Masca Perfecțiunii-Capitolul 17vol2

Compania Morgenstern funcționa asemenea unui organism perfect controlat. Etajele clădirii fremătau constant de pași grăbiți, telefoane, rapoarte și ordine scurte, însă în centrul acelui mecanism rece existau acum doi oameni care, fără să vrea, transformaseră rutina într-o formă ciudată de apropiere.

Melisa își petrecea diminețile în biroul ei de la ultimul etaj, înconjurată de dosare, ședințe și decizii care mutau milioane de dolari dintr-o parte în alta a lumii. Devenise exact ceea ce Eduard Morgenstern își dorise întotdeauna: o conducătoare impecabilă. Rece când era nevoie. Calculată permanent. Neiertătoare cu greșelile.

Și totuși…de fiecare dată când telefonul ei vibra cu un mesaj scurt de la Will, colțul gurii i se ridica involuntar.

În același timp, cu două etaje mai jos, Will stătea în fața monitorului său, analizând cifre și contracte pentru directorul de achiziții. Spre surprinderea tuturor, înțelegea sistemul companiei extrem de repede. Nu doar că își făcea treaba bine… o făcea impecabil.

Directorul îl privea tot mai atent cu fiecare zi care trecea.

— Ai mai lucrat vreodată cu analize financiare atât de complexe? îl întrebase într-o după-amiază.

Will ridicase privirea calm.

— Nu direct. Dar îmi place să înțeleg cum funcționează lucrurile.

Și era adevărat.

Înțelegea repede.

Mult prea repede.

În doar câteva zile observase fluxurile companiei, modul în care erau aprobate achizițiile, cine avea acces la anumite arhive și ce oameni erau suficient de importanți încât să poată ascunde adevăruri ani întregi.

Dar dincolo de planul lui…

exista și partea care devenea tot mai greu de controlat.

Melisa.

Prânzurile lor deveniseră o rutină aproape intimă. În fiecare zi, în jurul aceleiași ore, el urca la etajul ei, iar pentru aproape o oră tot restul lumii părea să dispară.

Vorbeau.

Râdeau.

Se atingeau fără să își dea seama.

Și în acele momente, chiar și Will ajungea să uite pentru câteva clipe de ce venise cu adevărat acolo.

Poate tocmai asta îl speria cel mai tare.

În acea după-amiază însă, totul fusese calculat dinainte.

Cu aproape o oră înainte de prânz, un curier ajunsese la etajul lui. Îi întinsese un plic mic, banal, fără niciun semn distinctiv.

Will îl luase fără surprindere.

Știa exact ce era înăuntru.

Și mai știa ceva.

Era urmărit atent.

Simțea deja ochii detectivului privat al Melisei asupra lui aproape permanent. Uneori îi vedea mașina în trafic. Alteori zărea aceeași siluetă în apropierea clădirii.

Așa că nu deschise plicul imediat.

Îl lăsă între dosare.

Vizibil.

Ca și cum nu ar fi avut nicio importanță.

Abia mai târziu, când urcă spre biroul Melisei pentru prânz, deschise rapid plicul în lift și scoase cheia metalică din interior. O strecură în buzunar cu o mișcare naturală, apoi continuă să țină dosarele în brațe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ușile liftului se deschiseră.

Etajul executiv era liniștit, elegant, aproape intimidant.

Secretara îi zâmbi imediat.

— Domnișoara Morgenstern vă așteaptă.

Will aprobă scurt și intră fără să mai bată.

Melisa ridică imediat privirea din documentele pe care le analiza, iar expresia ei se schimbă instantaneu când îl văzu.

Căldură.

Relief.

Poate chiar bucurie.

Will merse direct spre ea fără să spună nimic și o sărută rapid, profund, făcând-o să își lase automat mâna pe pieptul lui.

— Mi-a fost dor de tine, murmură ea cu un zâmbet mic.

— Au trecut doar câteva ore, răspunse el amuzat.

— Și?

El râse încet și se așeză pe scaunul din fața biroului ei.

Discuția începu banal.

Ea îl întrebă despre directorul de achiziții.

El îi povesti despre rapoarte, cifre și sistemele companiei.

Melisa îl asculta atentă, aproape mândră.

Îi plăcea să îl vadă acolo.

Îi plăcea să știe că Will făcea parte acum din lumea ei.

Telefonul de pe birou sună brusc.

Melisa răspunse imediat, iar Will observă schimbarea expresiei ei aproape instantaneu.

Ascultă câteva secunde.

Apoi se ridică.

— Scuze, Will… directorul de la filiala din New Jersey a sosit, spuse ea, ușor tensionată.

— Este totul în regulă? întrebă el imediat.

— Da… doar că a venit cu două zile mai devreme. Va trebui să cobor puțin. Dar am sunat deja să aducă prânzul.

Will se ridică și veni spre ea.

— Te voi aștepta, iubito.

Îi prinse talia și o trase aproape, lipind-o de el. O sărută apăsat, lent, suficient cât să îi taie pentru câteva secunde orice gând.

— Te aștept aici, Meli.

Ea îi zâmbi moale.

Atât de moale încât pentru o clipă păru complet lipsită de apărare.

Apoi se desprinse și ieși rapid din birou.

Ușa se închise.

Iar expresia lui Will dispăru instantaneu.

Se întoarse lent spre biroul ei.

Privirea îi coborî asupra mobilierului impecabil.

Apoi traversă încăperea fără zgomot.

Ajunse în fața biroului și se aplecă imediat, deschizând discret ușița ascunsă din partea inferioară.

Acolo era.

Seiful.

Scoase cheia din buzunar.

Pentru o fracțiune de secundă, mâna îi ezită.

Apoi o introduse.

Metalul alunecă perfect.

O rotire lentă.

Și…click.

Sunetul îi făcu stomacul să se strângă.

Deschise imediat.

În interior se aflau mai multe dosare groase, organizate cu aceeași precizie obsesivă specifică Melisei.

Will le apucă rapid și le schimbă cu cele pe care le adusese el.

Totul fusese pregătit dinainte.

Mâinile lui se mișcau calm, aproape mecanic.

Dar în interior…inima îi bătea violent.

Pentru că fiecare pas îl apropia de adevăr.

Și poate și de sfârșitul lor.

Închise seiful.

Încuie ușița.

Verifică poziția fiecărui obiect.

Perfect.

Apoi se întoarse calm și se așeză înapoi pe scaunul lui, exact ca înainte.

Câteva minute mai târziu, prânzul fu adus.

Will deschise unul dintre dosarele lui și începu să îl răsfoiască liniștit.

Exact atunci ușa se deschise iar.

Melisa reveni.

Părea iritată.

Foarte iritată.

Își aruncă telefonul pe birou și expiră frustrată.

— Unii angajați sunt chiar incompetenți, spuse rece și se așeză în scaun.

Will ridică imediat privirea spre ea.

— Ce s-a întâmplat, iubito? întrebă el cu căldură.

Melisa își apăsă tâmpla ușor.

— Au greșit persoana. Au înțeles complet greșit și a trebuit să cobor zece etaje pentru a rezolva situația.

Will afișă expresia perfectă de compasiune.

— Oh…

Lăsă dosarul pe genunchi și o privi atent.

— Tu ce faci? întrebă ea, încercând să se calmeze.

— Citeam ultimul dosar pe care mi l-a dat directorul să-l corectez, răspunse el relaxat.

— Dar acum hai să mâncăm. Avem amândoi destulă treabă azi.

Melisa îl privi câteva secunde.

Și pentru prima dată în acea zi…ceva în ea se liniști.

Pentru că el era acolo.

În biroul ei.

În viața ei.

Și încă nu știa că, în timp ce îi zâmbea calm de pe scaunul din fața ei…Will tocmai deschisese prima ușă spre adevărul care avea să îi distrugă pe amândoi.

După prânz, rutina companiei îi înghiți din nou pe amândoi.

Melisa rămase în biroul ei, prinsă între ședințe, telefoane și rapoarte care cereau aprobarea ei imediată. Dincolo de ușa aceea de sticlă, lumea o vedea exact așa cum își construise imaginea în ultimii ani: o femeie imposibil de clătinat, elegantă și rece, capabilă să conducă un imperiu fără să ezite o secundă.

Dar cu două etaje mai jos, Will simțea cum lumea lui începea să se destrame încet.

Coborî spre biroul său cu pași aparent liniștiți, însă fiecare bătaie a inimii îi răsuna atât de violent în piept încât avea impresia absurdă că oamenii din jurul lui o puteau auzi.

Își păstră expresia calmă.

Controlată.

Exact cum învățase.

Ajunse la cubic și își ridică privirea peste etajul plin de angajați concentrați în fața calculatoarelor. Telefoane. Tastaturi. Vocile joase ale unor discuții de business.

Totul părea normal.

Și tocmai asta îl făcea să simtă că înnebunește.

Pentru că în servieta aceea…

se afla posibilitatea ca întreaga lui viață să fi fost construită pe o minciună.

Își strânse maxilarul și începu să adune dosarele cu mișcări lente, calculate. Le așeză în servietă cu grijă, apoi își ridică sacoul de pe spătarul scaunului.

— Pleci deja? îl întrebă unul dintre colegi.

Will întoarse capul și zâmbi ușor.

— Directorul mi-a dat câteva documente pe care trebuie să le verific de acasă.

Minciuna veni natural.

Prea natural.

Colegul aprobă fără suspiciuni, iar Will porni încet spre ieșire.

Fiecare pas îi părea mai greu decât precedentul.

Pentru că în mintea lui exista un singur gând:

„Dacă are legătură cu tot…?”

Ajunse la lift.

Coborî.

Traversă lobby-ul.

Ieși din clădire fără să atragă atenția.

Și abia când aerul rece de afară îi lovi fața, realiză că își ținuse respirația aproape tot timpul.

O mașină neagră îl aștepta la marginea trotuarului.

Portiera din spate se deschise discret.

Will urcă imediat.

Travis îl privi scurt, atent, însă nu spuse nimic. Doar porni motorul și se îndepărtă de clădirea Morgenstern.

Tăcerea dintre ei era apăsătoare.

Nu una confortabilă.

Ci una care părea să prevestească ceva îngrozitor.

Will își ținea servieta strânsă pe genunchi.

Degetele îi erau încordate.

Iar Travis observă.

Observă tot.

Drumul până la casă păru infinit.

Când mașina opri în fața locuinței avocatului, Will coborî imediat și îl urmă în interior fără să privească înapoi.

Abia când ușa se închise în urma lor, iar liniștea casei îi învălui complet, Will inspiră adânc pentru prima dată după multe minute.

Ca un om care tocmai ieșise la suprafață după ce fusese ținut prea mult sub apă.

Își trecu o mână peste față.

Apoi întinse servieta spre Travis.

Avocatul o privi câteva secunde fără să o atingă.

Mâinile lui păreau nesigure când o luă în cele din urmă.

Will făcu un pas în spate.

— Nu pot să le citesc eu… șopti.

Vocea îi era joasă.

Frântă.

Travis ridică privirea spre el și pentru prima dată după mult timp îl văzu exact așa cum era în realitate.

Nu ca pe bărbatul calm și calculat din ultimele săptămâni.

Ci ca pe omul distrus care încă își ținea inima în mâinile femeii pe care încerca să o demascheze.

— Will… știu cât de mult o iubești, spuse avocatul încet.

— Am fost martorul acelei iubiri și în trecut… și atunci când te-am scos din închisoare.

Will râse scurt.

Un râs gol.

Fără urmă de bucurie.

Își coborî privirea spre podea și își sprijini palmele de marginea mesei din living.

— Îmi este frică, Travis…

Cuvintele ieșiră greu.

Ca și cum îl tăiau pe interior.

— Îmi este frică că toate bănuielile noastre sunt adevărate și… nu știu…

Își închise ochii o secundă.

Iar imaginea Melisei îi apăru instantaneu în minte.

Felul în care zâmbea dimineața.

Felul în care îl privea în momentele când credea că nu o observă.

Felul în care îi spunea că îl iubește.

— Încă o văd uneori pe acea Melisa… șopti el cu glas răgușit.

— Acea Melisa fragilă… pură… încă aștept ca ea să se întoarcă la mine.

Respirația îi deveni grea.

— Este greu… este al dracului de greu să iubești atât de mult o persoană… și să știi că poate a fost capabilă de atâta rău…

Travis îl privea în tăcere.

Și pentru o clipă îl compătimi sincer.

Pentru că Will nu era pregătit pentru adevăr.

Poate că nimeni nu era.

Avocatul oftă adânc și își trecu o mână peste chip.

— Nu ai fost singurul mințit, spuse el într-un târziu. Și da… durerea ta este mai mare. Tu o simți altfel.

Își strânse maxilarul.

Privirea i se întunecă.

— Dar eu… eu am băgat un om nevinovat la închisoare.

Will ridică încet ochii spre el.

— Și apoi a fost omorât.

Furia din glasul lui Travis deveni tot mai greu de controlat.

— Acel om era prietenul meu, Will. Bun, rău… cu toate defectele lui… nu merita să moară așa.

Liniștea căzu iar peste încăpere.

Greu.

Dureroasă.

În mijlocul ei, servieta părea să cântărească tone.

Iar în interiorul acelei serviete…

se afla adevărul care putea distruge definitiv tot ce mai rămăsese din ei.