Dimineața coborî peste reședința Morgenstern într-o liniște aproape ireală. Lumina caldă a soarelui se strecura prin ferestrele uriașe ale bucătăriei, atingând marmura albă și suprafețele impecabile ale încăperii. Mirosul cafelei proaspete și al pâinii prăjite umplea aerul, iar pentru câteva clipe totul părea desprins din viața perfectă pe care Melisa încercase ani întregi să o construiască.
Ea stătea lângă insula din mijlocul bucătăriei, îmbrăcată elegant chiar și la prima oră a dimineții. Citea câteva documente de pe tabletă în timp ce sorbea încet din cafea, însă concentrarea îi era falsă. Mintea îi rămânea constant la Will.
La interviu.
La reacțiile lui.
La faptul că îl adusese atât de aproape de compania ei.
Și, mai ales… la ceea ce încă ascundea el.
Pași rapizi se auziră pe scări.
Melisa ridică privirea exact în momentul în care Will apăru în pragul bucătăriei. Îl văzu zâmbind larg, iar ceva în expresia lui îi făcu inima să tresară instinctiv.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea imediat, lăsând tableta jos.
Will traversă rapid încăperea.
— Am primit jobul.
Pentru o secundă, Melisa rămase nemișcată.
Apoi zâmbetul îi lumină chipul complet.
Unul real.
Poate cel mai real din ultimele zile.
— Ce? Serios? întrebă ea aproape râzând, iar următoarea clipă îl îmbrățișa deja.
Will o prinse instinctiv de talie și o ridică ușor de la podea, iar râsul ei se pierdu în sărutul pe care el i-l fură imediat.
— Ți-am spus că îl vei lua, murmură ea printre zâmbete, atingându-i obrajii. Știam asta.
El o privi câteva clipe în tăcere.
Și Dumnezeule…cât de frumoasă era când lăsa garda jos.
— Cred că este prima dată după mult timp când simt că viața mea începe din nou, șopti el.
Cuvintele lui o atinseră mai mult decât ar fi vrut.
Pentru că o parte din ea știa, ea fusese cea care îi distrusese acel început cu ani în urmă.
Dar își îngropă rapid gândul.
Nu acum.
Nu în momentul acesta.
Îi prinse iar chipul între palme și îl sărută lung, cald, aproape emoționată.
— Sunt mândră de tine, Will.
Iar el îi zâmbi.
Cu acea căldură care încă o făcea să se topească.
O oră mai târziu, Melisa plecă spre companie. Șoferul îi deschise portiera, iar ea se întoarse înainte să urce în mașină, privindu-l pe Will rămas pe treptele reședinței.
— Să nu întârzii în prima zi, îi strigă ea ușor amuzată.
— Nu promit, răspunse el râzând.
Ea își mușcă ușor buza, zâmbind involuntar, apoi urcă în mașină și plecă.
Will o privi până când vehiculul dispăru complet de pe alee.
Zâmbetul îi rămase pe chip încă câteva secunde.
Apoi…
dispăru.
Privirea i se răci instantaneu.
Se întoarse și urcă rapid la etaj.
În dormitor, merse direct spre sertarul ascuns din partea inferioară a dulapului și scoase cutia mică în care se afla amprenta cheii biroului Melisei. O privi câteva clipe în liniște.
Atât de aproape.
Scoase telefonul și trimise rapid un mesaj scurt.
„Am obținut-o.”
Răspunsul veni aproape imediat.
„Perfect. Continuăm conform planului.”
Will închise telefonul și trase aer adânc în piept.
Pentru o clipă, închise ochii.
Pentru că fiecare pas înainte îl făcea să simtă că se apropie de ceva ce poate nu era pregătit să afle.
Dar era prea târziu să se mai oprească.
Câteva zeci de minute mai târziu, Will conducea prin oraș spre companie. Traficul dimineții se reflecta în geamurile clădirilor, iar muzica din mașină se auzea încet în fundal.
Privi o dată în oglinda retrovizoare.
Mașina care îi urmărea era încă acolo.
Detectivul Melisei.
Exact cum se aștepta.
Un colț al gurii i se ridică ușor.
Perfect.
Frână ușor lângă trotuar.
La doar câteva secunde după oprire, portiera din dreapta se deschise rapid și Travis Meck urcă fără să privească spre el.
— Suntem urmăriți, spuse Will imediat, fără introduceri.
Avocatul aprobă scurt.
— Știu.
Will scoase discret cutia mică și i-o întinse.
— Aici este.
Travis o luă și o ascunse imediat în servietă.
Privirile lor se întâlniră pentru o secundă.
Tensiune.
Complicitate.
Vinovăție.
— Dacă află înainte să fim pregătiți, totul explodează, murmură avocatul.
— Știu, răspunse Will rece.
Travis deschise portiera pentru a coborî, dar înainte să iasă împinse intenționat un dosar prin geamul deschis al mașinii.
Exact suficient cât detectivul aflat la distanță să observe schimbul.
Planul era simplu.
Melisa trebuia să intre în alertă.
Trebuia să simtă presiunea.
Doar așa aveau șansa să o facă să greșească.
Travis coborî și plecă fără să privească înapoi.
Will rămase câteva secunde nemișcat la volan.
Apoi porni motorul și continuă drumul spre companie.
În stomac simțea însă un gol tot mai greu.
Pentru că în timp ce o trăda…
încă o iubea.
Și asta era partea care îl distrugea încet.
Clădirea Morgenstern se ridica rece și impunătoare în fața lui atunci când ajunse. Intră în lobby și imediat fu condus către etajul departamentului de achiziții.
Directorul îl întâmpină politicos și începu să îi explice atribuțiile postului, structura firmei, regulile interne și proiectele în desfășurare.
Will asculta atent.
Reținea tot.
Fiecare detaliu.
Fiecare nume.
Fiecare reacție.
— Vei lucra inițial pe partea de analiză și coordonare logistică, îi explică directorul. Dacă rezultatele tale sunt bune, putem discuta rapid despre o promovare.
Will aprobă calm.
— Înțeleg.
Fură conduși printre birouri moderne, pereți de sticlă și angajați concentrați. Într-un final, directorul se opri în fața unui birou cubic elegant.
— Acesta va fi spațiul tău.
Will privi locul în liniște.
Simplu.
Ordinea perfectă.
Calculator nou.
Dosare.
Un început nou.
Sau începutul sfârșitului.
Își așeză mâna pe marginea biroului și inspiră adânc.
Undeva, cu zece etaje mai sus…
Melisa probabil îl urmărea deja prin camerele interne ale companiei.
Și poate chiar zâmbea.
Fără să știe că jocul lor devenise mult mai periculos decât credea.
Prânzul îi găsi în biroul Melisei, departe de agitația restaurantelor elegante unde obișnuiau să meargă în ultimele săptămâni. Ea insistase să urce la etajul ei imediat ce îl sunase, spunându-i că nu are răbdare până seara să afle cum fusese prima lui zi.
Așa că acum stăteau unul în fața celuilalt, într-un spațiu care îi semăna perfect: elegant, rece, impecabil organizat și construit să inspire putere. Ferestrele uriașe lăsau lumina după-amiezii să se reverse peste biroul masiv din lemn negru, iar orașul se întindea sub ei ca o lume pe care Melisa învățase să o controleze fără milă.
Will o privea atent.
Îi observa fiecare gest.
Felul în care își ținea spatele drept chiar și atunci când încerca să pară relaxată.
Felul în care își atingea uneori discret inelul de pe deget atunci când gândea prea mult.
Felul în care ochii ei îl studiau constant chiar și atunci când zâmbea.
Melisa îi turnă cafea în ceașcă și îl privi cu căldură.
— Deci? Cum a fost prima zi oficială ca angajat Morgenstern? întrebă ea ușor amuzată.
Will zâmbi și își lăsă spatele pe scaun.
— Ciudată.
Ea râse încet.
— Ciudată?
— Da. Toată lumea pare să te respecte și să se teamă de tine în același timp.
Melisa ridică o sprânceană elegantă.
— Asta este bine sau rău?
— Încă decid, răspunse el calm.
Ea îl privi câteva clipe mai atent, apoi zâmbi iar.
— Și biroul? Colegii?
— Suportabili. Directorul de achiziții pare corect. Mult de muncă… dar îmi place.
Melisa aprobă lent din cap, iar satisfacția din privirea ei era reală.
Îl voia acolo.
Aproape.
Sub controlul ei.
Și poate… lângă ea.
— Mă bucur că te simți bine acolo, șopti ea sincer.
Will o privi atent.
Și pentru o secundă simți iar acea fisură în el.
Pentru că ea părea atât de reală uneori încât aproape îl făcea să uite.
Aproape.
Melisa luă o gură mică din cafea, apoi lăsă ceașca încet pe birou. Degetele ei rămase câteva clipe pe marginea porțelanului, iar privirea îi deveni mai atentă.
Acolo era.
Întrebarea.
Will o simți imediat.
O așteptase încă din clipa în care intrase în biroul ei.
Melisa își înclină ușor capul, mimând lejeritatea.
— Oh… o cunoștință mi-a spus că te-a văzut în dimineața aceasta înainte să ajungi la firmă, spuse ea aproape absent, ca și cum informația nu ar fi avut prea mare importanță.
Dar ochii ei…
ochii ei erau fixați direct asupra lui.
Analizând.
Cântărind fiecare reacție.
Will își păstră expresia relaxată.
Perfect relaxată.
— Oh, da… spuse el simplu. M-am întalnit cu Travis. Aveam nevoie de dosarul meu.
Melisa clipi rar.
Atât.
Dar în interior, mintea ei deja accelera.
— Dosarul tău? întrebă ea ușor, menținând același ton calm.
Will luă ceașca și bău o gură de cafea înainte să răspundă.
— Da. Cei de la resurse umane mi-au cerut cazierul.
Și exact atunci…ea păli.
Foarte puțin.
Aproape imposibil de observat pentru oricine altcineva.
Dar nu și pentru el.
Pentru Will, acel moment fu ca o confirmare tăcută.
Melisa își reveni imediat.
Prea repede.
Își îndreptă postura și își forță acel zâmbet liniștit pe chip.
— Am înțeles… șopti ea, iar vocea îi căpătă o tristețe discretă.
Will o privea.
Atent.
Foarte atent.
Pentru că nu era doar tristețe acolo.
Era frică.
Iar asta îi făcu stomacul să se strângă.
Melisa își coborî privirea pentru câteva secunde și își mângâie absent degetele cu cealaltă mână, exact cum făcea când încerca să își controleze emoțiile.
— Îmi pare rău că încă trebuie să treci prin lucrurile astea din cauza trecutului, murmură ea.
Cuvintele erau perfecte.
Tonul la fel.
Dar Will vedea acum fisurile.
Mici.
Aproape invizibile.
Dar acolo.
Și Dumnezeule…cât îl durea să le vadă.
Pentru că în timp ce o privea jucând atât de bine acel rol, o altă parte din el încă voia să se ridice, să îi spună că nu contează, că încă o iubește și că poate totul are o explicație.
Dar adevărul…adevărul începea să miroasă tot mai tare a ea.
Will își lăsă încet ceașca jos.
— Este doar un act, Meli. Nu contează atât de mult.
Ea ridică imediat privirea spre el.
— Contează pentru mine.
Și pentru o secundă…sună real.
Atât de real încât îl destabiliză.
Pentru că poate ea chiar îl iubea.
Poate că toate sentimentele ei erau adevărate.
Și tocmai asta făcea totul și mai monstruos.
Melisa își întinse mâna peste birou și îi atinse degetele.
— Nu vreau să mai suferi din cauza mea.
Will simți cum ceva în interiorul lui se frânge încet.
Pentru că ea nici măcar nu realiza cât adevăr era în acea propoziție.
Ma gandesc cum pot juca teatru in halul ast!