Dacă ne-am întoarce în Anglia și Scoția perioadei elisabetane, adică aproximativ între anii 1558 și 1603, am descoperi o lume în care oamenii vorbeau foarte puțin despre sentimente, însă comunicau enorm prin gesturi. În special în rândul nobililor, iubirea era rareori declarată direct. O privire, o atingere sau chiar felul în care cineva ținea o mănușă puteau transmite mai mult decât o întreagă scrisoare.
Atât englezii, cât și scoțienii erau influențați de creștinism și de regulile stricte ale onoarei familiale. O tânără nobilă și un tânăr nobil nu puteau să se comporte în public așa cum vedem astăzi în filmele romantice. Un sărut în public ar fi provocat scandal, iar o îmbrățișare prelungită între persoane necăsătorite ar fi atras imediat atenția tuturor.
Tocmai din acest motiv, gesturile mici căpătau o valoare extraordinară.
Oferirea unei mănuși era unul dintre cele mai cunoscute semne de afecțiune. Dacă o doamnă îi oferea unui cavaler una dintre mănușile sale, acesta putea considera gestul o dovadă de încredere și apreciere profundă. Mulți bărbați păstrau asemenea daruri ani întregi.
Privirile aveau o importanță uriașă. În societatea elisabetană, o femeie respectabilă nu fixa îndelung un bărbat în ochi. Dacă o făcea în mod repetat, mesajul putea fi interpretat ca interes romantic. La fel, un bărbat care își căuta constant privirea unei femei transmitea că îi acordă o atenție specială.
Dansul era probabil una dintre puținele situații în care un bărbat și o femeie puteau avea contact fizic fără să stârnească suspiciuni. În timpul balurilor, atingerea mâinilor era perfect acceptată. Tocmai de aceea, mulți tineri îndrăgostiți așteptau cu nerăbdare dansurile, deoarece reprezentau una dintre rarele ocazii în care puteau să se apropie unul de celălalt.
În Anglia, un gest considerat foarte intim era atingerea părului unei femei. Părul era privit ca un simbol al frumuseții și feminității. Un bărbat nu avea niciun motiv să atingă părul unei doamne dacă nu exista deja o relație foarte apropiată între ei.
Ținerea de mână era și ea privită diferit decât astăzi. Doi bărbați prieteni puteau merge uneori braț la braț fără ca acest lucru să aibă o semnificație romantică. Între un bărbat și o femeie însă, ținerea de mână avea o încărcătură mult mai mare și era asociată cu logodna sau curtarea.
În Scoția, mai ales în Highlands, obiceiurile erau puțin diferite. Clanurile puneau un accent foarte mare pe loialitate și protecție. Un bărbat care își așeza mantia peste umerii unei femei pentru a o apăra de frig transmitea un mesaj puternic de grijă și apartenență. Gestul era văzut ca fiind profund și onorabil.
În rândul scoțienilor exista și obiceiul schimbului de panglici, broșe sau mici obiecte personale. Acestea erau purtate discret și reprezentau uneori promisiuni tacite între doi oameni care intenționau să se căsătorească.
Existau însă și gesturi considerate complet inacceptabile. Un bărbat care intra singur în camera unei femei necăsătorite putea distruge reputația acesteia. O întâlnire fără martori era privită cu suspiciune. Chiar și o conversație prea lungă într-un colț retras putea genera zvonuri.
Pentru nobilii englezi și scoțieni, iubirea era adesea ascunsă sub straturi de politețe, etichetă și reguli sociale. Tocmai de aceea, un simplu sărut pe mână putea provoca emoții puternice, o floare oferită discret putea deveni o declarație de dragoste, iar faptul că cineva păstra ani întregi o mănușă, o panglică sau o broșă primită de la persoana iubită spunea uneori mai mult decât o mie de cuvinte.
În acea epocă, oamenii aveau mai puțină libertate de a-și exprima sentimentele, însă tocmai această restricție făcea ca fiecare gest să capete o greutate și o frumusețe aparte. Un zâmbet, o privire sau o atingere accidentală a degetelor puteau rămâne în amintirea cuiva pentru o viață întreagă.
Dacă am putea călători înapoi în secolul al XVI-lea și am întreba unde ar putea trăi mai liniștit doi bărbați care se iubesc, răspunsul ne-ar surprinde. Majoritatea oamenilor cred că lumea era la fel peste tot, însă realitatea era mult mai complexă.
În Europa, lucrurile erau destul de dure. În Anglia, Scoția, Franța, Spania și în multe alte țări, Biserica și legile priveau foarte sever relațiile dintre persoane de același sex. Un om putea să-și piardă reputația, averea sau chiar viața dacă era acuzat de astfel de relații. Din acest motiv, mulți oameni își ascundeau sentimentele și încercau să trăiască fără să atragă atenția.
Dar dacă am privi dincolo de Europa, am descoperi lumi foarte diferite.
În Japonia, de exemplu, exista o tradiție numită wakashudō. Relațiile apropiate dintre samurai și discipolii lor erau cunoscute și apăreau în povești, poezii și cronici. Desigur, societatea japoneză avea propriile reguli și propriile limite, însă asemenea legături nu provocau întotdeauna scandalul pe care l-ar fi provocat în Anglia elisabetană.
Mai la vest se întindea uriașul Imperiu Otoman. Mulți călători europeni care au ajuns acolo au fost surprinși de ceea ce au văzut. Poeții scriau despre frumusețea tinerilor bărbați, iar anumite forme de afecțiune între persoane de același sex erau descrise mult mai deschis decât în literatura europeană. Nu era o lume a egalității moderne, însă atmosfera era adesea mai puțin apăsătoare.
În Persia, actualul Iran, poeții vorbeau deseori despre frumusețe, iubire și admirație într-un mod care îi șoca pe europenii vremii. Multe poeme celebre descriau frumusețea masculină cu aceeași naturalețe cu care alții descriau frumusețea unei femei.
Și mai departe, peste oceane, existau comunități care priveau lucrurile într-un mod cu totul diferit. În unele triburi din America de Nord, anumite persoane ocupau roluri speciale în comunitate și erau respectate pentru faptul că îmbinau caracteristici considerate masculine și feminine. Astăzi folosim termenul „Two-Spirit”, însă fiecare popor avea propriile tradiții și propriile denumiri.
Poate și mai fascinante erau insulele Polineziei. Acolo, pe insule precum Tonga, Samoa sau Hawaii, existau de secole roluri sociale care nu se potriveau deloc modelului european. Comunitățile acceptau existența unor oameni care trăiau între granițele obișnuite ale genului și ale rolurilor sociale. Viața nu era lipsită de reguli, dar era adesea mai flexibilă decât în Europa.
Astfel, dacă un nobil scoțian și un lord englez din secolul al XVI-lea ar fi visat să fugă undeva unde lumea să fie mai puțin preocupată de ceea ce se întâmplă în inimile lor, probabil că nu ar fi găsit liniștea în Londra, Edinburgh sau Paris. Poate că și-ar fi îndreptat privirea spre Japonia, spre Persia, spre îndepărtatul Imperiu Otoman sau spre insulele albastre ale Pacificului, unde oamenii priveau uneori diferențele cu mai puțină teamă și cu mai multă înțelegere decât Europa vremii.
