Anemone în iarnă -Capitolul 17 vol 2

Viață de marinar

Primele zile petrecute la bord îl găsiră pe Aren într-o poziție aparte, aflat undeva între statutul de novice și cel de membru al echipajului. Nu era marinar experimentat, dar nici simplu pasager. Toată lumea știa că Blade Runner îl adusese personal pe velier și că îi dedica zilnic timp, răbdare și atenție pentru a-l învăța meseria. Din acest motiv, marinarii îl priveau cu interes și cu o anumită rezervă firească, așa cum oamenii mării îi privesc pe cei care urcă pentru prima dată pe punte și pretind că vor să le împărtășească viața.

Îl observau în tăcere atunci când lucra. Îi urmăreau gesturile, răbdarea, felul în care reacționa la oboseală și la greutăți. Încercau să descopere ce fel de om era cu adevărat.

La început, Aren făcea numeroase greșeli. Încurca denumirile unor echipamente, confunda parâmele și avea nevoie de câteva clipe în plus pentru a înțelege comenzile care pe ceilalți îi găseau deja în mișcare. Uneori ajungea ultimul la locul unde trebuia să fie, alteori se oprea o fracțiune de secundă pentru a se asigura că nu greșește.

Niciodată însă nu se plângea.

Niciodată nu căuta scuze.

Dacă trebuiau ridicate velele, era printre primii care puneau mâna pe frânghii. Dacă puntea trebuia spălată după o zi lungă de muncă, rămânea până la sfârșit. Dacă din magazie trebuiau cărate lăzi grele cu provizii sau echipamente, își ocupa locul lângă ceilalți fără să aștepte să fie rugat.

Într-o dimineață rece, cu mult înainte ca primele dâre de lumină să apară la orizont, unul dintre marinari îl găsi frecând podeaua punții.

Întunericul încă stăruia peste mare, iar lanternele navei desenau reflexe aurii pe lemnul ud.

– Ce faci aici? îl întrebă omul, oprindu-se surprins.

– Curăț.

– La ora asta?

– M-am trezit mai devreme și nu mai aveam somn.

Marinarul îl privi câteva clipe, apoi izbucni într-un râs sănătos care răsună printre catarge.

– Dacă te vede căpitanul, o să creadă că ne-am lenevit noi toți.

Aren râse și el, iar din acea zi ceva începu să se schimbe în felul discret în care se schimbă lucrurile adevărate.

Unul dintre marinari îi arătă într-o după-amiază cum să împăturească o velă în jumătate din timpul necesar unui începător. Altul îi explică un nod pe care nu îl găsea în niciun manual. Un al treilea îi arătă cum să-și protejeze palmele atunci când lucra ore întregi cu parâmele ude.

Încetul cu încetul, sfaturile începură să apară fără să fie cerute.

La mesele comune îi păstrau loc.

Îl chemau să se așeze lângă ei.

Îl implicau în glumele și poveștile lor.

Iar Aren descoperi cu surprindere că marinarii râdeau mult. Râdeau în timpul muncii, râdeau în timpul meselor și râdeau uneori din cele mai absurde motive, ca și cum umorul ar fi fost unul dintre lucrurile care îi ajutau să reziste departe de casă.

Într-o seară, după cină, când afară marea era liniștită și velierul înainta domol prin întuneric, unul dintre veterani îi întinse o cană de cafea fierbinte și îi făcu semn să se așeze.

Aren luă loc lângă ei.

În jurul mesei se aflau aproape toți marinarii aflați în afara serviciului. Discutau despre furtuni vechi, despre porturi uitate de lume și despre întâmplări petrecute cu ani în urmă, pe nave care probabil nici nu mai existau.

La un moment dat, unul dintre bărbați îl privi peste marginea cănii și îl întrebă:

– Ai familie acasă?

Chipul lui Aren se lumină instantaneu.

– Am.

– Soție?

Un zâmbet îi apăru pe buze.

– Soție.

Nimeni nu comentă.

Nimeni nu ridică din sprâncene.

Nimeni nu făcu vreo glumă deplasată.

Veteranul doar înclină capul și sorbi din cafea.

– Și copii?

– Un băiețel. Sael.

– Câți ani are?

Discuția continuă firesc, iar normalitatea cu care fusese primit acel răspuns îl impresionă mai mult decât ar fi recunoscut vreodată.

Săptămânile treceau, iar odată cu ele creștea și încrederea pe care ceilalți începeau să o aibă în el.

Într-o dimineață, secundul îi întinse o listă de verificări.

– Astăzi te ocupi singur de sectorul trei.

Aren ridică privirea surprins.

– Eu?

– Da, tu.

– Singur?

– Dacă întâmpini probleme, ne chemi. Dar nu cred că va fi nevoie.

Pentru prima dată, cineva îi încredința o responsabilitate întreagă fără să-i urmărească fiecare mișcare.

Terminase totul cu atenție, verificând fiecare element de două ori.

Mai târziu, secundul inspectă sectorul.

Nu găsi nicio greșeală.

Îi întinse doar foaia înapoi.

– Bună treabă.

Două cuvinte simple, dar Aren simți că valorează mai mult decât o pagină întreagă de laude.

Câteva zile mai târziu, vremea se schimbă brusc. Vântul se întări, iar valurile începură să lovească mai puternic bordajul navei. Pe punte, comenzile se succedau rapid, iar oamenii se mișcau cu precizia unui mecanism exersat de ani întregi.

Aren nu mai aștepta instrucțiuni pentru fiecare gest.

Știa unde trebuie să fie.

Știa ce avea de făcut.

Știa ce parâmă să apuce și în ce direcție să tragă.

Muncea cot la cot cu ceilalți, fără ezitări.

După ce vremea se liniști și tensiunea se risipi, unul dintre marinarii mai în vârstă îi întinse o sticlă cu apă.

– Bine lucrat.

– Mulțumesc.

Veteranul zâmbi.

– Nu mai ești noul venit.

Aren îl privi surprins.

Bărbatul își sprijini coatele de balustradă și continuă:

– La început te urmăream toți. Voiam să vedem dacă reziști. Mulți urcă pe nave și pleacă după câteva zile. Marea nu este pentru oricine. Dar tu ai rămas. Ai muncit. Ai învățat. Nu te-ai dat mare și nu ai fugit atunci când lucrurile au devenit grele.

Îi bătu umărul cu aceeași afecțiune sobră pe care o avea și Blade Runner.

– Ești unul dintre noi acum.

Aren ridică privirea.

Catargele se înălțau deasupra lui asemenea unor coloane uriașe. Vântul umfla pânzele. Oceanul se întindea nesfârșit până la marginea lumii. În jurul lui, oamenii râdeau, munceau și își vedeau de treburile lor, iar în acel moment înțelese că nu mai era străinul urcat pe velier cu o valiză pregătită de Nael și cu o scrisoare ascunsă între haine.

Fără să-și dea seama exact când se întâmplase, își găsise locul printre ei și devenise parte din acea familie aparte pe care marinarii o construiesc pe mare, acolo unde fiecare om își încredințează viața celorlalți și unde încrederea valorează mai mult decât orice altă avere.

…………….

În dimineața aceea, oceanul părea liniștit și nesfârșit, întinzându-se până la marginea lumii sub un cer de un albastru pal, peste care câțiva nori subțiri pluteau fără grabă. Velierul lui Blade Runner înainta constant, împins de vântul favorabil, iar echipajul își desfășura activitățile obișnuite, fiecare om cunoscându-și locul și responsabilitățile fără să fie nevoie de prea multe cuvinte.

Aren se afla pe puntea principală și privea marea cu atenție. De aproape două săptămâni învăța meseria de marinar și începuse să observe lucruri care înainte îi scăpau complet. Înțelegea acum că oceanul vorbea într-un limbaj propriu și că fiecare schimbare a culorii apei, fiecare mișcare a păsărilor și fiecare modificare a vântului transmiteau informații importante celor care știau să le citească.

Blade Runner apăru lângă el și îi întinse un binoclu.

– Privește spre tribord.

Aren ridică binoclul la ochi și cercetă orizontul. La început nu observă nimic deosebit, apoi zări un stol mare de păsări marine care coborau repetat spre apă.

– Le văd.

– Bun. Acum uită-te mai atent la suprafața apei.

Aren focaliză din nou și observă că marea nu mai era liniștită. Mii de pești mici săreau în toate direcțiile, iar apa părea să fi prins viață.

Un zâmbet apăru pe chipul căpitanului.

– Banc de hrană. Iar când vezi așa ceva, există șanse mari să ai ton roșu dedesubt.

În aceeași clipă, atmosfera de pe navă se schimbă.

Marinarii se mișcară rapid către posturile lor, lansetele grele fură aduse pe punte, iar echipamentele fură verificate încă o dată. Aren observă din nou transformarea aceea care îl fascina de fiecare dată. Cu doar câteva minute înainte, oamenii glumeau și discutau relaxați, însă acum deveniseră complet concentrați, fiecare gest fiind precis și calculat.

Unul dintre veterani îi întinse lui Aren o centură de susținere.

– Pune-o. Astăzi o să vezi de ce tonul roșu este numit regele oceanului.

Nu trecu mult până când liniștea fu spartă de strigătul unuia dintre pescari.

– L-a luat!

O lansetă se arcui violent.

Mulineta începu să țipe sub presiunea firului care dispărea cu viteză în adâncuri.

Pescarul care o ținea își încordă brațele și își fixă picioarele pe punte.

– Este mare! Foarte mare!

Aren se apropie instinctiv și privi fascinat lupta care se desfășura sub ochii lui.

Firul continua să fugă metru după metru, zeci de metri, apoi sute.

Tonul roșu trăgea cu o forță incredibilă, iar lanseta vibra continuu sub presiunea animalului aflat undeva în adâncuri.

Blade Runner se întoarse spre Aren.

– Vino aici și pune mâna! Acum înveți cu adevărat.

Aren apucă lanseta împreună cu ceilalți doi marinari și în aceeași clipă simți forța uriașă a peștelui. Mușchii i se încordară imediat, iar umerii îi protestară sub efort.

Tonul nu se vedea, dar era acolo la capătul firului, puternic, încăpățânat, neobosit.

Minutele se transformară într-o jumătate de oră, iar jumătatea de oră într-o luptă care părea că nu se mai termină. Marinarii schimbau pozițiile, se ajutau reciproc și urmăreau fiecare mișcare a peștelui cu experiența unor oameni care făcuseră asta de sute de ori.

În cele din urmă, o umbră uriașă apăru sub velier.

Aren rămase fără răsuflare.

Nu își imaginase niciodată că un ton roșu putea fi atât de mare.

Corpul său masiv strălucea în apa limpede, reflectând lumina soarelui în nuanțe albăstrui și argintii, iar fiecare mișcare a cozii sale părea să împingă tone de apă în jur.

– Încă un cerc și îl avem! strigă unul dintre marinari.

Tonul descrise o ultimă rotație în jurul navei.

Apoi începu să urce.

Toată lumea era pregătită.

Două gafe coborâră simultan.

Comenzile răsunară scurt.

Oamenii traseră împreună.

Iar câteva clipe mai târziu, captura apăru pe punte într-o explozie de apă sărată și strigăte triumfătoare.

Uralele izbucniră imediat.

Cineva îl bătu pe Aren pe spate.

Altul îi întinse o sticlă cu apă.

Toți zâmbeau.

Toți păreau mulțumiți.

Aren își șterse transpirația de pe frunte și privi tonul uriaș întins pe punte, apoi își ridică ochii spre oamenii din jurul lui. În acea clipă înțelese că pescuitul nu însemna doar capturarea unui pește și nici măcar câștigul pe care îl aducea la întoarcerea în port, ci reprezenta rezultatul muncii unei întregi echipe, al încrederii dintre oameni și al experienței acumulate în ani petrecuți pe mare.

Blade Runner îl observă și zâmbi mulțumit.

– Ei, marinarule, ce părere ai?

Aren privi oceanul, velierul și echipajul care se pregătea deja pentru următoarea captură.

– Cred că încep să înțeleg de ce nu puteți sta departe de mare.

Căpitanul râse încet.

– Atunci ești pe drumul cel bun.

Apoi se întoarse și strigă:

–Aruncați năvoadele!

Pescuiră timp de  trei zile în acel loc și calele se umplură de pește care era așteptat în cele mai scumpe restaurante din lumea Omegaverse. Acum velierul se putea întoarce acasă.