intre fără să știi nimic?! Dacă are intenții ascunse?

Xie Lian clipi ușor. Tonul lui Nan Feng îl făcea să pară… tatăl lui.

Oricine altcineva s-ar fi simțit ofensat, dar Xie Lian era obișnuit cu mustrările și, mai mult, știa că cei doi vorbeau din grijă.

Atunci, San Lang interveni:

– Gege, sunt servitorii tăi?

– „Servitori” nu e chiar termenul potrivit. Mai degrabă… ajutoare, răspunse Xie Lian.

San Lang zâmbi.

– Așa?

Se ridică, luă un obiect și îl aruncă spre Fu Yao.

– Atunci de ce nu ajuți?

Fu Yao prinse obiectul fără să se uite. Dar în clipa în care văzu ce era, furia îi explodă instantaneu.

Tânărul îi aruncase o mătură!!

Fu Yao arăta de parcă voia să transforme atât mătura, cât și pe tânăr în praf, iar Xie Lian se grăbi să-i smulgă mătura din mâini.

– Calmează-te. Calmează-te. Am doar o singură mătură și…

Nu apucă să termine, că o explozie de energie albă izbucni din palma lui Fu Yao.

– Arată-ți adevărata formă!!

San Lang rămase exact unde era, cu brațele încrucișate, relaxat, dar își înclină ușor capul. Fasciculul de energie trecu razant pe lângă el și izbi unul dintre picioarele mesei altarului. Masa se prăbuși cu un trosnet puternic, iar toate farfuriile se împrăștiară pe podea.

Xie Lian își frecă tâmpla. Trebuia să oprească asta.

Cu o mișcare a mâinii, eliberă Ruoye și  legă brațele lui Nan Feng și Fu Yao. Amândoi se zbătură, dar fără succes.

– Ce faci?! strigă Nan Feng.

Xie Lian făcu un gest de „pauză”.

– Vorbim afară. Afară.

Apoi făcu un semn, iar Ruoye îi târî pe amândoi în afara templului.

– Mă întorc imediat, îi spuse lui San Lang, apoi închise ușa în urma lui.

În fața templului, Xie Lian chemă Ruoye înapoi, luă panoul de la intrare și îl puse în fața celor doi.

– Citiți asta. Și spuneți-mi ce scrie.

Fu Yao citi cu voce tare:

– „Vă rugăm să donați pentru renovarea acestui templu dărăpănat, pentru acumularea de merite.”

Ridică privirea spre Xie Lian.

– Donații pentru renovare? Tu ai scris asta?! Ești un Oficial Ceresc Înălțat, cum poți scrie așa ceva? Unde ți-e demnitatea?

Xie Lian dădu din cap.

– Da, eu am scris-o. Dacă mai continuați să vă luptați înăuntru, o să cer donații pentru reconstrucție, nu renovare. Și atunci o să am și mai puțină demnitate.

Nan Feng arătă spre templu.

– Nu ți se pare că băiatul ăla e cel puțin suspect?

– Ba da, răspunse Xie Lian calm.

– Știi că e periculos și totuși îl ții lângă tine? insistă Nan Feng.

Văzând că nu aveau de gând să doneze, Xie Lian puse panoul la loc lângă ușă.

– Nan Feng, aici greșești. În lume există tot felul de oameni, fiecare cu propriul temperament și fel de a fi. Ciudat nu înseamnă periculos. Uită-te la mine. Sunt ciudat în ochii tuturor, ți se pare că sunt periculos?

— …

Argument de necontestat.

Xie Lian avea o grație aproape transcendentă, și totuși aduna gunoaie toată ziua. Dacă asta nu era definiția ciudatului, atunci ce era?

Fu Yao întrebă tăios:

– Nu ți-e teamă că are intenții ascunse?

– Crezi că am ceva suficient de valoros încât să merite să comploteze pentru el? răspunse Xie Lian.

Nan Feng și Fu Yao amuțiră.

Într-adevăr, comploturile apar atunci când cineva râvnește la ceva. Dar, din păcate, nu reușeau să găsească nimic în posesia lui Xie Lian care să merite efortul. Nu avea bani, nu avea comori… băiatul nu putea să fie interesat de mormanul de lucruri inutile pe care le aduna zilnic, nu?

Xie Lian continuă:

– În plus, nu e ca și cum nu l-aș fi testat.

Cei doi îl priviră fixați.

– Cum l-ai testat?

– Și ce a rezultat?

Xie Lian le explică încercările sale.

– Rezultatele sunt neconcludente. Am făcut deja destule. Dacă nu e muritor… atunci rămâne o singură posibilitate.…Un Suprem.

Fu Yao pufni disprețuitor.

– Cine știe. Poate chiar este unul.

Xie Lian răspunse blând:

– Crezi că regii fantomelor sunt atât de plictisiți ca noi, încât să vină într-un sat mic să adune gunoaie cu mine?

– Noi nu suntem plictisiți!

– Bine, bine, bine…

Pe colina mică din fața templului, cei trei Oficiali Cerești îl auzeau pe tânăr mișcându-se liniștit înăuntru, fără nicio urmă de grijă.

Nan Feng spuse încet:

– Nu. Tot trebuie să găsim o metodă să verificăm dacă e Suprem.

Xie Lian își frecă fruntea.

– Încercați, dar nu exagerați. Dacă e doar un tânăr nobil rătăcit? Mă înțeleg bine cu el, așa că purtați-vă frumos. Nu-l intimidați.

La auzul lui „nu-l intimidați”, Nan Feng făcu o grimasă, iar ochii lui Fu Yao se dădură peste cap.

După ce îi mai cicăli puțin, Xie Lian deschise din nou ușa.

San Lang examina piciorul rupt al mesei. Xie Lian își drese vocea.

– Ești bine?

– Sunt bine, zâmbi San Lang.

– Doar mă uitam dacă putem repara piciorul mesei.

– Ce s-a întâmplat mai devreme a fost o neînțelegere. Te rog să nu-i iei în seamă, spuse Xie Lian cu blândețe.

– Dacă tu spui asta, atunci nu mă supăr. Poate li s-a părut că mă cunosc de undeva.

Fu Yao spuse rece:

– Da. Foarte familiar. Probabil de asta m-am înșelat.

San Lang râse.

– Ce coincidență! Și mie mi se pare că voi doi îmi sunteți foarte familiari!

– …

Deși încă vigilenți, Nan Feng și Fu Yao nu mai reacționară violent.

Nan Feng spuse posomorât:

– Fă loc. O să desenez un cerc de teleportare.

Cercul de teleportare era o tehnică ce putea comprima mii de kilometri într-un singur pas,extrem de utilă, dar care consuma multă energie spirituală.

Xie Lian strânse rogojina de paie de pe jos.

– Nu vrei să-l desenezi aici?

După toată agitația, Fu Yao nu avusese timp să observe templul. Acum, privind în jurul colibei dărăpănate, părea profund incomodat.

Se încruntă.

– Tu chiar trăiești într-un loc ca acesta?

Xie Lian îi aduse un scaun.

– Eu mereu trăiesc în locuri ca acesta.

Nan Feng se opri o clipă, apoi își reluă desenul. Fu Yao nu se așeză, dar expresia i se complică, în mare parte șocat, dar cu o umbră de satisfacție ascunsă.

Își reveni repede.

– Unde e patul?

– Aici, răspunse Xie Lian,

– Este vreo problemă? întrebă Xie Lian, apăsat.

Din păcate, cei doi nu mai găsiră nimic de spus, așa că… nu mai era nicio problemă.

Xie Lian se întoarse către San Lang.

– Ai fost întrerupt mai devreme, San Lang. Cine era acel cultivator din Banyue? Continuă, te rog.

San Lang îi privise mai devreme, părând cufundat în gânduri, cu ochii întunecați. Abia când îl auzi pe Xie Lian chemându-l reveni la realitate. Îi zâmbi ușor.

– Bine.

Se opri o clipă, apoi începu:

– Acel cultivator din Banyue era marele preceptor al vechiului Regat Banyue, unul dintre Cei Doi Maeștri Malefici.

– „Doi” înseamnă că mai există unul. Cine e celălalt? întrebă Xie Lian.

San Lang, ca și cum ar fi știut totul, răspunse:

– Un alt cultivator malefic din Câmpiile Centrale, numit Fangxin. Nu are legătură cu Regatul Banyue.

Xie Lian își mări ochii și continuă să asculte.

–Se pare că locuitorii din Banyue erau un neam de războinici brutali, care se delectau invadând ținuturile vecine. Ei ocupaseră un punct strategic între Câmpiile Centrale și Regiunile Vestice, iar cele două părți se luptau constant pentru controlul graniței. Bătălii, ciocniri, conflictele nu se opreau niciodată. Marele lor preceptor era versat în artele demonice, iar soldații din Banyue aveau o încredere absolută în el, fiind dispuși să-l urmeze până la capătul lumii. Totuși, acum două sute de ani, o dinastie din Câmpiile Centrale trimisese în cele din urmă o armată și distrusese complet Regatul Banyue. Deși regatul fusese anihilat, resentimentele marelui preceptor și ale soldaților nu se risipiseră. Au rămas acolo, bântuind locul. Regatul Banyue fusese construit pe o oază, dar după căderea lui și transformarea în Trecătoarea Banyue, părea că o aură malefică a cuprins pământul. Oaza a fost curând înghițită de Deșertul Gobi. Unii spuneau că încă mai văd umbrele războinicilor din Banyue, uriași și înspăimântători, cu buzdugane în mâini, patrulând și vânând. Mii de civili care locuiseră acolo au început să plece treptat, neputând supraviețui într-o oază pe moarte. Atunci au început să circule zvonurile despre călători dispăruți. Toți cei care veneau din Câmpiile Centrale și încercau să treacă trebuiau să lase în urmă jumătate din „avutul” lor—iar acel „avut” însemna vieți omenești.

Fu Yao zâmbi fără umor.

– Tânărul acesta știe cam multe.

San Lang îi răspunse zâmbind:

– Nu e mare lucru. Doar că voi nu știți prea multe.

– …

Xie Lian nu se putu abține să zâmbească, amuzat de limba ascuțită a lui San Lang.

San Lang continuă leneș:

– Asta se bazează doar pe cronici neoficiale și înregistrări vechi despre fenomene supranaturale. Cine știe dacă marele preceptor din Banyue a existat cu adevărat. Poate nici Regatul Banyue nu a existat.

NOTA TRADUCĂTOAREI

[1] Banyue — înseamnă literal „jumătate de lună” sau „semilună”. Numele face referire, inițial, la peisajul locului, unde în nopțile cu lună pe jumătate priveliștea era considerată deosebit de frumoasă. Ulterior, sensul capătă o nuanță ironică în poveste, fiind asociat cu pericolul și moartea.

[2] Cultivator — în genul xianxia, desemnează o persoană care practică „cultivarea” spirituală, adică își rafinează energia vitală (qi), corpul și spiritul prin disciplină și meditație, pentru a dobândi puteri supranaturale sau a atinge nemurirea.

[3] Gege- apelare a unui bărbat de care ne simțim apropiat. Mai poate însemna și frate, dacă există legătură de sânge.