Will nu mai spuse nimic.
Răspunsul ei, apropierea ei, modul în care îl privea,îl împingeau exact acolo unde nu mai voia să gândească, ci doar să simtă.
Își ridică mâna și o duse la ceafa ei, degetele lui încurcându-se ușor în părul ei, în timp ce cealaltă îi alunecă pe talie. Fără grabă… dar cu o siguranță care nu lăsa loc de ezitare, o trase mai aproape.
Sărutul începu încet.
Dar nu rămase așa.
Se adânci.
Se transformă.
Brațele lui se strânseră mai tare în jurul ei, ca și cum ar fi vrut să o țină acolo, să nu îi mai dea voie să plece niciodată. O ridică ușor, fără efort, iar Melisa se trezi în poala lui, prinsă complet în cercul cald al corpului său.
Sărutul deveni mai intens.
Mai apăsat.
Încărcat de ceva ce niciunul dintre ei nu mai încerca să ascundă în acel moment.
Melisa se lăsă moale în brațele lui.
Fără rezistență.
Fără calcule.
Degetele ei se încleștară ușor de umerii lui, respirația i se frânse pentru o clipă, iar lumea din jur… dispăru.
Atingerile lui, sigur, calde, posesive,
o făceau să uite.
De tot.
De planuri.
De minciuni.
De frică.
Trupul ei reacționă imediat, fiecare fibră trezindu-se sub intensitatea momentului, sub apropierea lui, sub felul în care o ținea ca și cum ar fi fost singurul lucru real din lumea lui.
Îl dorea.
Simplu.
Fără explicații.
Fără filtre.
Pentru că în acel moment, bărbatul care o săruta cu atâta foame… nu era nici piesă într-un joc, nici o amenințare.
Era doar Will.
Iar el, la rândul lui, o simțea.
Felul în care se abandona.
Felul în care răspundea.
Și pentru o clipă,doar o clipă, uită și el de tot.
De întrebări.
De suspiciuni.
De adevăr.
Mâna lui îi alunecă lent pe spate, apropiind-o și mai mult, respirația lui amestecându-se cu a ei, frunțile aproape atingându-se când sărutul se frânse pentru o secundă.
Ochii lui o căutară.
Adânc.
Ca și cum ar fi vrut să găsească ceva acolo, un răspuns, un semn.
Dar Melisa nu spuse nimic, doar îl privi.
Cu aceeași intensitate, cu aceeași dorință.
Și cu acel adevăr periculos care îi lega pe amândoi, că, indiferent de joc…între ei exista ceva real.
Will nu mai avea răbdare.
Tot ce fusese control, reținere, analiză… se prăbuși în momentul în care o simți complet a lui, acolo, în brațele lui.
Îi desprinse hainele lent, dar cu o nevoie clară în gesturi, ca și cum fiecare strat care cădea între ei era o barieră în minus. Degetele lui îi urmăreau pielea cu o intensitate care spunea mai mult decât orice cuvânt.
Melisa îi răspundea.
La fel de flămândă.
La fel de pierdută.
Îl dezbrăca în grabă, printre respirații frânte, printre șoapte care abia se mai legau, printre acele momente în care dorința devenea prea mare pentru a mai fi controlată.
– Will… șopti ea, dar numele lui se pierdu între buzele lor.
El nu o mai lăsă să spună nimic.
O trase mai aproape, mai mult, ca și cum ar fi vrut să o topească în el, să nu mai existe distanță, să nu mai existe îndoieli.
Nu ajunseră în dormitor,nu voia.
Nu putea aștepta.
O așeză pe canapea, mâinile lui explorând-o cu o familiaritate care venea din dor, din lipsă, din tot ce nu avuseseră în acei ani. Fiecare atingere era intensă, aproape dureroasă în nevoia ei.
Să fie aproape de ea.
Să o simtă.
Să știe că este reală.
Că nu e doar o amintire sau o iluzie.
Respirația lui deveni grea, frântă, iar când fruntea lui se sprijini pentru o clipă de a ei, ochii i se închiseră.
Pentru o secundă…doar o secundă…
gândurile reveniră.
Dureroase, confuze…periculoase.
O iubea și o ura în aceeași măsură.
Și uneori… se ruga.
Se ruga ca ea să nu fie acea femeie.
Cea care plănuise tot, cea care îl folosise.
Cea care îl aruncase într-un trecut din care abia ieșise.
Voia disperat, ca Melisa să fie reală.
Inocentă.
Așa cum o crezuse, așa cum o iubise.
Dar când o privi acum…când îi văzu ochii, buzele, modul în care îl voia înapoi, toate acele gânduri se zdrobiră.
Pentru că dorința era mai puternică.
Nevoia era mai puternică.
Și o cuprinse din nou, cu o intensitate aproape brutală, dar încă atentă, încă controlată de acea parte din el care nu voia să o rănească.
O sărută din nou.
Adânc.
Devorator.
Ca și cum ar fi vrut să își înece toate întrebările în acel moment.
Melisa se agăță de el, complet pierdută, trupul ei răspunzând fără ezitare, fără mască, fără calcul.
Pentru că în acel moment, nu mai exista joc.
Nu mai exista strategie.
Doar ei doi.
Prinși între dorință și ceva mult mai periculos.
Ceva ce niciunul nu voia încă să recunoască pe deplin.
Pentru că dacă ar fi făcut-o…totul s-ar fi prăbușit.
Holul companiei fremăta de activitate, pași grăbiți pe marmura lucioasă, voci joase, telefoane care sunau în fundal. Prezența Melisei nu trecea niciodată neobservată, oamenii se opreau o fracțiune de secundă, o salutau respectuos, își coborau privirea în fața autorității pe care o purta fără efort.
De data aceasta, însă… nu era singură.
Will pășea alături de ea.
Calm.
Sigur.
Privirea lui observa tot,fiecare detaliu, fiecare reacție, fiecare fel în care angajații o priveau pe Melisa. Admirație. Respect. Și… teamă.
Un colț al gurii i se ridică ușor.
Ajunseră în fața lifturilor, iar liniștea dintre ei era diferită de cea din alte zile, încărcată, dar nu tensionată. Mai degrabă… intimă.
Când ușile liftului se deschiseră, urcară împreună.
Etajele se schimbau rapid, iar în acel spațiu închis, aproape că uitară de lume.
Melisa își aruncă o privire scurtă în oglinda liftului, își ajustă postura, apoi îl privi pe el.
– Emoționat? întrebă ea ușor, cu un zâmbet abia schițat.
Will expiră scurt, dar zâmbi.
– Nu chiar.
– Minți, răspunse ea imediat, dar fără să-l acuze.
Doar… îl cunoștea.
Ușile se deschiseră.
Era etajul lui.
Pentru o clipă, timpul păru să încetinească.
Melisa îl opri.
Îl prinse ușor de braț și îl trase spre ea.
Nu era un gest calculat acum.
Era instinct.
Îi cuprinse fața între palme și îl sărută scurt, dar cald.
– Baftă… îi șopti, iar zâmbetul ei era sincer, luminat de o încredere reală.
-Chiar cred în tine.
Îl privi direct în ochi.
– Te aștept sus după… să îmi povestești.
În glasul ei era o notă ușor entuziasmată.
Poate prea autentică pentru cineva ca ea.
Will o privi câteva secunde.
Și pentru prima dată în acea dimineață,nu mai analiza.
Nu mai calcula.
Doar o simți.
Se aplecă ușor și o sărută din nou, de data aceasta mai lent, mai apăsat, ca și cum ar fi vrut să ia cu el acea senzație.
– Mulțumesc, iubito… șopti peste buzele ei.
Apoi se desprinse.
Se întoarse fără să mai privească înapoi și se îndreptă spre zona de așteptare.
Spatele lui era drept.
Pașii siguri.
Dar în interior, gândurile nu erau nici pe departe liniștite.
Melisa rămase câteva clipe pe loc.
Privindu-l.
Analizându-l.
Simțind.
Apoi își întoarse privirea.
Masca reveni.
Instant.
Se îndreptă spre lifturi și apăsă butonul pentru etajul ei.
Ușile se închiseră încet.
Iar în reflexia lor, zâmbetul ei nu mai era la fel de cald.
Era calculat.
Rece și plin de întrebări.
