Motorul mașinii încă mai vibra când Sin frână brusc în fața clădirii masive, ascunse în spatele unui gard metalic dublu. Farurile luminau zidul cenușiu, iar ușa grea se deschise imediat, semn că Doc știa deja ce urmează.
– Intrați! Repede! strigă unul dintre oamenii lui Doc, făcându-le semn să aducă targa.
Stone coborî primul cu Emil în brațe, respirația grea tăindu-i pieptul, sângele uscat de pe tricou lipindu-se ca o a doua piele. Red și Blade îl acopereau din spate, cu armele încă ridicate, ca și cum pericolul nu se terminase odată cu ieșirea din clădire.
Sin coborî ultimul. Privirea lui se lipi de trupul palid al lui Emil, nu era doar o misiune; era promisiunea pe care i-o făcuse lui Armis, era greutatea pe care o purta pe umeri de luni întregi.
– Deschideți sala trei! urlă unul dintre asistenți.
Ușile se dădură de perete în timp ce echipa medicală își făcea drum pe lângă ei. Lumina puternică din tavan lovea fețele tuturor și dezvăluia fiecare urmă de violență de pe corpul lui Emil.
– Îl avem! E în viață, dar abia respiră! strigă Doc, apărând în halatul lui alb, pătat cu urme de substanțe chimice.
Stone îl așeză pe targă. Emil scoase un geamăt atât de slab încât abia se auzi.
Sin se apropie, glasul scăzut, dar hotărât:
-Țineți-l în viață, Doc. Nu-l pierdem. Nu după ce am ajuns până aici.
– Fac tot ce pot, șefu’, răspunse Doc rapid, deja tăind hainele de pe Emil.
– Dar să știi… e grav.
Ușile sălii se închiseră cu un sunet surd, iar echipa lui Sin rămase în hol, plină de praf, sânge și tăceri grele.
Sin își trecu palma peste gură, respirând adânc, apoi se întoarse spre Red:
– Sună la sediu. Acum. Spune-i lui Ice că îl avem pe Emil și că e în operație. Să-l pregătească pe Armis.
Red își scoase telefonul, privindu-l o clipă, ca și când ar fi încercat să-și tempereze adrenalina.
– Bine, șefu’.
Holul era rece, mirosind a dezinfectant, dar în aer încă plutea tensiunea luptei. Sin se plimba în lung și-n lat, cu maxilarul încleștat, în timp ce Stone și Blade își verificau armele mecanic, din obișnuință.
După câteva secunde, Red ridică privirea, confirmând că apelul fusese preluat.
În sediu, Ice se ridică brusc din fața consolei când telefonul îi vibra.
– Da? întrebă el scurt.
– Ice… îl avem. Pe Emil.
Glasul lui Red tremura foarte puțin, aproape imperceptibil.
Ice își puse palma pe gură și închise ochii o secundă. Apoi întoarse privirea spre Armis și Luca, care îl urmăreau deja cu sufletul la gură.
– L-au salvat? întrebă Luca, vocea frântă de emoție.
Ice înghiți, apoi dădu din cap.
– Da… L-au salvat…
Armis rămase nemișcat. Pleoapele i se clipiră o singură dată, ca și cum și-ar fi ținut respirația prea mult.
– Unde este? întrebă el într-un final, vocea scăzută, tensionată.
– L-au dus la un refugiu. La Doc. Expertul nostru care ne tratează rănile, îi explică Ice, încercând să păstreze calmul.
– Este rănit? întrebă Luca, șocat, apropiindu-se un pas de Armis.
– E în operație, spuse Ice sincer.
Armis își duse mâna la marginea mesei, strângând-o atât de tare încât degetele i se albiră.
Ridică privirea spre Ice, neclipind.
– Ice… vreau să îl văd pe Emil. Acum.
Ice trase aer în piept, înțelegând perfect ce urmează.
– Pregătesc mașina.
Motorul mașinii porni cu un huruit adânc, iar Ice apăsă accelerația ca să iasă rapid din zona sediului. Armis era deja cu centura prinsă, sprijinit de marginea scaunului, înclinat înainte ca un arc întins. Luca respira sacadat, încercând să-și controleze anxietatea. Tot drumul până la refugiu trebuia să fie o fugă spre siguranță, însă pericolul se lipise de ei înainte să apuce măcar să-l vadă.
După câteva minute, Ice simți o neliniște în ceafă. Aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare.
Faruri. Două, prea aproape. Prea constante.
– …Nu-mi place asta, murmură el.
Ridică imediat mâna spre panoul digital al mașinii, apăsă un buton, iar conexiunea se stabiliză cu un bip scurt. Un sunet static se auzi și apoi vocea gravă a lui Sin umplu interiorul habitaclului.
-Da?
Ice nu pierdu nici măcar o secundă.
– Șefu, suntem urmăriți, îl anunță Ice.
Se lăsă o liniște grea, ca o piatră aruncată într-un lac.
Armis și Luca se întoarseră instinctiv simultan spre lunetă.
Lumina farurilor îi tăia ochii ca două lame.
-Ice, indu-i în eroare, spuse rapid Armis, vocea tăioasă.
– Nu trebuie să afle locația lui Emil. Unde este Americanul?
O pauză scurtă, apoi glasul lui Sin răsună ferm din difuzoare:
– Într-un loc sigur.
Se aud câteva atingeri rapide de tastatură, probabil hărți, conexiuni.
-Ice, schimbă locația și vezi dacă într-adevăr sunteți urmăriți. Te aștept la locația de refugiu 456.
– Ok, șefu. Ajungem în câteva minute acolo, răspunse Ice.
Se pregătea să închidă când vocea lui Sin redeveni aspră, încărcată de o tensiune controlată:
– Și, Ice…
Ice își ținu respirația o clipă.
– Aveți grijă.
-Întotdeauna, șefu, răspunse Ice, apoi închise conexiunea.
În mașină rămase doar sunetul motorului și respirațiile scurte.
Ice trase aer în piept și spuse pe un ton clar:
–Luca, în banchetă sunt două arme. Ia-le și scoate siguranța. Dacă e nevoie… va trebui să le folosiți. Sunteți de acord?
Dar Luca nici nu apucă să reacționeze.
Armis deja se aplecase în spate, ridicând bancheta cu o mișcare rapidă și sigură. Scoase cele două arme, iar metalul rece străluci o clipă în lumina bordului. Una i-o împinse lui Luca în mâini, cealaltă o băgă rapid sub braț, scoțând siguranța dintr-o mișcare calculată.
Privirea lui era plină de ură și hotărâre.
– Nu îl vor avea pe Emil și nici pe American, spuse Armis, glasul scăzut, întunecat.
– M-am săturat să fiu ținta lor.
Apoi coborî geamul mașinii și scoase puțin capul, analizând atent poziția vehiculului din spate.
Aerul rece îi izbi fața, dar nu clinti nimic din concentrarea lui.
– Ice, schimbă banda.
Privirea lui tăioasă urmărea fiecare mișcare.
– Dacă vin după noi… înseamnă că ne urmăresc încă de când am plecat de la sediu.
Ice trase brusc de volan, trecând pe banda din stânga. Mașina din spate oscila un moment, apoi schimbă și ea banda.
Luca își încleștă degetele pe armă.
Armis închise ochii o clipă, respiră profund și spuse aproape șoptit, dar cu o furie calculată:
– Atunci… e timpul să aflăm cine ne vrea morți.
Ice simțea cum tensiunea se strânge în aer ca o sârmă întinsă la maximum. Farurile din spate nu clipeau, nu se apropiau, nu se depărtau. Era o prezență mută, înfiptă în asfalt ca un prădător care și-a ales deja prada.
– Țineți-vă bine, murmură Ice, iar mâinile lui încleștate pe volan trădau că deja își făcuse planul.
Vira brusc la stânga, intrând pe o străduță îngustă, luminată doar pe jumătate de câteva becuri tremurătoare. Mașina din spate… îi urmă cu aceeași precizie tăcută. Fără ezitare. Fără încetinire.
Armis încordă maxilarul. Privea farurile în oglindă ca și cum ar fi privit ochii unui demon.
Își așeză arma pe genunchi și, fără să clipească, spuse calm:
– Ice, întoarce mașina brusc.
Ice îl privi doar o fracțiune de secundă, ochi în ochi. În acea clipă, înțelegea exact ce urma să facă Armis.
Fără întrebări. Fără îndoială.
Ice trase frâna de mână, răsuci volanul și mașina alunecă pe asfaltul rece, întorcându-se la 180 de grade cu un scârțâit violent. Un nor de fum se ridică în aer.
În aceeași secundă în care roțile se opriră, Armis împinse portiera cu o forță brutală.
Deschisese deja focul înainte ca pantofii lui să atingă asfaltul.
Două împușcături scurte. Seci. Precise. Letale.
Gloanțele loviră exact în anvelopele din față ale vehiculului urmăritor. Un puf de aer și cauciuc sfâșiat umplu strada.
Mașina inamică șovăi, pierzând controlul. Se înclină spre stânga, apoi spre dreapta, ca un animal rănit care nu mai știe pe ce picior să cadă.
Armis nu așteptă finalul. Se întoarse în mașina lor cu o rapiditate calculată, trânti portiera și spuse:
– Ice, pornește.
Și Ice porni.
Calcule rapide, instinct, supraviețuire.
În oglinda retrovizoare, vedeau cum mașina urmăritoare derapa violent spre marginea drumului, lovi bordura, ricoșă într-o țeavă metalică, apoi se izbi frontal de zidul unei clădiri părăsite.
Impactul făcu un sunet surd, greu.
Sticla se sparse.
Farurile se stinseră.
Tăcere.
Luca își dădu seama că respira de parcă ar fi fugit kilometri întregi.
Armis își așeză arma pe coapsă, ochii fixați înainte, încă încordat, încă pregătit de luptă.
– Gata, spuse Ice cu o voce joasă, apăsând din nou accelerația.
– Ne-am scuturat de ei.
Dar Armis nu își relaxă postura nici măcar o secundă.
– Pentru moment, murmură el.
Mașina se îndepărta rapid, lăsând în urmă asfaltul zgâriat, fum și un dușman făcut zob.
Iar în fața lor, drumul spre refugiu îi aștepta, cu răspunsuri, cu temeri și cu Emil.
Refugiul era scufundat în liniștea aceea grea, apăsătoare, care stă între două bătăi de inimă. O lumină palidă, rece, se revărsa peste asfaltul ud din fața clădirii, iar mașina lui Ice frână scurt, cu un huruit controlat.
Portiera din față se deschise încet, iar Sin coborî din vehiculul care îi aștepta. Privirea lui serioasă trecu rapid peste fețele lor, ca un scanner care evalua daunele nevăzute.
Înainte ca motorul mașinii să se oprească complet, Armis era deja afară. Atinse pământul, făcu un pas, încă unul, apoi, pentru o fracțiune de secundă, se oprise. Aerul i se taie. Toate sunetele se estompară.
Apoi alergă.
Fugi direct către Sin.
Sin apucă doar să își miște un picior, să facă un pas înainte, când Armis i se aruncă în brațe cu toată forța, toată frica, tot dorul strâns în ore lungi ca niște ani.
Sin îl prinse, îl cuprinse, îl strânse atât de tare încât Armis simți cum pieptul lui Sin îi taie respirația.
– Ești bine? întrebă Sin, cu vocea sfâșiată, ca și cum abia acum își aminti să respire.
Ice și Luca se apropie din spate, obosiți, transpirați, cu adrenalină încă vibrând în vene.
–Am scăpat de ei. Armis le-a franjurat cauciucurile, spuse Ice, abia acum lăsându-se pe călcâie, cu mâna pe șold, încă tremurând puțin.
Sin îl desprinde încet pe Armis din îmbrățișare, dar nu-l lasă să plece. Îi ridică chipul cu ambele mâini, ținându-i fața între palme ca pe ceva fragil, irepetabil.
O clipă. O respirație.
Ochii lor se întâlnesc.
– Îmi pare rău, spune Sin, și în glas îi tremură ceva ce nu i-a tremurat niciodată în fața altcuiva.
Armis își ridică sprâncenele, surprins, speriat.
-Emil? Este bine? întreabă, vocea lui e un fir tensionat.
Sin clipise încet.
– Da, el va fi bine… dar tu vei fi bine? îl întreabă la rândul lui.
Respirația îi tremură ușor.
– Nu mi-am dorit niciodată pentru tine să ții arma în mână…
Adevărul ieși din el greu, ca o rană veche care se rupse.
Armis îi prinse încheieturile, dar nu se desprinse din palmele lui.
– Sin, nu sunt un copil, spuse, privindu-l cu acea claritate rece care vine doar după ce ai decis ceva în tine.
– Mă pot apăra atunci când este nevoie și nu e prima dată când trag cu arma.
Ridică puțin bărbia.
– Trebuia să scăpăm de ei.
Apoi inspiră adânc.
Ochii lui se înmoi.
Durerea, teama, iubirea, toate se ciocneau într-o singură privire.
– Dar acum…se apropie de Sin.
Îl apucă scurt de marginile sacoului, trăgând de el ca și cum ar încerca să-l aducă mai aproape de realitatea în care încă trăiesc amândoi.
Și îl sărută.
Rapid, tăios, încărcat de tot ce a trăit în ultimele ore.
Se desprinse doar cât să respire.
-… vreau să îl văd pe Emil.
Clădirea îi aștepta.
Ușile refugiu se deschideau larg, lumina rece scăpând afară ca o promisiune, sau ca un verdict.
Se urcară din nou în mașini. Sin se așeză în față, lângă Ice, iar Armis, Luca, se grăbiră să ocupe locurile din spate. Ușile se trântiră aproape simultan, iar Ice porni motorul fără ezitare. Noaptea îi înfășura într-un întuneric dens, în timp ce farurile spintecau șoseaua îngustă ce ducea către locația sigură unde îl dusese pe Emil.
De fiecare dată când Ice accelera, Armis simțea cum inima i se comprimă. Avea brațele strânse la piept și privirea pierdută în geam, urmărind luminile care treceau pe lângă ei ca niște fâșii de realitate prea rapide.
Sin întoarse din când în când capul spre el.
-Ajungem imediat, îi spuse cu o calmă autoritate, dar Armis simțea tremurul din vocea lui. Sin încerca să pară stâncă, dar și în el crescuse o îngrijorare grea.
Luca își mușca buza de jos, nervos, iar Ice scrâșnea din maxilar pentru a rămâne concentrat. Toți aveau aceeași prioritate: Emil.
Când în sfârșit opriră în fața clădirii discrete, protejate cu două rânduri de securitate, toți coborâră aproape sărind din mașină.
Doc. îi aștepta în hol, spălat pe mâini, cu halatul încă pătat de sânge uscat.
– Cum e? întrebă Luca primul, cu vocea tremurată.
Doc. își scoase mănușile, le lăsă într-o cutie roșie și se apropie calm, dar serios.
-Rănile i-au fost tratate complet, spuse. Am oprit hemoragia internă. A fost greu, dar stabil. Acum doarme. Corpul lui trebuie să recupereze… și are nevoie de odihnă profundă.
Armis inspiră brusc, ca și cum cineva îi elibera pieptul dintr-o menghină.
Luca își trecu mâna prin păr, aproape râzând de ușurare.
Sin închise ochii o secundă, murmurând un “Mulțumesc” care părea să vină dintr-un loc fragil.
Doc. le făcu semn că îl pot vedea mai târziu, dar deocamdată, Emil dormea sub sedare.
Se pregăteau să se întoarcă spre ieșire când…Armis se opri brusc.
Ca și cum trupul lui încetase să mai răspundă. Ca și cum aerul se subțiase în jurul lui.
Rămase nemișcat, în mijlocul holului, cu ochii mari, lipsiți de focalizare. Sin, Luca și Gost se întoarseră imediat spre el.
– Armis? întrebă Sin, alarmat.
Dar Armis nu răspunse.
În schimb, șopti, aproape fără voce:
– …Ema?
Gâtul i se strânse și părea că abia mai respiră.
Luca se apropie de el în doi pași mari, cu privirea brăzdată de o îngrijorare reală.
– Ce ai zis? Ema?
Armis ridică ochii spre ei, în sfârșit focalizând, iar în privirea lui era panică pură.
– Sora lui Emil… Ema… unde e? Unde… e? reuși să rostească, pierzându-și echilibrul emoțional.
Gost interveni imediat, calm, ferm, cu acea voce care te prinde și te pune la loc:
– Armis, îi puse o mână pe umăr.
-Sora lui Emil este în siguranță.
Armis clipi, prins între speranță și frică.
Gost continuă, rar, clar, ca să se asigure că fiecare cuvânt ajunge unde trebuie:
– Imediat ce am primit informația despre Emil, am acționat. Ema a fost preluată la ieșirea din campus și dusă într-un loc sigur. Exact cum este și Rafe. Amândoi sunt bine. Sunt împreună. Cineva îi va aduce aici.
Respirația lui Armis se frânse într-un hohot scurt de ușurare. Genunchii aproape îi cedaseră, dar Sin îl prinse imediat de braț, stabilindu-l.
– Hei… e bine. Toți sunt bine, îi șopti Sin.
Armis închise ochii, simțind cum adrenalina zilei se prăbușește în sfârșit peste el.Dar în vocea lui Gost nu exista loc de îndoială.
– Ești în siguranță, Armis. Ei sunt în siguranță. Totul e sub control.
Și pentru prima dată în ultimele ore, Armis simți că poate respira cu adevărat.
