Seara se așternu peste coastă lent, ca o mângâiere caldă care acoperea fiecare colț de lume. Cerul se aprindea în nuanțe de portocaliu, roz și auriu, iar linia orizontului părea că arde în tăcere, oglindindu-se în apa liniștită.
Pe terasa casei, aerul era liniștit.
Doar sunetul ușor al valurilor, mirosul sărat al mării și pașii discreți ai Melisei, care se mișca prin bucătăria deschisă, pregătind cina.
Mișcările ei erau precise.
Controlate.
Cuțitul tăia legumele în bucăți egale, mâinile ei nu tremurau, respirația era calmă.
Din exterior… părea liniște.
Dar în interior…era altceva.
Will stătea întins pe șezlong, cu mâinile sub cap, privirea pierdut în apus. Nu spunea nimic. Nu o grăbea. Nu o chema.
Doar… o aștepta.
Privirea lui aluneca din când în când spre ea, o analiza, o simțea.
Și apoi….
– Vino, vocea lui tăie liniștea.
Melisa ridică privirea instinctiv.
El nu se uitase direct la ea până atunci, dar acum o făcea.
– Vino să privim împreună apusul… spuse el încet.
Apoi, mai jos, mai sincer…
– Mereu mi-am dorit asta.
Cuvintele lui nu aveau dramatism.
Nu erau forțate.
Erau… reale.
Melisa rămase nemișcată pentru o clipă. Doar o clipă.
Apoi își șterse mâinile de prosop, își aranjă automat postura și păși spre el. Fiecare pas… calculat.
Fiecare respirație… controlată.
Dar când ajunse lângă el, tot controlul începu să alunece.
Will își ridică ușor corpul și, fără grabă, fără să o întrebe, o apucă de încheietură și o trase spre el.
Melisa nu opuse rezistență.
Se lăsă.
Trupul ei ajunse peste al lui, iar el o prinse în brațe, așezând-o confortabil pe șezlong, lipită de pieptul lui.
Pentru o secundă, totul se opri.
Respirațiile lor.
Gândurile.
Lumea.
Brațele lui o înconjurau complet, calde, ferme.
Familiare.
Prea familiare.
Melisa își ținu respirația.
Pentru că exact asta era problema.
Familiaritatea.
-Mi-a fost dor de tine, Meli… șopti el.
Vocea lui era joasă.
Aproape frântă.
Își coborî buzele spre urechea ei, iar respirația lui îi atinse pielea.
– De mirosul tău… de căldura ta…
Un fior îi străbătu trupul,nu jucat.
Nu controlat.
Real.
Melisa închise ochii pentru o fracțiune de secundă.
Greșeală.
Pentru că în acel întuneric scurt, totul reveni…amintirile. Noaptea.
Vocea lui.
Modul în care o salvase. Modul în care îl folosise.
Și cel mai rău…modul în care îl iubise.
-M-am îndrăgostit de tine din primul moment… continuă el, aproape absent, ca și cum ar fi vorbit mai mult pentru el decât pentru ea.
Melisa simți cum ceva în interiorul ei se rupe. Pentru că știa.
Știa cât adevăr era în acele cuvinte.
Și știa… cât minciună fusese în ale ei.
Dar trupul ei…nu asculta de minte.
Se relaxă ușor în brațele lui.
Capul ei se sprijini instinctiv de umărul lui, respirația i se sincroniza cu a lui…iar asta…era periculos.
Foarte periculos.
Pentru că Melisa nu mai era femeia de atunci. Nu mai era slabă, nu mai era victimă.
Dar nici nu mai era sigură că poate controla totul.
Will își plimbă ușor mâna pe brațul ei, într-o mângâiere lentă, absentă, dar încărcată de ceva mult mai profund.
Nu era doar dor.
Era… nevoie.
– Ai dispărut… murmură el.
Melisa deschise ochii.
Privirea ei se fixă pe linia orizontului.
-Am avut nevoie de timp.
Simplu. Rece.
Controlat.
Dar vocea ei…nu era perfect stabilă.
Will observă.
Desigur că observă.
Dar nu spuse nimic.
Își lipi fruntea de tâmpla ei.
– Știu.
Și poate că o făcea… poate că doar juca rolul.
Exact ca ea.
Melisa inspiră adânc.
Trebuia să rămână acolo.
În control, în rol.
Dar…de ce îi era teamă?
Întrebarea apăru brusc.
Rece.
Clar.
De ce se temea de Will?
Pentru că putea să o distrugă?
Nu.
Pentru că știa adevărul?
Nu încă.
Pentru că… o făcea să simtă?
Da.
Asta era.
Asta era problema.
Will nu era periculos pentru că ar fi putut afla.
Era periculos pentru că…încă avea putere asupra ei.
Puterea de a o face să simtă.
Iar Melisa nu mai voia să simtă.
Nu mai voia slăbiciune.
Nu mai voia vulnerabilitate.
Dar în brațele lui, totul se destrăma.
– E liniște aici… spuse ea încet, încercând să schimbe direcția.
– Da.
– Îmi place.
– Știu.
Un mic zâmbet îi atinse colțul buzelor.
– Știi multe.
– Nu chiar. Încă încerc să te înțeleg.
Cuvintele lui o făcură să înghețe pentru o clipă.
Dar nu se mișcă.
Nu se retrase.
– Și reușești? întrebă ea, ușor provocator.
Will zâmbi slab.
-Nu. Sincer, prea sincer.
– Dar nu mă opresc.
Melisa simți cum inima îi bate mai tare. Nu trebuia.
Nu era parte din plan.
Își întoarse ușor capul, cât să-l poată privi. Ochii lor se întâlniră.
Pentru o clipă, nu mai era niciun joc.
Doar ei doi.
Și tot ce fusese între ei și tot ce urma să fie.
Dar apoi, masca reveni.
În ochii ei, în zâmbetul ei.
– Nu ai de ce să te chinui atât, Will… spuse ea ușor.
– Ba da.
Răspunsul lui veni imediat.
Ferm.
– Pentru tine… merită.
Melisa își ținu respirația.
Pentru că nu știa, dacă acel „pentru tine” era real…sau parte din jocul lui.
Și pentru prima dată, nu mai era sigură cine conducea jocul.
Apusul se stingea încet.
Lumina caldă se transforma în umbre.
Iar în acele umbre…două minți jucau.
Două inimi băteau.
Și niciuna…nu era pregătită să piardă.
Zilele începură să curgă altfel.
Nu mai erau tăioase, nu mai erau încărcate de gânduri apăsătoare și calcule constante. Timpul își pierdu colții și deveni… blând. Aproape periculos de blând.
Diminețile îi găseau împreună.
Lumina pătrundea prin ferestrele largi, mângâind lenjeria albă, trupurile încă apropiate, respirațiile încă amestecate. Melisa deschidea ochii uneori înaintea lui, rămânea nemișcată și îl privea.
Îl studia.
Trăsăturile relaxate, liniștea de pe chipul lui, modul în care pieptul i se ridica lent.
Și pentru prima dată după mult timp… nu analiza. Nu calcula.
Doar privea.
Will, în schimb, o surprindea de multe ori deja treaz, sprijinit într-un cot, privind-o cu acea liniște care o neliniștea mai mult decât orice întrebare.
– Îmi place să te văd așa, îi spunea uneori.
– Cum? întreba ea.
– Fără ziduri.
Melisa zâmbea.
Dar nu răspundea niciodată.
Pentru că nu știa dacă zidurile chiar căzuseră… sau doar se ascunseseră mai bine.
Micul dejun devenise ritualul lor.
Will gătea.
Cu o naturalețe care o surprindea de fiecare dată. Se mișca prin bucătărie cu siguranță, cu un fel de liniște practică, ca și cum găsise acolo un echilibru pe care viața i-l refuzase în alte părți.
Melisa îl privea sprijinită de blat, cu o cană de cafea în mână.
– Nu știam că ești atât de priceput, spunea ea uneori.
El ridica din umeri.
– Nici eu, zâmbind.
Simplu.
Fără mască.
Și asta… o făcea să rămână, să nu mai fugă.
După micul dejun, ieșeau.
Plimbări lungi pe malul apei, unde nisipul fierbinte le mângâia tălpile și vântul le încurca părul. Alteori intrau în apă, lăsând valurile să le șteargă urmele, râzând, alergând, ca și cum timpul nu exista.
Alteori mergeau în sat.
Oamenii îi primeau la fel, cu căldură, cu recunoștință. Melisa era acolo… prezentă, implicată. Will o ajuta fără să întrebe, fără să caute sensuri.
Doar făcea.
Și în acele momente, mințile lor tăceau.
Nu mai era joc. Nu mai era strategie.
Doar… existență.
Dar serile, serile erau altceva.
Le găseau mereu împreună…pe terasă, în casă, pe plajă…imbrățișați.
Apropiați.
Respirațiile lor se căutau instinctiv, mâinile lor se regăseau fără efort. Sărutările începeau lent, aproape timid, dar niciodată nu rămâneau așa.
Se adânceau.
Se aprindeau.
Deveneau dor.
Nevoie.
Furie și alinare în același timp.
Will o atingea ca și cum ar fi vrut să recupereze tot timpul pierdut. Ca și cum fiecare gest era o promisiune că nu o va mai lăsa să dispară.
Melisa…se lăsa.
Pentru prima dată fără rezerve.
Trupul ei răspundea fără să ceară permisiune minții. Fiecare atingere o trezea, fiecare sărut o făcea să uite.
Uite cine este.
Uite ce a făcut.
Uite ce ar putea pierde.
Se abandona.
În brațele lui…în căldura lui.
În acel sentiment care o speriase întotdeauna… dar care acum o ținea vie.
Uneori totul era lent. Aproape tăcut.
Mângâieri care vorbeau mai mult decât orice cuvânt, priviri care se căutau și se găseau fără grabă.
Alteori, era intens. Aprins.
Necontrolat.
Ca o explozie de dor reprimat, de nevoi negate, de emoții care nu mai puteau fi ținute în frâu.
Se pierdeau unul în celălalt și în acele momente, nu mai exista trecut.
Nu mai exista plan, nu mai exista joc.
Doar ei.
Melisa își sprijinea fruntea de pieptul lui după, ascultându-i inima.
Bătea puternic.
Constant.
Real.
Și își dădea seama, că exact asta o speria.
Pentru că fiecare zi petrecută așa…
O schimba, îi slăbea zidurile.
Îi înmuia gândurile.
O făcea să simtă din nou.
Și, poate pentru prima dată…nu mai era sigură dacă vrea să se oprească.
Într-o seară, stăteau întinși pe șezlong, sub cerul plin de stele.
Melisa era lipită de el, capul pe pieptul lui, mâna lui desenând cercuri leneșe pe spatele ei.
– E liniște… șopti ea.
– Da.
– Prea liniște.
Will zâmbi ușor.
– Îți e frică de liniște?
Ea nu răspunse imediat.
– Îmi e frică de ce vine după ea.
Will nu spuse nimic.
Doar o strânse mai aproape.
Iar în acea liniște, două suflete se odihneau.
Dar niciunul…
Nu uitase cu adevărat.
Multumesc.