Homosexualitatea în epoca elisabetană

Dacă vorbim despre Anglia și Scoția perioadei elisabetane, trebuie să înțelegem că homosexualitatea era privită foarte diferit față de lumea modernă. Nu exista conceptul de „orientare sexuală” așa cum îl folosim astăzi. Oamenii nu erau împărțiți în heterosexuali, homosexuali sau bisexuali. Societatea judeca mai degrabă anumite comportamente decât identitatea unei persoane.

În Anglia, în timpul domniei reginei Elizabeth I, relațiile sexuale dintre bărbați erau considerate un păcat grav de către Biserică și o infracțiune de către lege. Încă din vremea regelui Henry VIII, existau legi care puteau pedepsi astfel de relații cu moartea. În practică însă, condamnările nu erau foarte numeroase deoarece era dificil de demonstrat ceea ce se petrecea în intimitate.

Viața de zi cu zi era însă mai complexă decât lasă să se înțeleagă legile. Bărbații petreceau foarte mult timp împreună. Dormeau în aceeași cameră în timpul călătoriilor, împărțeau paturi în hanuri, mergeau braț la braț și își scriau scrisori extrem de afectuoase. Astăzi asemenea gesturi ar putea părea romantice, însă în secolul al XVI-lea ele puteau reprezenta pur și simplu prietenie profundă și loialitate.

Nu era neobișnuit ca un bărbat să-i scrie altuia că îi este „mai drag decât oricine pe lume” sau că îl iubește „din toată inima”. Limbajul epocii era mult mai sentimental decât cel folosit astăzi între prieteni.

În Scoția, situația era asemănătoare. Influența religioasă era foarte puternică, mai ales după Reforma Protestantă. Clanurile puneau mare preț pe onoare, familie și moștenitori. Un nobil era așteptat să se căsătorească și să aibă copii care să continue numele familiei și să păstreze pământurile clanului.

Acest lucru nu înseamnă că oamenii cu sentimente față de persoane de același sex nu existau. Istoricii sunt de acord că asemenea persoane au existat în toate epocile. Diferența era că foarte puțini își puteau exprima sentimentele în mod deschis. Riscurile erau enorme: pierderea reputației, excluderea socială, procese sau chiar condamnări.

În rândul nobililor, discreția era esențială. Dacă existau relații romantice între persoane de același sex, acestea trebuiau ascunse cu mare grijă. Mulți nobili se căsătoreau pentru a-și îndeplini obligațiile familiale, indiferent de sentimentele lor personale.

Există totuși un aspect care surprinde adesea cititorii moderni. În epoca elisabetană, apropierea fizică dintre bărbați era adesea mai acceptată decât în secolele următoare. Prietenii puteau să se îmbrățișeze, să stea foarte aproape unul de altul sau să își exprime afecțiunea verbal fără ca lumea să tragă imediat concluzii romantice.

Tocmai de aceea, pentru un romancier care scrie despre Anglia și Scoția elisabetană, provocarea este interesantă: două personaje masculine puteau avea o legătură emoțională extrem de profundă și vizibilă, însă orice manifestare care sugera clar o relație romantică trebuia ascunsă cu mare atenție. O privire prelungită, o atingere discretă a mâinii, păstrarea unui obiect personal primit în dar sau grija constantă față de celălalt puteau deveni semne ale unei iubiri care nu putea fi spusă cu voce tare.

În lumea clanurilor scoțiene și a nobilimii engleze, aparențele erau la fel de importante ca realitatea, iar multe povești de iubire ar fi trebuit să se ascundă în spatele prieteniei, loialității și datoriei față de familie.

Acum, dacă am putea călători înapoi în secolul al XVI-lea și am întreba unde ar putea trăi mai liniștit doi bărbați care se iubesc, răspunsul ne-ar surprinde. Majoritatea oamenilor cred că lumea era la fel peste tot, însă realitatea era mult mai complexă.

În Europa, lucrurile erau destul de dure. În Anglia, Scoția, Franța, Spania și în multe alte țări, Biserica și legile priveau foarte sever relațiile dintre persoane de același sex. Un om putea să-și piardă reputația, averea sau chiar viața dacă era acuzat de astfel de relații. Din acest motiv, mulți oameni își ascundeau sentimentele și încercau să trăiască fără să atragă atenția.

Dar dacă am privi dincolo de Europa, am descoperi lumi foarte diferite.

În Japonia, de exemplu, exista o tradiție numită wakashudō. Relațiile apropiate dintre samurai și discipolii lor erau cunoscute și apăreau în povești, poezii și cronici. Desigur, societatea japoneză avea propriile reguli și propriile limite, însă asemenea legături nu provocau întotdeauna scandalul pe care l-ar fi provocat în Anglia elisabetană.

Mai la vest se întindea uriașul Imperiu Otoman. Mulți călători europeni care au ajuns acolo au fost surprinși de ceea ce au văzut. Poeții scriau despre frumusețea tinerilor bărbați, iar anumite forme de afecțiune între persoane de același sex erau descrise mult mai deschis decât în literatura europeană. Nu era o lume a egalității moderne, însă atmosfera era adesea mai puțin apăsătoare.

În Persia, actualul Iran, poeții vorbeau deseori despre frumusețe, iubire și admirație într-un mod care îi șoca pe europenii vremii. Multe poeme celebre descriau frumusețea masculină cu aceeași naturalețe cu care alții descriau frumusețea unei femei.

Și mai departe, peste oceane, existau comunități care priveau lucrurile într-un mod cu totul diferit. În unele triburi din America de Nord, anumite persoane ocupau roluri speciale în comunitate și erau respectate pentru faptul că îmbinau caracteristici considerate masculine și feminine. Astăzi folosim termenul „Two-Spirit”, însă fiecare popor avea propriile tradiții și propriile denumiri.

Poate și mai fascinante erau insulele Polineziei. Acolo, pe insule precum Tonga, Samoa sau Hawaii, existau de secole roluri sociale care nu se potriveau deloc modelului european. Comunitățile acceptau existența unor oameni care trăiau între granițele obișnuite ale genului și ale rolurilor sociale. Viața nu era lipsită de reguli, dar era adesea mai flexibilă decât în Europa.

Astfel, dacă un nobil scoțian și un lord englez din secolul al XVI-lea ar fi visat să fugă undeva unde lumea să fie mai puțin preocupată de ceea ce se întâmplă în inimile lor, probabil că nu ar fi găsit liniștea în Londra, Edinburgh sau Paris. Poate că și-ar fi îndreptat privirea spre Japonia, spre Persia, spre îndepărtatul Imperiu Otoman sau spre insulele albastre ale Pacificului, unde oamenii priveau uneori diferențele cu mai puțină teamă și cu mai multă înțelegere decât Europa vremii.