Anemone în iarnă -Capitolul 16 vol 2

Lecții pe mare

Aren coborî ultimele trepte și îl găsi pe Blade Runner sprijinit de camioneta lui.

Căpitanul îl salută larg din mână.

– Hai, urcă, viitor marinar!

Un zâmbet îi lumină chipul aspru.

– O să-ți facem botezul mării.

Aren urcă în camionetă, iar după câteva minute clădirile orașului începură să rămână în urmă.

Drumul îi conduse spre port.

Aerul devenea tot mai sărat, tot mai rece, tot mai plin de mirosul mării.

Printre macarale și dane încă umede de rouă, Aren îl văzu.

Velierul ancorat liniștit la chei era maiestuos și elegant.

Coca albă strălucea în lumina dimineții, iar catargele înalte se ridicau spre cer asemenea unor copaci uriași.

Pentru câteva clipe rămase nemișcat.

Nu urcase niciodată pe o navă atât de mare.

Blade Runner îl bătu pe umăr.

– Ei, ce zici?

Aren ridică privirea spre catarge.

– Este impresionant.

– Și încă nici n-ai văzut interiorul.

O pasarelă metalică lega cheiul de punte.

Aren își luă bagajul și urcă.

Fiecare pas îl ducea mai departe de uscat.

Mai aproape de viața pe care urma să o învețe, mai departe de Nael și Sael…

Pe punte îl întâmpinară câțiva marinari ocupați deja cu pregătirile pentru plecare.

Unii verificau frânghiile, alții inspectau echipamentele.

Toți îl salutară cu naturalețe.

Blade Runner îl conduse spre suprastructura principală și îl încredință secundului.

-El e Aren, noul elev marinar. Arată-i cabina și ai grijă să nu se rătăcească în prima zi.

Secundul râse.

– O să supraviețuiască.

Coborâră o scară interioară.

Coridoarele erau curate și bine întreținute.

Totul mirosea a lemn lustruit, metal și apă sărată.

În cele din urmă, secundul se opri în fața unei uși.

O deschise.

– Asta este cabina ta.

Aren intră și rămase surprins.

Se așteptase la o încăpere îngustă și incomodă.

În schimb, găsi un spațiu simplu, dar primitor.

Patul era fixat de perete.

Lângă el se afla o măsuță de lucru.

Un dulap înalt ocupa unul dintre colțuri.

În partea opusă se găsea o mică baie cu duș.

Totul era compact, bine organizat și construit pentru viața pe mare.

– Fiecare marinar are cabina lui, explică secundul.

–Căpitanul ține mult la asta. Spune că omul muncește mai bine când are un loc al lui unde poate închide ușa și rămâne singur.

Aren trecu cu palma peste marginea biroului.

Îi plăcea mult.

– Sala de mese este comună. În rest, aici e spațiul tău.

După câteva explicații despre program și regulile navei, secundul plecă.

Ușa se închise.

Pentru prima dată de când urcase la bord, Aren rămase singur.

Își așeză geanta pe pat și o deschise.

Începu să scoată hainele împăturite cu grijă de Nael: puloverele, cămășile, căciuli pe care acesta insistase să le ia.

Începu să le așeze încet în dulapul îngust.

Fiecare obiect purta încă mirosul casei…mirosul lui Nael…mirosul lui Sael.

Pentru câteva clipe, cabina nu mai păru atât de străină. Era ca și cum o parte din familia lui călătorea deja cu el și își găsise loc printre pereții acelei încăperi care avea să-i fie casă în următoarea lună.

La prima vedere, când își așezase valiza pe pat și o privise, Aren își spusese că Nael îi pusese surprinzător de puține lucruri.

Geamantanul era mic.

Mult mai mic decât și-ar fi imaginat pentru o lună petrecută pe mare.

Dar când desfăcuse fermoarul și ridicase capacul, înțelesese imediat că se înșelase.

Totul era aranjat cu o grijă aproape impresionantă.

Fiecare spațiu fusese folosit.

Fiecare colț fusese gândit.

Tricourile erau împăturite perfect.

Pantalonii așezați unul peste altul.

Puloverele groase ocupau partea de jos a valizei, iar printre ele găsi căciuli, mănuși și două fulare pe care Nael le alesese probabil după multe ezitări.

Aren zâmbi fără să-și dea seama.

Mai jos descoperi săpun, șampon, pastă de dinți și alte lucruri de care nici nu s-ar fi gândit să se ocupe înainte de plecare.

Nael se gândise la toate, absolut la toate.

Continuă să-și așeze lucrurile în dulapul îngust al cabinei.

Un tricou, un pulover, o pereche de pantaloni, fiecare obiect își găsea locul.

Cu fiecare lucru scos din valiză, prezența lui Nael părea să umple încăperea.

Ajuns aproape de mijlocul bagajului, observă ceva ascuns între haine.

Ce era asta?

Apăru o punguță mică plină cu ciocolate…o alta cu bomboane.

Și dedesubt…un plic alb decorat cu mici trandafiri roz.

Aren încremeni.

Îl luă în mână.

Pe partea din față era scris cu litere elegante și îngrijite:

Aren Rowen.

Se uită mult timp la acel scris.

Deodată, inima începu să-i bată mai tare.

De ce îi lăsase o scrisoare?

Gândurile îi fugiră în toate direcțiile.

Poate voia să-i spună ceva important.

Poate uitase să-i mărturisească ceva înainte de plecare.

Poate…

Aren înghiți în sec.

Fără să știe de ce, devenise emoționat și în ochi îi apărură lacrimi.

Era atât de emoționat încât degetele îi tremurau ușor.

Se așeză pe marginea patului.

Genunchii îi deveniseră moi.

Deschise cu grijă plicul și scoase dinăuntru o foaie pastelată, împodobită și ea cu mici trandafiri roz.

Scrisul lui Nael era impecabil, rotund, elegant, calm.

Aren îl privi câteva clipe înainte să înceapă să citească.

Dragă Aren,

Ți-am pus această scrisoare pentru că voiam să-ți las ceva care să-mi țină locul cât vei fi pe velier. Dacă vei avea o zi grea, dacă vei fi obosit sau dacă vei simți că marea este prea mare și drumul prea lung, citește doar câteva dintre aceste rânduri și să știi că acasă cineva se gândește la tine.

Îmi va fi foarte greu fără tine.

Casa îmi va părea mai goală.

Nu știu cum se va comporta Sael. Este foarte apropiat de tine și sunt sigur că te va căuta prin toate camerele. Probabil va merge la ușă ori de câte ori va auzi pași pe scară și va spera că te-ai întors.

Eu voi continua să lucrez și să am grijă de el, dar adevărul este că m-am obișnuit să te găsesc acasă. Indiferent cât de târziu ajungeam, tu erai acolo și aveai mereu răbdare să mă asculți.

Blade Runner mi-a promis că va avea grijă de tine și aleg să-l cred. Cu toate acestea, voi continua să mă îngrijorez, pentru că așa sunt eu și probabil nu mă voi schimba niciodată.

Aren, tu nu știi ce a însemnat pentru mine ziua în care ai intrat în viața noastră.

Eram singur. Încercam să cresc un copil și să-mi găsesc locul într-o lume despre care nu înțelegeam mare lucru. Nu știam cine sunt, nu știam de unde vin și aveam impresia că toate răspunsurile se aflau undeva foarte departe de mine.

Și apoi ai apărut tu.

Poate a fost destinul.

Poate a fost întâmplarea.

Poate a fost doar viața care a hotărât să fie generoasă cu mine pentru o clipă.

Nu știu.

Știu doar că doi străini au ajuns să împartă aceeași casă, aceeași masă și aceleași griji și într-o zi am realizat că formăm deja o familie.

De aceea vreau să te întreb ceva.

Oare mă pot considera jumătatea ta?

Eu te consider, deja, a mea.

Te voi aștepta să te întorci și, când vei veni cu mulți bani câștigați pe mare, să nu uiți că mi-ai promis un cadou. Nu trebuie să fie scump. Alege doar ceva care să-mi amintească de locurile pe care le-ai văzut și de drumul pe care l-ai făcut.

Ai grijă de tine și întoarce-te acasă sănătos.

Cu afecțiune,

Al tău, Nael

Aren termină de citit.

Hârtia tremura ușor între degetele lui.

Cabina devenise atât de tăcută încât putea auzi lemnul navei trosnind undeva în pereți și murmurul îndepărtat al valurilor lovind coca velierului.

Își coborî din nou privirea spre semnătura de la sfârșit.

Apoi împături foaia cu aceeași grijă cu care fusese scrisă și o strânse pentru câteva clipe la piept.

……………..

În primele zile, Aren descoperi foarte repede că viața de marinar era complet diferită de tot ceea ce își imaginase.

Marea privită de la țărm era frumoasă.

Marea trăită zi și noapte era cu totul altceva.

Prima lecție primită de la Blade Runner veni chiar în dimineața următoare.

Soarele abia răsărise când căpitanul bătu în ușa cabinei.

– Sus, marinarule! Marea nu așteaptă după nimeni.

Aren deschise ochii buimac.

Se uită la ceas.

Era puțin trecut de cinci dimineața.

– Este noapte.

– Nu. Este dimineață. O să înveți diferența.

Câteva minute mai târziu se afla pe punte, cu vântul rece lovindu-i obrajii.

Blade Runner îi puse în mână o frânghie.

– Prima lecție. Nodurile.

Aren privi bucata de parâmă.

– Atât?

– Dacă faci un nod prost, pierzi o velă. Dacă pierzi o velă, pierzi timp. Dacă pierzi timp în furtună, pierzi oameni. Deci da. Atât.

După aceea, Aren nu mai privi niciodată frânghiile ca pe niște simple frânghii.

În fiecare zi învăță ceva nou: cum să recunoască direcția vântului, cum să citească valurile, cum să urmărească norii, cum să asculte sunetele navei.

Blade Runner îi repeta mereu același lucru:

– O navă vorbește. Dacă o asculți, îți spune când este fericită și când este în pericol.

La început Aren crezu că bătrânul căpitan glumește.

După câteva zile începu să înțeleagă. Fiecare trosnet avea un sens, fiecare vibrație avea o cauză, fiecare schimbare a vântului modifica felul în care respira velierul.

După aproape o săptămână, Blade Runner îl invită pentru prima dată la cârmă.

Aren se opri surprins.

Roata uriașă din lemn părea mult mai impunătoare de aproape.

– Eu?

– Nu văd alt Aren pe navă.

– Și dacă greșesc?

– Atunci te corectez.

Aren își așeză mâinile pe cârmă.

Simți imediat rezistența apei transmisă prin întreaga structură a navei.

Era ca și cum ar fi ținut în mâini o creatură vie.

Blade Runner îi arătă busola, îi explică unghiurile, îi explică relația dintre vânt și vele, apoi îl lăsă să conducă.

Primele minute fură dezastruoase.

Corecta prea mult, întorcea prea brusc.

Nava oscila.

Marinarii râdeau pe ascuns.

Blade Runner însă nu îl certa niciodată.

– Simte-o.

– Cum adică să o simt?

– Nu lupta cu ea. Simte-o.

Abia după multe zile începu să înțeleagă.

Velierul nu trebuia forțat, trebuia înțeles, trebuia ascultat.

Când găsea echilibrul corect, nava aluneca prin apă cu o eleganță aproape magică.

Seara, după terminarea turelor, Blade Runner îl chema adesea pe puntea superioară.

Stăteau rezemați de balustradă și priveau oceanul.

Căpitanul îi povestea despre furtuni, despre porturi îndepărtate, despre marinari pe care îi cunoscuse, despre greșelile pe care le făcuse când era tânăr.

Uneori îi vorbea despre stele.

– Înainte de toate calculatoarele astea moderne, oamenii traversau oceane întregi doar uitându-se la cer.

Și continua arătându-i și învățându-l constelațiile.

Aren asculta fascinat.

Învăța în fiecare zi ceva nou.

Dar poate cea mai importantă lecție nu avea legătură cu velele, nici cu frânghiile, nici cu cârma.

Într-o seară, observându-l tăcut și cu privirea pierdută spre orizont, Blade Runner îl întrebă:

– Te gândești la ei?

Aren încuviință.

– Tot timpul.

Căpitanul zâmbi.

– Atunci ești deja marinar.

– De ce? întrebă el surprins.

– Pentru că toți cei care iubesc marea pleacă. Și toți cei care pleacă lasă pe cineva acasă. Înveți să navighezi, înveți să ridici vele, înveți să conduci o navă. Dar cel mai greu lucru pe care îl învață un marinar este să ducă dorul oamenilor pe care îi iubește fără să lase dorul să-l oprească din drum.

Aren nu răspunse.

Privi oceanul care se întindea nesfârșit în fața lor.

Apoi scoase din buzunar mica scrisoare cu trandafiri roz.

O purta mereu cu el.

Blade Runner, văzând-o, nu mai spuse nimic, doar îi bătu o dată umărul și rămase lângă el, ascultând împreună respirația liniștită a mării.