Furtuna se dezlănțuise cu o furie oarbă deasupra pădurii. Ploaia deasă și înghețată îi biciuia fața fără milă, dar Cassian abia simțea frigul. Pământul se transformase într-o mlaștină care îi trăgea bocancii în jos la fiecare pas, parcă încercând să o revendice pe fata pe care o strângea cu disperare la piept.
Elena era atât de ușoară. Trupul ei, înfășurat în pătura aspră de lână, ardea de febră. Respirația ei era doar un șuierat sacadat, o luptă pentru fiecare gură de aer, iar Cassian o asculta cu o teroare care îi îngheța sângele mai rău decât orice ambuscadă inamică. Privind-o în lumina ocazională a fulgerelor, cu fața translucidă și buzele crăpate, mintea îi fugi, involuntar, spre o amintire care îi rămăsese întipărită pe retină ca o cicatrice.
Nu era prima dată când o vedea, dar fu ziua în care înțelese cu adevărat prăpastia uriașă dintre ei.
Elena avea nouăsprezece ani, iar Cassian tocmai se întorsese de pe front, cu umărul stâng sfâșiat de șrapnel și un suflet deja negru de atâta moarte. Capitala era în sărbătoare, străzile forfoteau de viață, dar el se simțea ca o fantomă târându-se printr-o lume care nu-i mai aparținea. O văzuse pe o stradă pietruită din centrul orașului. Nu era la vreun bal pretențios, ci în fața unei florării modeste.
Purta o rochie simplă, de un verde smarald care îi făcea ochii să strălucească, și râdea cu capul lăsat pe spate în timp ce o bătrână îi prindea un trandafir alb în părul ei. Cassian se oprise la câțiva pași de ea, ascuns în umbra unei clădiri, ținându-și brațul rănit. Era atât de vie, atât de neatinsă de cruzimea lumii pentru care el tocmai sângerase, încât o urâse instantaneu. Dar, în același timp, nu-și putuse lua ochii de la ea. Era tot ce el nu avea voie să atingă.
Acum, ținând-o în brațe, sfărâmată din cauza lui, amintirea acelui râs cristalin îl lovi ca un baros.
Ce am făcut din tine? se gândi el, strângând-o mai tare, de parcă voia să-și transfere propria forță vitală în trupul ei.
Lumina chioară a ferestrei doctorului Valerius apăru printre copaci ca un far salvator.
Valerius nu era un simplu vraci de sat. Fusese chirurgul principal al batalionului lui Cassian. Un om aspru, cu fața brăzdată de cicatrici și o mână stângă căreia îi lipseau două degete, prețul plătit pentru că a refuzat să abandoneze un soldat pe câmpul minat. El era cel care îl scosese pe Cassian de nenumărate ori din ghearele morții, cel care îi cususe rănile fără anestezie și singurul om din lume care știa că sub armura de gheață a colonelului Mordrake se ascundea un copil obligat să devină monstru.
Când Cassian dărâmă practic ușa cu piciorul, Valerius stătea la masa lui de lucru. Bătrânul se ridică brusc, răsturnând un scaun.
— Pune-o pe masă. Acum! ordonă doctorul, fără să piardă o secundă cu întrebări inutile, recunoscând imediat panica din ochii fostului său protejat.
Cassian o așeză pe masa de lemn cu o grijă care contrasta violent cu masivitatea lui. Când Valerius îi tăie fașele improvizate de pe picior, un miros greu, de carne bolnavă, umplu mica încăpere ticsită cu borcane și cărți vechi. Dungile roșii de infecție urcau agresiv spre genunchi.
Valerius își dădu ochelarii jos și îl privi pe Cassian cu o asprime care ar fi făcut orice soldat să tremure.
— Septicemie, mârâi bătrânul chirurg.
— O zi în plus, Cassian, și îi ajungea la inimă. O zi. Te-am învățat mai bine de atât!
Cuvintele îl loviră pe Cassian direct în piept.
— Fă-o bine, Valerius, spuse el, vocea fiindu-i un hârșâit disperat.
— Salveaz-o. Îți dau tot ce vrei, ia tot ce am, dar n-o lăsa să se stingă pe masa asta.
Doctorul nu mai comentă. Știa ce însemna tonul acela. Începu să pregătească instrumentele, alcoolul sanitar și apa fiartă.
— Ține-o bine, comandă Valerius.
Când lama bisturiului și alcoolul atinseră rana în profunzime, Elena scoase un țipăt sfâșietor care zgudui pereții de piatră. Spatele ei se arcui într-un spasm de agonie. Cassian acționă instinctiv: se aplecă peste ea, prinzându-i umerii cu brațele lui puternice, lipindu-și pieptul de al ei pentru a o ține imobilizată.
Apropierea fu copleșitoare. Îi simțea inima bătând nebunește sub coaste. Elena deschise ochii, acum tulburi de febră și durere, și se agăță cu degetele ei subțiri de gulerul cămășii lui, trăgând de el ca de unicul ei colac de salvare.
— Cassian… plânse ea, nerecunoscându-l ca pe cel care o ținuse prizonieră, ci ca pe singurul om care o putea proteja în acel moment.
Să o audă rostindu-i numele astfel fu lovitura de grație. Cassian simți cum zidurile pe care le construise ani de zile se prăbușesc. Își îngropă fața în scobitura gâtului ei, respirând mirosul de ploaie și boală, ignorând faptul că Valerius era chiar acolo.
— Știu, șopti el, vocea trădându-i toată frica și vulnerabilitatea pe care le ascundea de o viață.
— Știu, Elena. Rezistă.
Valerius se opri o fracțiune de secundă, privind scena. Bătrânul chirurg, care văzuse nenumărați oameni murind, simți un nod în gât. Nu mai văzuse niciodată la băiatul ăsta o asemenea sfâșiere. Ochelarii i se aburiră, dar își coborî din nou privirea spre rană, lucrând în tăcere, în timp ce ofițerul invincibil se prăbușea emoțional pentru viața unei fete pe care trebuia să o urască.
Următoarele două zile fură un purgatoriu. Elena pluti într-o ceață densă, fierbinte, unde coșmarurile se amestecau cu realitatea. Durerea din picior era o fiară vie care o mușca fără oprire, smulgându-i sunete frânte de agonie pe care nici măcar nu realiza că le scoate.
Dar în tot acel infern de febră și frisoane, un singur lucru rămase constant, o ancoră care o împiedica să se piardă de tot, o mână mare, aspră, cu degete bătătorite, care îi prindea palma de fiecare dată când se zbătea. Simțea o lavetă rece pe frunte și auzea o voce gravă, un bas familiar care îi ordona, cu o disperare pe care nu o putea înțelege, să respire. Să lupte.
În zorii celei de-a treia zile, ceața se ridică în sfârșit.
Elena deschise ochii încet. Lumina prăfuită a dimineții se strecura printr-o fereastră mică, luminând o cameră pe care nu o cunoștea. Mirosea a pelin, mușețel și tutun vechi. Clipi, încercând să se obișnuiască cu lumina, și simți că pătura de lână aspră de pe ea era trasă cu grijă până sub bărbie.
— Deci, te-ai hotărât să rămâi printre noi, copilă.
Vocea o făcu să tresară. Întoarse capul și îl văzu pe bătrânul cu ochelari rotunzi și față brăzdată de cicatrici. Valerius stătea la o masă de lemn, mărunțind niște ierburi uscate într-un mojar. Se ridică, ștergându-și mâinile pe șorțul pătat, și se apropie de patul ei.
— Apă? întrebă el scurt.
Elena dădu din cap, pentru că gâtul i se simțea ca plin cu cioburi de sticlă. Valerius o ajută să se ridice ușor, susținându-i ceafa cu o blândețe neașteptată pentru niște mâini cărora le lipseau două degete, și îi duse o cană de cupru la buze. Apa rece fu cel mai bun lucru pe care îl gustase vreodată.
— Unde… unde e…? reuși ea să șoptească, vocea fiindu-i spartă și slabă.
— Ursul tău morocănos? pufni Valerius, așezând cana pe o noptieră.
— L-am trimis afară să taie lemne. Dacă îl mai lăsam să dea ocol patului tău încă o oră, îmi rodea naibii toată podeaua și mă scotea din minți.
Elena încremeni. Se uită la doctor, încercând să proceseze informația.
— A… a stat aici?
Valerius trase un scaun și se așeză lângă patul ei, sprijinindu-și coatele pe genunchi. O privi lung pe deasupra ochelarilor, cu ochii aceia ascuțiți de om care a văzut prea multe la viața lui.
— Ascultă-mă bine, fată. Îl cunosc pe Cassian de când era doar un băiețandru aruncat în prima linie a frontului. L-am cusut de zeci de ori. I-am scos gloanțe din carne în timp ce el stătea cu dinții încleștați pe o bucată de lemn, fără să scoată un sunet.
Doctorul făcu o pauză, lăsând cuvintele să se așeze în mintea ei.
— Dar nu l-am văzut în toată viața mea să-i tremure mâinile, Elena. Niciodată. Până în noaptea în care a dărâmat ușa asta cu tine în brațe.
Elena simți cum inima îi dă un rateu. Cassian? Vorbește de același Cassian?
— Nu a dormit de trei nopți, continuă Valerius, vocea lui devenind mai joasă.
— A stat pe un scaun de lemn, chiar acolo, lângă capul tău. Când febra urca și începeai să plângi în somn, te ținea de mână de parcă dacă ți-ar fi dat drumul, te-ai fi transformat în cenușă. I-am zis să se odihnească, dar s-a uitat la mine de parcă i-aș fi cerut să se arunce de pe o stâncă. A stat cu ochii pe pieptul tău să se asigure că respiri. Te-a păzit ca pe propriul lui suflet, copilă.
Elena rămase mută. O lacrimă singuratică i se prelinse din colțul ochiului, pierzându-se în părul încâlcit. Nu avea sens. Cum putea omul care o ținuse prizonieră, cel care privea mereu cu atâta gheață și ură spre familia ei, să fie același bărbat care veghease nopți la rând, disperat să o țină în viață?
— De ce mi-ai spune asta? șopti ea, privind spre tavanul de lemn, copleșită de o furtună de emoții.
— E… el e cel care m-a adus în starea asta.
Valerius oftă lung și se ridică.
— Pentru că știu ce fel de armură poartă Cassian Mordrake. Și știu că atunci când o să intre pe ușa aia, o să-și pună masca înapoi. O să fie din nou tăios și distant, pentru că e prea terifiat de ce s-a întâmplat aici. S-a îngrozit când a realizat că a pierdut controlul asupra propriilor sentimente. Iar când un om ca el se simte vulnerabil, ridică ziduri. Te va respinge și va încerca să te mintă că nu-i pasă, dar vreau să știi adevărul. Omul care ți-a făcut rău și omul care ar muri pentru tine… sunt, din păcate, aceeași persoană.
Înainte ca Elena să poată răspunde, zgomotul toporului de afară se opri brusc. Ușa grea de lemn a cabinetului scârțâi, lăsând să intre lumina tăioasă a dimineții.
Cassian rămase nemișcat în prag. Era murdar de rumeguș, cu cămașa de in lipită de pieptul lat din cauza transpirației și părul ciufulit. Când privirea lui se intersectă cu ochii ei, acum complet limpezi și treji, umerii lui masivi se lăsară brusc în jos. Scoase un oftat prelung, tremurat, uitând pentru o secundă de orice regulă.
Făcu câțiva pași rapizi spre pat, se aplecă ușor și, cu o delicatețe neașteptată, îi atinse fruntea cu dosul degetelor pentru a verifica febra. Pielea ei era rece.
— Te-ai trezit, șopti el, vocea fiindu-i aspră, crăpată de oboseală.
Nu era o întrebare, ci o rugăciune care tocmai primise răspuns.
— E în afara oricărui pericol, interveni Valerius de la masa lui, ștergându-și ochelarii.
— Dar mai rămâne la mine vreo două zile. Vreau să o țin sub observație, infecțiile astea sunt perfide. Nu pleacă nicăieri deocamdată.
La auzul vocii doctorului, vraja se rupse. Cassian clipi, realizând brusc cât de mult se apropiase, cât de disperat trebuia să fi arătat. Elena văzu exact momentul în care panica a pus stăpânire pe el, panica de a fi vulnerabil. Zidurile se ridicară instantaneu, maxilarul i se încleștă, iar ochii îi înghețară la loc. Retrase mâna de parcă ar fi atins un tăciune încins și făcu un pas mare în spate.
— Foarte bine, rosti el, vocea devenindu-i brusc plată, oficială.
— Am treabă la fermă. Grajdurile trebuie curățate și acoperișul reparat.
Nu o mai privi. Se întoarse pe călcâie și ieși pe ușă, lăsând-o pradă tăcerii, ușa grea de lemn închizându-se în urma lui cu un zgomot surd.
Restul zilei trecu greu. Valerius o hrăni cu o supă ușoară și îi schimbă bandajele, în timp ce ploaia începu din nou să bată ritmic în ferestrele mici ale cabinetului.
Când se lăsă seara, iar doctorul moțăia într-un fotoliu din camera alăturată, ușa se deschise încet, cu un scârțâit prelung. Cassian păși înăuntru, închizând ușa la loc cu o grijă exagerată. Scăpase de noroiul de peste zi, fiind îmbrăcat acum simplu, cu o cămașă curată și o haină groasă de postav. Se opri la jumătatea distanței, brusc conștient de cât spațiu ocupa. Umerii lui păreau să absoarbă tot aerul din cameră, dar atitudinea îi era stângace, trădată de felul crispat în care strângea o carte într-o mână.
Elena îl privi în tăcere din patul ei, așteptând. El se mută de pe un picior pe altul, tuși ușor, apoi se apropie de scaunul de lemn de lângă patul ei, același scaun pe care, conform lui Valerius, stătuse trei nopți la rând.
Se așeză greoi, evitând să o privească direct. Puse cartea pe genunchi și își bătu degetele pe copertă.
— Valerius doarme? întrebă el în șoaptă, un sunet ciudat de blând pentru un bărbat ca el.
— Sforăie de o oră, răspunse Elena la fel de încet, un mic zâmbet trădând-o.
Cassian încuviință din cap. Mai trecu un minut de tăcere, plin de o tensiune ciudată, dar deloc ostilă.
— Ești… ești plictisită? izbucni el dintr-odată, întrebarea sunând mai mult a ordin militar din cauza stângăciei lui.
Elena clipi, surprinsă.
— Mă cam dor ochii de la cât am studiat crăpăturile din tavanul de lemn. Cred că le-am numărat pe toate și sunt pe punctul de a le da și nume, a recunoscut ea.
El trase aer în piept, deschise cartea cu degetele lui mari și răsfoi câteva pagini, oprindu-se la un semn.
— E o carte veche de mituri. De pe vremea primilor regi, explică el, vocea coborându-i într-un registru și mai profund.
— Citeam din ea nopțile trecute. Ca să nu adorm, se grăbi el să adauge, încercând să pară indiferent, deși amândoi știau adevărul.
Ridică privirea și, preț de câteva secunde lungi, privirile lor se blocară una într-alta. De data aceasta, niciunul dintre ei nu se mai grăbi să se ascundă.
— Vrei să-ți citesc? întrebă el.
— Vreau, șopti ea, așezându-se mai bine în perne.
Cassian își drese vocea și începu să citească.
Era mitul lui Boreas, zeul vântului de nord, care se îndrăgostise de prințesa muritoare Orithyia. Legenda spunea că el vru să se apropie de ea în liniște, dar nu știa cum să respire fără să stârnească o furtună. Așa că o ascunse în mijlocul unui viscol și o duse departe de lumea ei, pentru că doar prin asprime învățase să păstreze ceea ce iubea.
Vocea lui gravă și așezată umplea mica încăpere cu o senzație de liniște pe care Elena nu o mai simțise de mult timp. Urmărind cuvintele, fu lovită brusc de ironia situației. Cassian fusese propriul ei viscol, forța care o smulsese din rădăcini și o adusese cu forța în realitatea lui izolată.
Iar, privind felul în care flacăra lămpii îi îmblânzea acum profilul tăios, Elena realiză un lucru. Cel mai devastator lucru la Cassian Mordrake nu era asprimea lui, ci acea blândețe ascunsă, stângace, care o făcea să uite că ar fi trebuit să fie inamici.
mulțumesc !❤️