— Încearcă să te liniștești, rosti Robin, privindu-i fugitiv profilul.
Totul o să fie bine. Acum medicina a evoluat foarte mult față de acum o sută și ceva de ani.
— Nu pot, Robin. Simt că totul se repetă agonizant de dureros, rosti cuvintele printre suspine.
O, Doamne, de ce… rosti întrebarea, fără a aștepta vreun răspuns, cu lacrimile curgându-i neîncetat pe obrajii palizi.
După plecarea fulgerătoare a lui Aris, se prăbușise pe canapea și rămase acolo, cu picioarele strânse la piept, capul sprijinit pe ele și brațele îmbrățișându-le. Micuța statuetă rămase uitată lângă el, ca o dovadă a trecutului îngemănat cu prezentul, amintindu-i permanent de clipele pline de iubire. Doar că, în acest prezent, bucățica aceea de lemn aduse multă înverșunare și neînțelegere.
La un moment dat, îl scoase din gândurile haotice sunetul telefonului.
Sări de pe canapea și începu să îl caute frenetic. Îl găsi pe masă.
Aris… șopti cu speranță.
Doar că pe ecran era un nume necunoscut. Se încruntă, neavând chef să răspundă. Numai că un imbold de moment îl făcu să apese pe tasta verde.
— Bună seara. Sunteți domnul Jaden? întrebă o voce de femeie.
Răspunse un „da” mai mult șoptit, cu un soi de teamă în suflet.
Vă sun de la spitalul de urgență pentru a vă anunța că acum o jumătate de oră a ajuns la noi un pacient de sex bărbătesc care a suferit un accident de mașină.
Cum numărul dumneavoastră de telefon a fost accesat foarte des, am sunat să vă anunț.
Auzea vocea din telefon, dar tot ce gândurile percepură și conștientizară era doar referirea la accident.
Aris avusese un accident de mașină.
— Este… este bine? reuși să rostească într-o șoaptă agonizantă, frica cuibărindu-i-se în sufletul chinuit și așa de emoții.
— Acum este în sala de examinare. Are o rană la cap. Atât vă pot spune deocamdată, rosti vocea aceea impersonală, după care apelul se închise.
Ca și mai devreme, imagini din trecut îi năvăliră în gânduri, paralizându-i întreg corpul. Încercă să respire pe gură, trăgând aer în plămâni, căzând la podea, asemenea unei păpuși stricate.
Scena când îl văzuse ultima oară pe Antony, care îl bântuise nopți întregi, răpindu-i în totalitate somnul, acum reveni cu forță, lăsându-l fără vlagă.
Simțea că totul se repetă, ca și când universul hotărâse să îl tortureze fără milă, aducându-i în prezent același scenariu.
Rămase cu telefonul prins între degete, trupul mișcându-i-se în spasme incontrolabile, fără să își dea seama că nici măcar nu mai plângea. Doar trăgea aer în piept și suspina.
La un moment dat simți telefonul, iar atunci o infimă clipă de speranță îi dădu imboldul să sune.
Un sfert de oră mai târziu, un Robin somnoros îl luă de la scara blocului și porniră spre spital. Acesta era la jumătatea drumului dintre cele două orașe.
Cesima rămase acasă, fiindcă a doua zi avea de dat un examen.
— Mai avem doar o jumătate de oră, încercă din nou Robin să îl liniștească.
— Acum s-a întâmplat din cauza mea. Totul este din cauza mea, rostea cuvintele iar și iar, ca un fel de litanie.
Robin nu era prea lămurit ce anume se întâmplase, dar era foarte îngrijorat, atât pentru Jaden, cât și pentru Aris. Din cuvintele spuse la telefon de acesta, când îl sunase și îl rugase să meargă cu el la spital, nu prea înțelese multe. Iar acum nu voia să îi răscolească lui Jaden și mai mult rănile.
Când ajunse la spital, coborî din mașină și merse să îl ajute pe celălalt. Era atât de absorbit în lumea lui plină de agonie, încât nici măcar nu realiza că ajunseseră.
— Rămâi aici. Am să merg eu să mă interesez, îi spuse Robin, așezându-l pe un scaun.
— Trebuie să îl văd… trebuie să…
— Imediat ai să îl vezi și ai să îți dai seama că este în regulă. Doar așteaptă-mă.
Îl mai privi câteva clipe, după care porni să găsească informații. Și voia să afle cât mai repede în ce stare era Aris.
Opri o asistentă, văzând în același timp doi polițiști care așteptau în dreptul camerei de urgență. La vederea acestora, simți un curent rece străbătându-i coloana.
— Jaden, îi rosti numele, așezându-i degetele pe umăr, încercând astfel să îi atragă atenția asupra lui.
Aris… este bine. Are o rană la cap și mâna dreaptă luxată la încheietură, dar este bine.
Celălalt ridică asupra lui privirea plină de durere, încă nerealizând ce îi spunea.
— Este bine. Aris este bine, repetă cuvintele, încercând să îl facă să înțeleagă.
O să îl putem vedea după ce îl duc la salon. Acum este încă în camera de urgență, unde i se mai fac niște analize.
Înțelegi?
— Este bine…? îl auzi rostind parcă cu neîncredere.
— Da. Este bine, îl mai asigură încă o dată, după care îl cuprinse cu brațele, simțindu-și propria privire împăienjenită de lacrimi.
Plângeau amândoi pentru bărbatul care avusese un asemenea ghinion. Când aveau să îl vadă, se puteau lămuri ce cauzase accidentul.
Acum tot ce conta era faptul că nu fusese ceva foarte grav.
— Vreau să îl văd, Robin. Vreau să îl văd doar pentru o clipă, să mă conving că este bine, îl rugă, agățându-se de hainele lui.
Doar o clipă… continuă să rostească printre suspine.
— Am să mă interesez din nou, rosti, încercând să îl liniștească.
În acea clipă îi sună telefonul. Văzând că este Ces, se grăbi să răspundă pentru a o liniști.
Jaden rămase așezat pe scaunul tare, fără a percepe nimic din ce se întâmpla în jurul lui.
Erau oameni ca și el, care așteptau să primească vești despre rude. Asistente și medici care intrau sau ieșeau pe diferite uși, și cei doi polițiști încă prezenți.
Aris era bine, așa îl asigurase Robin. Și totuși, îndoiala rămase în gândul prins de frică și temeri. Până când nu avea să îl vadă, să îl atingă, să îl cuprindă în brațe, nu avea să se liniștească.
Își șterse nasul și privi în jur, acum percepând forfota care îl înconjura.
Îl observă pe Robin vorbind la telefon. După un minut, acesta se apropie de el, privindu-l la fel de îngrijorat.
— Polițiștii care sunt acolo așteaptă să îi ia declarații, dar medicii nu le dau voie până când nu se va simți bine. În câteva minute o să îl ducă la salon, undeva la etajul doi. Așa că hai să mergem acolo, îl informă despre ce auzise.
Îl înconjură cu brațul pe după umeri și porniră spre lift.
Privirea îi rătăcea fără țintă, iar în gânduri i se ducea o luptă a neîncrederii și speranței.
Atunci, toată durerea îi învăluise sufletul zile în șir, până când aflase adevărul. Sperase, se rugase și crezuse în minunea vindecării, ca mai apoi să constate că ea nu existase.
Acum, alături de Robin, pe culoarul liniștit al spitalului, se rugă cu aceeași nădejde că totul avea să fie bine. Speranța dată de cuvintele prietenului său îi făcu sufletul să vibreze, asemenea unui condamnat la moarte când, în fața eșafodului, i se anunța că era grațiat.
Timpul era altul, dar durerea și neputința erau aceleași, doar că acum exista speranță.
— L-au adus la salon, îl anunță celălalt.
-Penultima ușă din capăt, continuă, făcându-i semn spre capătul coridorului.
Porniră într-acolo, cu pași mici, cu pumnii strânși și chipurile asemenea unor măști pietrificate.
Salonul adăpostea două paturi. Aris era așezat în cel de lângă geam. O asistentă verifica ceva la recipientul agățat într-un stativ de lângă pat, unde un furtun transparent lăsa să curgă prin el o soluție incoloră în brațul unde era înfipt un ac.
— Cine sunteți? întrebă, privindu-i circumspectă.
— Suntem prieteni, o lămuri Robin.
Familia nu este în țară.
— Înțeleg. Acum doarme, fiindcă i s-au administrat calmante. Se va trezi cam în două ore.
— Rănile sunt grave?
— Pentru aceste lămuriri va trebui să vorbiți cu medicul, spuse, după care se îndreptă spre ușă.
Dacă cumva se întâmplă ceva, vă rog să mă anunțați, adăugă, după care rămaseră singuri.
Jaden rămase la doi pași de pat, privind spre bărbatul care ajunsese să însemne pentru el mai mult decât sperase vreodată.
La începutul serii râdeau și se îmbrățișau, trăind cele mai intime și mai intense momente, ca acum, la mijlocul nopții, acestea să pară că făceau parte dintr-un trecut îndepărtat.
Bărbatul de pe patul de spital, cu capul acoperit de bandaj și chipul mai alb decât cearceaful cu care era acoperit, i se părea că seamănă cu un prinț adormit.
„Oare dacă am să îl sărut, se va trezi?”, își spuse în gând, corelând imaginea din fața lui cu basmul nemuritor.
Se apropie de pat și îi prinse degetele cu ale lui. Erau un pic reci. Le cuprinse cu palmele amândouă și încercă să i le încălzească.
Ar fi dat orice să fie bine. Ar fi preferat să țipe la el, să îi ceară explicații, orice, numai să nu îl vadă așa.
Vinovăția îi strângea sufletul ca într-o menghină. Dacă ar fi fost atent și nu ar fi răspuns fără să gândească, acum ar fi stat amândoi îmbrățișați în patul lui de acasă.
Poate ar fi făcut din nou dragoste. Sau ar fi văzut un film. Sau…
Ridică o mână și îi mângâie obrazul palid cu două degete, după care îi contură ușor buzele. Se aplecă și le sărută, asemenea sărutului din basm.
În acea clipă, Aris era frumosul lui adormit pentru care avea să facă orice era omenește posibil să îi redea încrederea pe care o pierduse odată cu mărturisirea lui.
Robin rămase în dreptul unui geam, sprijinit cu spatele de marginea acestuia.
Scena din fața lui transpunea trăiri ascunse din vremuri trecute într-un tablou actual care imagina în el toată iubirea lumii.
Toată iubirea unor suflete regăsite.
