Anemone în iarnă -Capitolul 17

Slăbiciune

Vernon coborî scările conacului Velaryn Thae cu pași apăsați și cu maxilarul încleștat atât de tare încât tâmplele îi pulsau surd. Casa dormea într-o liniște parfumată de lemn vechi, ceai uscat și ploaia care începea să atingă ferestrele largi ale coridorului principal, însă în trupul lui nimic nu găsea pace.

Gândul că urma să împartă aceeași cameră cu Dan Palo îi ardea nervii cu o intensitate absurdă.

Omega acela îl destabiliza într-un mod pe care Vernon îl considera ofensator pentru propria lui luciditate.

Îi simțea mirosul peste tot. În haine. În aer. În memoria pielii.

Flori de salcâm încălzite de soare și ceva mai adânc, mai dens, mai sălbatic.

Vernon își trecu o mână peste față și mormăi printre dinți:

– Minunat. Absolut minunat…

Avea nevoie de alcool. Imediat.

Se îndreptă direct spre salonul mic unde fusese ținut cândva barul vechi al tatălui lui Kaelion. Încuiat. Verifică al doilea dulap. Încuiat și acela. Deschise chiar și sertarul unei comode inutile. Nimic.

Dan.

Doar Dan putea să ascundă toate sticlele.

Un fior de indignare îi străbătu spinarea.

– Mă tratează de parcă sunt un adolescent trimis la pension.

Atunci îi veni ideea.

Bucătăria.

Coborî aproape în fugă, iar când ajunse în dreptul ușii, aroma bogată de carne rumenită și unt topit îi lovi simțurile. Bucătăreasa amesteca într-o cratiță grea de fontă, iar pe blat, luminată de becul galben al încăperii, stătea o sticlă splendidă de coniac vechi. Chihlimbarul lichid strălucea somptuos prin sticlă.

Vernon rămase nemișcat două secunde.

Șapte ani.

Poate chiar mai mult.

Privi rața aflată pe jumătate pregătită și clătină încet din cap cu o compasiune solemnă.

– Ce tragedie culinară…

Bucătăreasa ridică un buchet de plante aromatice de pe masă. Pufni. Nu erau destule, trebuia să iasă în grădină. Ieși din bucătărie trecând pe lângă el.

Ușa se închise.

Vernon privi sticla…sticla îl privi pe Vernon.

În următoarele zece secunde dispăru aproape jumătate din coniac.

În următorul minut dispăru restul.

Cinci luni de abstinență zdrobite de o singură decizie catastrofală.

Când Dan îl găsi, Vernon stătea pe jos, în fund, rezemat de zidul exterior al bucătăriei, cu obrajii aprinși și cu privirea pierdută spre cerul întunecat.

Ploua mărunt.

Dan își încrucișă brațele.

– Dumnezeule mare…

Vernon ridică ochii spre el și zâmbi lent, magnific de beat.

-Hopaaa… A venit donșoara.

Dan închise ochii o clipă.

– Vernon.

– Donșoară foarte frumoasă. Foarte nervoasă. Foarte… florală.

Dan inspiră adânc și se întoarse spre servitorii adunați deja în pragul bucătăriei.

– Cine i-a dat alcool? Știați că e interzis .

Bucătăreasa apăru aproape albă la față, ținând încă plantele aromatice în brațe.

– Domnule Palo, jur că am lipsit doar două minute… coniacul era pentru rață…

Vernon ridică solemn un deget.

-Hehe! Rața a fost salvată de la alcoolism.

Un băiat din personal izbucni în râs și primi imediat privirea mortală a lui Dan.

Dan îl apucă pe Vernon de braț și îl ridică.

– În cameră. Acum.

– O invitație foarte directă, donșoară.

– Încă un cuvânt și te las să dormi în cotețul găinilor.

– Romantic. Pe sânii aăa ai tăi obraznici? Dai un pupic?

Drumul până la dormitor deveni un coșmar pentru Dan și o sursă infinită de divertisment pentru Vernon, care continua să se împiedice intenționat și să-l tragă după el.

Când ajunseră în cameră, Dan îl împinse pe marginea patului.

– Stai aici.

– Îmi vorbește autoritar. Extraordinar. Jur pe toate sticlele de coniac că te iau de nevastă.

Dan începu să-i descheie cămașa cu mișcări rapide și iritate.

– Dormi aici și porți haine curate pe cearșafurile mele.

– Ah… deci împărțim patul.

Dan îl privi lung.

– Simt că într-o zi o să mă distrugi psihic.

Vernon zâmbi leneș.

– Donșoară dramatică. Hâc!

Dan trase cămașa de pe el atât de brutal încât Vernon aproape că se dezechilibră iar.

– Ridică brațele.

– Mă dezbraci…hâc… cu o furie…bleah..’.presionantă.

– Vernon.

– Da, donșoară?

Dan îl privi câteva secunde în tăcere. Apoi îl apucă direct de ceafă și îl târî spre baie.

– Ajunge. Ai nevoie de o lecție.

-Nu mă împinge că amețesc , ualeeeuuu, se învârte…cine a spus asta? Galileo…nu știu cum? Copernic? Nu mai știu…

Apa rece izbucni peste Vernon ca o lovitură de sabie.

Bărbatul scoase un sunet strangulat și aproape sări din cabină.

– Sfinte Dumnezeule!

Dan îl ținea zdravăn de umeri sub jetul înghețat.

– Te trezești acum sau comand o cadă întreagă cu gheață.

Șocul îl izbi brutal. Respirația îi reveni sacadat, alcoolul începu să se destrame violent în sânge, iar mintea i se limpezi suficient cât să realizeze două lucruri.

Primul: era ud leoarcă.

Al doilea: Dan Palo era lipit de el în cabina îngustă de duș, cu hainele ude pe trup și cu părul negru căzut peste frunte.

Vernon rămase nemișcat.

Dan îl privea încă furios, însă obrajii îi ardeau ușor sub apa rece.

– Ți-ai revenit?

Vernon coborî încet privirea spre buzele lui.

– Da. Da ce facem aici noi doi?

Vocea îi devenise gravă. Reală.

Dan slăbi puțin strânsoarea.

– Dacă nu știi ce facem aici, atunci măcar explică-mi de ce ai băut coniac destinat unei rațe?

Vernon râse scurt, apoi își sprijini fruntea de umărul lui.

– Pentru că mi-era frică de tine.

Dan izbucni într-un râs incredul.

– Cum să-ți fie frică de un Omega?

Atunci Vernon ridică brusc privirea.

Ceva din el cedase definitiv.

Îl prinse pe Dan de talie și îl împinse ușor spre peretele cabinei. Apa rece continua să curgă peste ei, însă pielea lor ardea cu o căldură imposibilă.

Respirațiile li se amestecară.

Dan îl privea fără să clipească.

Vernon îi atinse obrazul ud cu o lentoare aproape reverențioasă.

– Pentru că atunci când sunt lângă tine, uit cine am fost înainte să te cunosc.

Tăcerea dintre ei deveni incandescentă.

Feromonii de salcâm ai lui Dan se desfăcură în aer precum o grădină în plină vară după furtună, iar Vernon simți cum îi clocotește sângele.

Își lipi fruntea de a lui.

– Mă faci să vreau viață din nou.

Dan își strânse degetele în materialul ud al cămășii lui Vernon.

– Domnule Vale…

Numele acela rostit atât de încet îi sfărâmă ultimele ziduri.

Îl sărută lent, cu foame, cu uimire, cu o tandrețe grea de ani pierduți.

Buzele lui Dan erau fierbinți în ciuda apei înghețate, moi și tremurătoare sub presiunea sărutului, iar Vernon îl trase mai aproape până când între trupurile lor nu mai rămase nici măcar un fir de aer.

Apa curgea peste umerii lor asemenea unei ploi de munte, însă niciunul dintre ei nu mai simțea frigul.

Lumea întreagă părea redusă la cabina aceea îngustă, la respirațiile frânte și la sărutul care creștea tot mai adânc, tot mai intens, până când Dan îi cuprinse fața cu ambele mâini și îi răspunse cu aceeași pasiune devastatoare.

Iar Vernon înțelese, în sfârșit, că omul pe care îl căutase în toate sticlele goale îl așteptase de fapt într-o cameră luminată slab, mirosind a salcâm și ploaie.