Masca Perfecțiunii-Capitolul 3 vol 2

Dimineața îi găsi într-o liniște aproape ireală.

Lumina caldă a soarelui se strecura printre perdelele subțiri, desenând umbre moi peste podeaua din lemn și peste trupurile lor încă apropiate. Aerul păstra încă urmele nopții, respirații amestecate, dor nespus, o apropiere care nu avea nevoie de cuvinte.

Melisa deschise ochii încet.

Pentru o clipă, nu se mișcă.

Simțea căldura lui lângă ea. Respirația lui regulată, liniștită. Brațul lui încă așezat peste talia ei, ca și cum, chiar și în somn, refuza să o lase să plece.

Își întoarse ușor capul și îl privi.

Will dormea.

Chipul lui părea mai liniștit decât îl văzuse vreodată. Fără tensiune, fără furie, fără acea umbră care îl urmărea mereu. Doar el. Simplu. Real.

Melisa îl privi mai mult decât ar fi trebuit.

Pentru o secundă… doar o secundă… simți ceva periculos. Regret.

Își închise ochii scurt, apoi îi redeschise, iar privirea i se răci ușor.

Cu grijă, îi atinse mâna și îi mută brațul de pe ea, ridicându-se din pat fără zgomot.

Podeaua rece îi atinse tălpile, aducând-o înapoi în realitate.

Fără să se uite înapoi, își trase halatul pe ea și coborî la parter.

Bucătăria era inundată de lumină.

Melisa pregătea micul dejun cu mișcări calme, calculate. Cafeaua aburea ușor, iar sunetul discret al tacâmurilor era singurul care rupea liniștea dimineții.

Nu părea grăbită.

Nu părea tulburată.

Dar în interior… mintea ei lucra.

Întotdeauna.

Pașii lui Will se auziră în spatele ei.

Se opri o fracțiune de secundă… apoi își continuă mișcările ca și cum nu ar fi observat nimic.

– Ai dispărut… spuse el calm.

Vocea lui era joasă, ușor răgușită de somn.

Melisa zâmbi slab, fără să se întoarcă.

– Nu voiam să te trezesc.

Will se apropie.

Destul cât să îi simtă prezența.

Destul cât să îi tulbure aerul.

–Nu cred că aș fi fost deranjat, adăugă el, privirea lui oprindu-se asupra ei.

Ea se întoarse în sfârșit.

Ochii lor se întâlniră.

Pentru o clipă, nimeni nu juca nimic, dar masca reveni.

– Cafea? întrebă ea simplu.

Will zâmbi ușor.

–Întotdeauna.

Micul dejun se desfășură într-o liniște aproape… suspectă.

Dar nu era incomodă.

Era acea liniște în care fiecare analiză fiecare gest al celuilalt.

Fiecare pauză.

Fiecare respirație.

– Casa asta… spuse Will într-un final, privind în jur.

– E incredibilă.

Melisa își ridică privirea.

– Îți place?

– Îmi spune multe despre tine.

Ea zâmbi ușor.

– Și ce spune?

Will o privi atent.

– Că ai știut exact unde să te ascunzi.

Replica lui pluti între ei.

Melisa nu reacționă imediat.

Își duse ceașca la buze și sorbi calm.

– Sau… poate că nu mă ascund deloc.

Will o studia, știa că minte, știa exact.

Dar nu spuse nimic.

Zâmbi doar ușor.

– Da… poate.

După micul dejun, ieșiră afară.

Soarele urcase deja, iar aerul era cald, liniștit. Marea se întindea în fața lor, nesfârșită, strălucind sub lumină.

Mergeau unul lângă altul, nu prea aproape, nu prea departe.

– Am citit despre tine, spuse Will după un timp.

-În ziare. Peste tot, de fapt.

Melisa își ținu privirea înainte.

– Sper că doar lucruri bune.

– Doar lucruri… impresionante.

Ea zâmbi ușor.

– M-am ocupat de multe cazuri. A fost… o perioadă intensă.

– Așa pare.

Will o privea.

Fiecare cuvânt.

Fiecare pauză.

Știa.

Știa că povestea ei nu era complet adevărată. Dar o lăsa, o lăsa să joace.

– Ai ajutat mulți oameni, continuă el.

-Se vede.

Melisa îl privi scurt.

Pentru prima dată… ceva din ea se relaxă.

– Am făcut ce am putut.

– Nu, spuse el încet.

-Ai făcut mai mult decât atât.

Tăcere.

Apoi, fără să gândească prea mult, Will îi prinse mâna.

Melisa tresări ușor.

Dar nu o retrase.

– Ești… incredibilă, Meli.

Vocea lui era sinceră… cel puțin suna perfect.

Ea îl privi. Și pentru o clipă…nu mai era sigură dacă el juca.

Sau dacă ea începea să creadă.

Se opri.

Se întoarse spre el.

– Tu chiar crezi asta?

Will nu ezită.

– Da.

Privirile li se blocară una în alta.

Și acolo, în acel moment, jocul lor devenea periculos.

Pentru că, dincolo de minciuni…dincolo de planuri…ceva real încă trăia între ei.

Will o trase ușor mai aproape.

Melisa nu se împotrivi.

– Ai schimbat lumea ta… spuse el încet.

– Și tu? întrebă ea.

El zâmbi slab.

– Eu… încă încerc să o înțeleg.

Melisa își lăsă capul ușor pe umărul lui. Un gest mic, calculat.

Dar… surprinzător de natural.

– Atunci rămâi aici în lumea mea, șopti ea.

Will închise ochii o clipă.

Zâmbetul lui nu se schimbă.

– Voi rămâne.

Dar în spatele acelui răspuns, adevărul era altul.

El nu venise doar să rămână.

Venise pentru ceva mult mai profund.

Mult mai periculos.

Iar Melisa…

Pentru prima dată…începea să lase garda jos.

Drumul spre sat era îngust, șerpuit, tăiat printre palmieri înalți și vegetație densă care părea că înghite orice urmă de civilizație. Jeepul înainta lent, ridicând nori fini de praf roșiatic în urma lui, iar soarele, deja urcat pe cer, îmbrăca totul într-o lumină caldă, aproape ireală.

Melisa conducea în liniște.

Mâinile ei stăteau sigure pe volan, privirea înainte, calmă, concentrată. Părea că știe fiecare curbă, fiecare denivelare, fiecare piatră de pe drum.

Will o privea din când în când.

Nu spunea nimic.

Doar o studia.

– Mai e puțin, spuse ea într-un final, fără să-l privească.

– Nu mă grăbesc, răspunse el calm.

Și nu era doar o replică.

Chiar nu se grăbea.

Pentru prima dată după mult timp… nu simțea nevoia să ajungă undeva. Era suficient să fie acolo. Să observe. Să înțeleagă.

Sau… să încerce.

Mașina opri într-un final.

În fața lor se deschidea satul.

Case simple, din lemn și materiale modeste, dar îngrijite. Copaci umbrosi, copii alergând desculți, râsete care umpleau aerul. În depărtare, o clădire mică, dar solidă, vopsită în alb, cu ferestre largi, o școală.

Melisa opri motorul.

Pentru o clipă, rămase nemișcată.

Apoi își întoarse privirea spre Will.

– Aici.

El coborî din mașină primul.

Căldura îl lovi imediat, dar nu asta îi atrase atenția.

Ci oamenii.

Pentru că, în momentul în care Melisa ieși din mașină, totul se schimbă.

Un copil o văzu primul.

Ochii i se lumină.

– Melisa! strigă el cu o bucurie pură, sinceră.

Și apoi, totul se mișcă.

Ca un val.

Copiii alergară spre ea, râzând, strigând, cu brațele întinse. Femei ieșiră din case, zâmbind larg, bărbați ridicară mâinile în semn de salut.

Melisa… zâmbi.

Un zâmbet diferit, nu calculat, nu rece.

Real.

Se aplecă ușor și prinse în brațe primul copil care ajunse la ea. Apoi pe altul. Și încă unul. Mâinile mici o apucau de haine, de brațe, de tot ce puteau atinge.

– Mi-a fost dor de voi, spuse ea încet.

Vocea ei… nu era cea pe care o știa Will.

Era caldă.

Moale.

Vie.

Will rămase câțiva pași în spate.

Privind. Analizând.

Încercând să potrivească imaginea din fața lui cu femeia pe care o cunoștea.

Nu se potrivea, nu complet.

O femeie în vârstă se apropie și o cuprinse pe Melisa într-o îmbrățișare strânsă.

– Ai venit… șopti ea emoționată.

– Am promis, nu? răspunse Melisa.

Și pentru o secundă, nu era nici urmă de joc.

Will simți ceva ciudat în piept.

Un fel de… ezitare.

Privirea lui se opri asupra ei mai atent. Melisa se ridică și începu să vorbească cu oamenii, să întrebe, să atingă, să asculte. Nu era distanță. Nu era superioritate. Era… acolo, cu ei.

Un copil îi întinse o floare mică, imperfectă.

Melisa o luă ca și cum ar fi primit ceva neprețuit.

– E pentru mine? întrebă ea zâmbind.

Copilul dădu din cap energic.

– Atunci o să o păstrez, spuse ea și o așeză cu grijă în părul ei.

Will expiră încet.

Fără să-și dea seama, făcu un pas mai aproape.

Un bărbat se apropie de el.

– Sunteți cu ea? întrebă acesta.

Will îl privi.

– Da.

Bărbatul zâmbi larg.

– E un înger. Cuvintele acelea îl loviră mai puternic decât ar fi trebuit.

Își întoarse privirea spre Melisa.

“Un înger.”

Pentru o fracțiune de secundă…

Aproape că o văzu așa. Aproape.

Melisa îl observă și îi făcu semn să se apropie.

Will merse spre ea.

– Will, spuse ea,

-…aceștia sunt oamenii despre care ți-am povestit.

Tonul ei revenise ușor la control.

Nu complet.

Dar suficient.

El dădu din cap.

– Îmi pare bine să vă cunosc.

O femeie îi luă mâna și i-o strânse cu recunoștință.

– Aveți grijă de ea, spuse simplu.

Will nu răspunse imediat.

Privirea lui se întoarse spre Melisa.

–Încerc.

Melisa zâmbi.

Dar zâmbetul acela…era din nou perfect.

Prea perfect.

Îl conduse spre școală.

Clădirea era simplă, dar solidă. Pereții curați, desene colorate pe geamuri, voci de copii din interior.

– Aici… spuse ea,

-…am ajutat la construcție.

Will privi în jur.

– Nu e puțin lucru.

– Pentru ei… înseamnă totul.

Intră împreună.

Copiii se ridicară în picioare când o văzură.

– Bună dimineața! spuse ea vesel.

– Bună dimineața! răspunseră ei în cor.

Will se opri lângă ușă.

Privind.

Absorbind fiecare detaliu.

Melisa mergea printre bănci, atingea capete, zâmbea, asculta. Se aplecă lângă o fetiță și îi aranjă caietul.

– Ai lucrat bine, spuse ea.

Fetița zâmbi timid.

Will își trecu mâna prin păr.

Pentru o secundă…totul devenea complicat. Pentru că ceea ce vedea…

Nu era doar o mască, sau, dacă era, era una perfectă. Prea perfectă.

Melisa se întoarse spre el.

– Ce părere ai?

Întrebarea ei era simplă.

Dar încărcată.

Will o privi lung.

– Cred… că lumea te vede exact așa cum vrea să te vadă.

Melisa înclină ușor capul.

– Și tu?

Tăcere.

Apoi el zâmbi ușor.

– Eu încă mă hotărăsc.

Privirile lor se întâlniră.

Jocul era încă acolo.

Intact. Dar ceva…ceva se strecurase între ei.

O fisură mică.

Periculoasă.

Pentru că, pentru o clipă, Will o văzuse pe ea.

Reală.

Iar Melisa…

Simțise că a fost văzută și nu era sigură dacă îi plăcea asta.

Sau dacă… o speria.