Abis- Romanul Capitolul 145

Dante 16

— Șefu’, întrebă Lang Qiao,

— … acum că echipa de anchetă i-a luat pe toți, noi ce mai facem?

Luo Wenzhou era, de fapt, la fel de nesigur, dar nu putea lăsa asta să se vadă în fața subordonaților mai tineri; după un moment de reflecție, spuse:

— Idiotul ăla care a intrat în spital să omoare e încă în mâinile noastre, trebuie să continuăm interogatoriul; nu a spus că doi bărbați i-au adus banii? Până acum nici măcar un fir de păr de la ei n-am găsit — cine știe dacă nu bate câmpii?

Lang Qiao scoase imediat un carnețel și începu să noteze — reflex tipic de educație rigidă: când nu știi ce să faci, scrii febril, ca să ai iluzia că încă progresezi, de parcă adevărul ar putea să cadă din cer doar pentru că ai luat notițe.

— În plus, găsiți câțiva oameni să-l urmărească pe șoferul directorului Zhang și montați-i niște mijloace de interceptare, continuă Luo Wenzhou, în timp ce își ordona gândurile.

— Xiao Haiyang, tu aștepți rezultatele probelor materiale; dacă, atunci când Tao Ran și ceilalți îl urmăreau pe Yin Ping, scurgerea de informații a venit de la Kong Weichen, atunci el nu ar fi sunat deschis pe directorul Zhang — amândoi sunt de-ai noștri, știu foarte bine cum investigăm în astfel de situații, nu ar fi lăsat o dovadă atât de evidentă — deci accidentul lui Yin Ping ascunde sigur altceva.

De data aceasta, Xiao Haiyang nu mai avu obiecții și dădu imediat din cap.

— Mai găsiți un moment și mergeți la centrul de dezintoxicare; dacă se poate, stați de vorbă cu Ma Xiaowei, adăugă Luo Wenzhou.

Lang Qiao și Xiao Haiyang se priviră nedumeriți, fără să înțeleagă.

— Momentul în care a apărut Ma Xiaowei și „secretul” pe care ni l-a scăpat din greșeală — acum nu mai par simple coincidențe, explică Luo Wenzhou.

— Câteva cazuri mari au izbucnit după ce directorul Zhang a fost transferat; dacă toate acestea au fost plănuite, atunci probabil că totul a început încă de atunci, iar Ma Xiaowei sigur a fost implicat.

Xiao Haiyang, impulsiv din fire, se grăbi:

— Mă duc chiar acum.

— Unde să te duci? A trecut ora de vizită, mergi mâine — și ai măcar idee cum o să-l interoghezi? Mereu te grăbești, dar nu știi că, dacă „ascuți lama înainte de a tăia lemnul” economisește timp?

Polițiștii criminaliști, care plănuiseră să muncească peste program până la Anul Nou, terminară ziua fără rost și plecară la timp. Fei Du îi duse acasă pe Xiao Haiyang și Lang Qiao, apoi trecu pe la spital să-i ducă ceva de mâncare lui Tao Ran, condamnat la o lungă recuperare; îi mai strecură și două-trei „trucuri” despre cum să placă fetelor, până când Luo Wenzhou, care nu mai suporta, îl smulse pur și simplu și îl târî acasă.

După aceea, fără să dea vreun semn de neobișnuit, Fei Du se transformă într-un ajutor de nădejde — împinse căruciorul la supermarket, cără cumpărăturile și plăti nota, însoțindu-l pe Luo Wenzhou la cumpărături de ingrediente și hrană pentru pisici, calm și natural, exact ca de obicei.

Mai ales la ora de culcare, Fei Du fu surprinzător de cooperant — Luo Wenzhou nici nu apucă să-l cheme a treia oară; abia îi spusese a doua oară, că el și închise calculatorul.

El avea un obicei de viață nu tocmai sănătos: nu dormea noaptea și, cu toate acestea, se trezea devreme dimineața, urmând programul acelor exemple din „supe de motivație” despre Warren Buffett, Steve Jobs sau Kobe Bryant.

Cât timp abia ieșise din spital și nu avea energie, era încă suportabil — după ce se mai foia puțin, cădea imediat în pat; însă după ce Luo Wenzhou îl îngrijise cu atâta grijă o perioadă, în casă părea că apăruse încă un „Luo Yiguo” plin de vitalitate — dacă nu se trezea speriat în miez de noapte, atunci când Luo Wenzhou, încă treaz, întindea mâna să-l prindă, de cele mai multe ori nu apuca decât aer… din fericire, șeful Fei avea mai mult bun-simț decât motanul, se ridica singur fără să se transforme într-un ceas deșteptător ambulant care să-i chinuie pe ceilalți.

Luo Wenzhou îl privi ciudat:

— Ce-ai pățit azi? Nu te simți bine? Ai răcit sau ai făcut vreo alergie la ceva ce-ai mâncat aseară?

— Dacă nu te ascult, recurgi la violență, spuse Fei Du, neputincios, mângâindu-i obrazul,

— Iar dacă te ascult, începi să crezi că sunt bolnav… iubitule, ești prea schimbător.

La colțul ochilor lui Luo Wenzhou apăru o umbră de zâmbet; îi apucă brusc încheietura și spuse cu subînțeles:

— Eu sunt schimbător sau inima ta e de nepătruns?

Fei Du rămase o clipă surprins, iar Luo Wenzhou îl privi mai atent, cu o urmă de gravitate în privire:

— În ultimele zile nu prea ai chef de nimic… ce se întâmplă?

Fei Du evită răspunsul, zâmbind vag:

— Cine spune că nu am chef? Cât timp te văd pe tine, „cheful” meu e mereu ridicat.

Luo Wenzhou:

– …

Tocmai îi dăduse aceleași replici lui Tao Ran și acum le folosea fără să schimbe nici măcar un semn de punctuație — chiar credea că el nu auzise?

Văzând că Fei Du iar nu vorbește serios, Luo Wenzhou ridică brusc mâna și îl apucă de talie, ridicându-l de la pământ.

— Pantofii… stai, pantofii!

Auzind agitația, Luo Yiguo țâșni imediat, profită de ocazie, apucă papucii aruncați ai lui Fei Du și începu să se joace cu ei ca și cum ar fi fost o comoară rară, sfâșiindu-i și mușcându-i cu entuziasm.

Fără să mai stea pe gânduri, Luo Wenzhou trânti ușa dormitorului și îl imobiliză pe Fei Du, suspendat, lipindu-l de ușă:

— Fratele tău mai mare nu e încă atât de bătrân încât să ai nevoie să-ți atingi picioarele de pământ, la ce-ți mai trebuie pantofi?

În bogata experiență amoroasă a lui Fei Du nu exista un precedent pentru o astfel de postură; îl cuprinse o ușoară panică — deși știa că nici dacă ar cădea nu ar păți mare lucru, tot se simțea nesigur și se prinse de mânerul ușii pentru sprijin, schițând un zâmbet:

— Se poate să cer o variantă mai puțin… intensă? Mi-e teamă să nu mă obosesc…

Luo Wenzhou îl privi pe sub pleoape; Fei Du îi citi expresia și, înțelept, înghiți ultimul cuvânt, renunțând fără ezitare la orgoliul masculin:

— …pe mine.

Luo Wenzhou îl privi câteva clipe în tăcere, apoi se apropie încet, până când vârful nasului lui atinse ușor pe cel al lui Fei Du.

— Dă-mi drumul la mâini, în afară de mine n-ai voie să le sprijini nicăieri, cine te-a pus să faci tracțiuni?

Fei Du:

– …

— Sau vrei să te încătușez?

Fei Du, de obicei, îl răsfăța și nu avea inimă să-i strice cheful; pus să aleagă între două rele, nu-i rămase decât să se prindă cât mai stabil de umerii lui Luo Wenzhou și să-și încolăcească picioarele în jurul taliei lui.

Luo Wenzhou îi desfăcu încet, cu vârful dinților, halatul lejer de pe piept:

— Ce sunt eu pentru tine?

Fei Du se prefăcu mirat:

— Ce, te-ai supărat că nu ți-am cumpărat un inel de logodnă adevărat? Vrei să comand acum unul cu un diamant cât un ou de porumbel?

— Cu oul de porumbel nu mă satur, spuse Luo Wenzhou,

— Eu vreau ouă de găină, două.

Fei Du:

– …

Un om simplu, cu nevoi clare: să mănânce bine și să doarmă liniștit.

— Dacă valorez două ouă… privirea lui Luo Wenzhou alunecă peste pieptul lui Fei Du; timpul își făcuse treaba, urmele vechilor electroșocuri abia se mai vedeau, iar fără plasturii aceia ridicoli, pieptul lui părea subțire, alb, aproape fragil, păstrând o urmă de tinerețe seducătoare.

Un piept atât de delicat, dar o inimă atât de adâncă.

Abia după ce își „luă porția” din privit, își termină fraza:

— …poți să ai încredere în mine?

Era o întrebare cu răspuns evident; Fei Du răspunse fără să stea pe gânduri:

— Cum aș putea să nu… ah.

Luo Wenzhou prevăzuse că discuția nu va merge ușor și își exersă mai întâi „argumentele” pe pielea lui.

— Gândește-te bine înainte să răspunzi, Fei Du; îți mai dau o șansă.

Partea de jos a corpului lui Fei Du nu influența de obicei zona de deasupra gâtului, mintea îi era limpede; înțelese imediat că întrebarea ascundea altceva. Cu o mișcare fluidă, își eliberă o mână și îi ridică bărbia lui Luo Wenzhou, privind de sus:

— Ce s-a întâmplat? Pentru că în ultima vreme nu ți-am mai turnat în urechi teorii cu forța, ai început să te simți nesigur?

— Cred că îmi ascunzi ceva, spuse Luo Wenzhou.

Replica aceea era, de obicei, semnalul unei crize domestice; Fei Du se gândi serios o clipă:

— În ultima vreme i-am pus pe Lu Jia și ceilalți să se ocupe de niște treburi, dar ai fost de față; n-am complotat pe ascuns să omor pe nimeni și nici nu m-am dus să-i scot tubul de respirație lui Fei Chengyu; respect legea, nu beau, ba chiar îți îndeplinesc toate dorințele… nu cred că îți ascund ceva.

Luo Wenzhou îl susținea cu un braț, iar cu celălalt îi alunecă fără rușine pe sub halat; nu se știe unde îl atinse, dar Fei Du se înțepeni brusc, suspendat între cer și pământ, prins într-o stare imposibilă, tensionat și vulnerabil.

—Ge… ăsta e… interogatoriu cu tortură?

— Exact, răspunse Luo Wenzhou lent.

— Când Zhou Huaijin a pomenit de „acum treisprezece ani”, ai adus vorba despre „proiectul Albumul”; azi, în mașină, când discutam dacă directorul Zhang e sau nu înscenat, ai revenit iar la el; chiar și când te-ai apropiat de mine cu intenții ascunse, ai folosit drept pretext reluarea proiectului…

Fei Du râse ușor.

— M-am apropiat de tine cu intenții ascunse, dar arma mea a fost frumusețea.

— …

Luo Wenzhou rămase fără replică o clipă.

— Cine te-a pus să-mi furi replicile? Te-ai „contaminat” repede de la mine.

— Proiectul ,,Albumul” urma să creeze o arhivă de cazuri penale; deși era coordonat de universitate și, dacă te uiți atent la lista participanților, vei vedea că mulți erau polițiști de teren implicați în cazul Gu Zhao — adică suspecții, spuse Fei Du, trăgând aer în piept și, nemaiputând răbda, apucând mâna obraznică a lui Luo Wenzhou.

— …iubitule, dacă mai continui așa, nu mai pot vorbi.

— Dar nu ai venit pentru cazul Gu Zhao.

— Parcă ți-am spus deja…

— Țin minte și eu, îl întrerupse Luo Wenzhou,

— Prima dată mi-ai spus că, din instinct, credeai că moartea mamei tale are legătură cu Fei Chengyu și voiai să afli de ce ai acel instinct, așa că voiai să-ți reconstituiești amintirile din copilărie; a doua oară mi-ai spus că, de fapt, știai că mama ta s-a sinucis și de ce, ba chiar bănuiai vag cu ce se ocupă Fei Chengyu pe ascuns; iar a treia oară, când îl urmăream pe Lu Guosheng, mi-ai repetat în subsolul casei tale ce auziseși atunci de la Fei Chengyu — lucrurile de acum treisprezece ani le știi perfect, nici nu ai nevoie să le „reconstituiești”.

Fei Du rămase uimit, neașteptându-se ca Luo Wenzhou să-i fi reținut fiecare vorbă, fie ea și spusă în joacă sau în dodii.

Luo Wenzhou își smulse mâna din a lui și îl apucă dureros, măcinându-l ușor, întrebând printre dinți:

— Acum poți să-mi spui, din toate aceste contradicții, care este adevărul?

Fei Du tăcu multă vreme, apoi, deodată, îi cuprinse ceafa și îl sărută; avea parcă un talent înnăscut de a aprinde emoția — nu era un sărut aprins, ci unul care lăsa impresia unei iubiri profunde, liniștite și perfecte.

Un fel de tandrețe calculată, fără grabă, fără ezitare, impecabilă.

Dar, așa cum o succesiune de coincidențe perfecte nu poate fi întâmplătoare, nici o emoție exprimată cu o asemenea precizie nu poate fi complet naturală; Luo Wenzhou simți brusc un freamăt de iritare, îi smulse hainele largi și reduse distanța dintre ei până când, abia când simți ritmul accelerat al inimii lui Fei Du, avu impresia că omul din fața lui este, în sfârșit, real și tangibil.

Când îl așeză pe pat, Fei Du părea deja pe jumătate adormit; Luo Wenzhou îl sărută ușor pe frunte, iar rațiunea îi reveni — „tot nu am aflat nimic”, își spuse.

Atunci, Fei Du vorbi din nou:

— Cele trei lucruri pe care ți le-am spus nu sunt în întregime inventate.

Vocea lui era ușor răgușită, mângâindu-i timpanul; Luo Wenzhou se opri o clipă, murmura un „hm” și se așeză pe marginea patului, sprijinindu-se de fotoliul moale.

— Investigația mea asupra „Albumului” chiar are legătură cu încercarea de a-mi reconstitui copilăria; detaliile din subsol nu le mai țin minte complet și am impresia că exact ceea ce am uitat este esențial.

— Credeam că memoria ta nu e mai prejos decât a lui Xiao Haiyang, spuse Luo Wenzhou.

— Nu sunt capabil să rețin totul dintr-o privire, zâmbi Fei Du scurt.

— De fapt, am intrat de două ori în subsolul lui Fei Chengyu fără permisiune; prima dată a fost pur întâmplător — îmi căzuse ceva și, când m-am dus să-l ridic, ușa era descuiată, așa că am intrat și am văzut lista participanților la proiectul „Albumul”; în timp ce cotrobăiam, Fei Chengyu s-a întors, iar eu m-am ascuns într-un dulap mic de sub bibliotecă și, din noroc, nu m-a descoperit.

Luo Wenzhou avu pentru o clipă senzația că ceva nu se leagă în această poveste, dar nu apucă să insiste, că Fei Du continuă:

— Un băiat are, în mod natural, curiozitate și tendința de a căuta senzații tari; după ce am intrat o dată, am vrut să intru și a doua oară, așa că am făcut rost de parola subsolului — nu a fost ușor, Fei Chengyu era extrem de atent — și abia după aproape jumătate de an am reușit să intru din nou; atunci am văzut pe biroul lui acea lucrare despre studiul victimelor în cazuri grave.

— Lucrarea lui Fan Siyuan, cel care a inițiat primul proiect „Albumul”?

— Da.

Luo Wenzhou se încruntă — primul proiect „Albumul” fusese oprit brusc la scurt timp după lansare, la puțin după cazul Gu Zhao; poliția nu-și permitea un nou scandal, așa că toți participanții fuseseră anchetați rapid și discret.

— Din ce știu, primul proiect „Albumul” nu a durat nici măcar jumătate de an, spuse el.

— De ce ar fi continuat interesul lui Fei Chengyu atât de mult timp?

— Am deschis computerul lui — parola era aceeași ca la accesul în subsol — și pe desktop am văzut un folder numit „Albumul”, dar nu am reușit să-l deschid, pentru că parola de acces nu mai funcționa.

— Vrei să spui că Fei Chengyu are legătură cu „proiectul Albumul”? întrebă Luo Wenzhou.

— Și apoi?

— După aceea nu-mi mai amintesc prea bine, dar…

Fei Du simți brusc cum i se strânge gâtul și întoarse capul, tușind.

— Dar…

La început, Luo Wenzhou crezu că se înecase, însă își dădu repede seama că nu era asta — Fei Du nu se mai putea opri din tuse.

Îl ridică imediat și îl bătu ușor pe spate:

— Ce s-a întâmplat? Ai răcit? Ți-am spus să nu faci pe încăpățânatul!

Fei Du tușea până la epuizare, venele de la tâmple i se umflaseră; abia după un timp se liniști. Luo Wenzhou îi aduse un pahar cu apă caldă:

— Bea întâi puțin; pentru răceală nu te grăbi cu medicamentele, uneori nu e rău să o „scoți afară”, dacă se agravează, vedem atunci.

— Îmi amintesc doar că Fei Chengyu s-a întors brusc acasă și m-a prins în subsolul lui; s-a enervat foarte tare și, după aceea, a golit complet subsolul, spuse Fei Du, cu efort.

— Dar… dacă mă gândesc bine, de atunci am început să am o idee despre ce făcea el de fapt; în ziua aceea, în subsol, trebuie să fi văzut, întâmplător, ceva foarte important.