Anemone-Capitolul 18 vol 2

Temeri

Ora douăzeci și două trecuse de câteva minute.

În casa lui Nael era cald și liniștit. Lampa din sufragerie răspândea o lumină aurie, iar Sael stătea în brațele lui, învelit într-o păturică moale, cu obrazul lipit de pieptul său.

Copilul tocmai terminase biberonul.

Genele îi deveneau din ce în ce mai grele.

Nael îi mângâia încet părul fin și îl legăna într-un ritm lent.

Pe televizorul deschis în surdină, prezentatorul meteo vorbea cu o gravitate neobișnuită.

Nael ridică privirea.

Pe ecran apăru o hartă a coastei.

Benzile roșii și violet acopereau aproape întreaga zonă maritimă.

– Atenție, avertizare de furtună severă pentru toate ambarcațiunile aflate pe mare. Rafalele de vânt pot depăși o sută douăzeci de kilometri pe oră. Valurile estimate ating șapte până la nouă metri înălțime. Autoritățile recomandă tuturor navelor să rămână în port până la trecerea frontului atmosferic.

Nael simți cum i se strânge stomacul.

Privirea îi rămase lipită de ecran.

Furtuna urma să lovească exact sectorul prin care se întorcea velierul lui Blade Runner…exact astăzi, exact în această noapte.

Își coborî ochii spre Sael.

Bebelușul adormise și respira liniștit.

Nael îl duse în dormitor și îl așeză cu grijă în pătuț.

Îi aranjă păturica, îi sărută fruntea.

Apoi se întoarse în sufragerie.

Automat, luă telefonul, dar nu avea niciun semnal.

Știa deja.

La sute de kilometri în larg, telefoanele deveneau simple bucăți de plastic și metal.

Totuși verifică din nou…și din nou…și încă o dată.

Ecranul rămase la fel de gol.

Pe geamul apartamentului începu să bată ploaia, la început rar, apoi din ce în ce mai puternic.

În sufletul lui Nael începu să crească o neliniște pe care nu reușea să o alunge.

În același timp, la aproape o sută de kilometri de coastă, oceanul devenise un monstru.

Cerul și apa se contopeau într-o singură întindere neagră.

Ploaia cădea în perdele compacte, lovind puntea cu o forță care făcea lemnul să vibreze.

Vântul urla ca o fiară uriașă ascunsă în întuneric.

Velierul lui Blade Runner urca pe crestele valurilor și cobora în hăuri de apă atât de adânci încât păreau să înghită întreaga lume.

Un fulger spintecă cerul și pentru o fracțiune de secundă, oceanul deveni alb.

Aren văzu un zid de apă ridicându-se în fața navei…un munte lichid.

– Val la prova!

Strigătul unui marinar se pierdu aproape instantaneu în urletul furtunii.

Toți se aruncară spre pozițiile lor.

Valul lovi.

Impactul zgudui velierul din chilă până în catarg.

Apa se revărsă peste punte.

Aren fu izbit în piept de forța șuvoiului și se agăță instinctiv de balustradă.

Apa îi ajunse până la talie înainte să se scurgă înapoi în ocean.

Respirația îi deveni grea.

Ploaia îi biciuia fața.

Ochii îl usturau. Hainele îi erau complet îmbibate.

Brațele îi tremurau de efort.

O lună pe mare îi întăriseră corpul.

Furtuna aceea însă îi punea la încercare și pe cei mai experimentați marinari.

– Frânghia din babord!

– Am prins-o!

– Mai strâns!

– Ține! Ține!

Vocile răsunau peste întuneric.

Lanternele montate pe punte luminau doar fragmente de apă și siluete, restul lumii dispăruse.

Exista doar nava…doar ea și furtuna.

Blade Runner stătea la cârmă.

Apa îi curgea pe chip în șuvoaie.

Mâinile îi erau încleștate pe roată.

Privirea îi rămânea fixă înainte, calmă, concentrată, neclintită.

Velierul urcă pe alt val uriaș.

Pentru câteva secunde prova se ridică atât de sus încât păru suspendată în aer, apoi coborî brutal.

Lemnul trosni, metalul gemu.

Întreaga navă vibra sub forța oceanului.

Aren se cățără până lângă cârmă.

– Ce fac?

Vocea îi ieși răgușită.

Blade Runner nici măcar nu întoarse capul.

– Rămâi în picioare.

– Atât?

– Atât.

Alt fulger lumină cerul.

În lumina aceea albăstruie, Aren văzu chipurile marinarilor, obosite, înghețate, ude, dar hotărâte.

Nimeni nu ceda, nimeni nu abandona.

Fiecare om de pe navă lupta pentru ceilalți.

Pentru că pe mare supraviețuirea avea întotdeauna chip colectiv.

La miezul nopții, furtuna deveni și mai violentă.

Valurile depășeau înălțimea unei case.

Vântul încerca să răsucească velierul din direcția lui.

Apa continua să pătrundă pe punte.

Pompele funcționau fără oprire. Mâinile marinarilor sângerau. Mușchii le ardeau.

Epuizarea se citea în fiecare gest și totuși continuau pentru că fiecare kilometru parcurs îi apropia de casă, de luminile portului, de oamenii care îi așteptau.

Aren simți un nod în gât.

Dincolo de furtună, dincolo de întuneric, își imagină o casă mică și caldă.

Își imagină un copil adormit și pe Nael.

Probabil era așezat lângă fereastră, probabil privea aceeași furtună.

Probabil era îngrijorat.

Gândul acela îi dădu putere.

Își încleștă dinții.

Își șterse apa de pe față și se întoarse spre echipaj.

– Spuneți-mi ce trebuie făcut!

Un marinar îi aruncă o frânghie.

– Atunci vino și trage împreună cu noi!

Aren prinse capătul.

Mâinile îi ardeau, brațele îi tremurau.

Vântul încerca să-l smulgă de pe punte, dar trase împreună cu ceilalți împotriva furtunii, împotriva întunericului, împotriva oceanului dezlănțuit.

Undeva, dincolo de noaptea aceea sălbatică, luminile coastei îi așteptau încă.

……………………..

Ușa casei  se deschse aproape în aceeași clipă în care Aren apăsă soneria.

Parcă Nael stătuse în spatele ei.

Lumina caldă a holului căzu peste silueta lui udă și pentru câteva secunde niciunul dintre ei nu spuse nimic.

Aren observă imediat expresia de pe chipul lui Nael.

Omega rămase nemișcat.

Ochii lui coborâră peste hainele îmbibate de apă sărată, peste degetele înroșite de frig, peste obrajii loviți de vânt, peste epuizarea care îi apăsa fiecare trăsătură.

Și atunci Aren înțelese, Nael văzuse furtuna, văzuse știrile și așteptase ore întregi.

– Nael…

Omega tresări ca și cum abia atunci își amintise să respire.

– Intră.

Vocea îi ieși foarte încet.

Îi apucă imediat brațul și îl trase înăuntru.

Ușa se închise în urma lor.

Aren observă că mâna care îl ținea tremura ușor, dar nu de frig, de altceva, de ceva mai adânc, mai puternic.

– Am ajuns cu bine.

– Da.

– Velierul este în port.

– Da.

– Nimeni nu a fost rănit.

– Da.

Răspunsurile veneau mecanic, aproape absente.

Nael îl conduse până în sufragerie.

Apoi începu să-i desfacă geaca fără să spună nimic, fără să-l privească.

Pur și simplu desfăcu fermoarul și o trase de pe umerii lui.

Haina căzu pe podea cu un zgomot umed.

Aren clipi.

– Nael?

Nu auzi niciun răspuns.

Puloverul urmă imediat, apoi tricoul.

Nael lucra cu o concentrare aproape înfricoșătoare.

Parcă încerca să rezolve o problemă extrem de importantă, parcă fiecare secundă conta.

Parcă dacă Aren mai rămânea ud încă un minut, universul urma să se prăbușească.

– Nael…

Omega îi desfăcu cureaua.

– Trebuie să te încălzești.

– Mă încălzesc.

– Nu suficient.

– Nael…

Pantalonii dispărură și ei și Aren rămase desculț în mijlocul sufrageriei.

Nael se aplecă după tivul boxerilor.

Aren coborî privirea, apoi ridică lent o sprânceană, apoi încă una.

În cele din urmă îi prinse încheietura.

– Stai puțin.

Nael clipi absent.

– Ce este?

– Cred că furtuna ți-a afectat capacitatea de evaluare a situației.

– Ești foarte ud.

– Da, am remarcat apa de pe sol.

– Trebuie să te schimbi.

– Și eu sunt de acord cu planul.

– Atunci de ce mă oprești?

Aren privi semnificativ spre singurul articol vestimentar rămas asupra lui.

Abia atunci Nael urmări direcția privirii și îngheță.

Pentru prima dată în ultimele minute, expresia lui căpătă viață.

– Oh.

– Da. Oh, spuse Aren , dar nu îndrăzni să zâmbească. Omega era sub șocul așteptării îndelungate.

– Eu...

– Da, exact.

Nael deveni brusc roșu la față.

– Nu voiam să…

– Să mă dezmembrezi complet în sufragerie?

– Aren…nu e ce crezi..

– Întreb pentru clarificare.

– Încercam să te ajut!

– Și ai făcut o treabă excelentă. Încă două secunde și mă pregăteai probabil pentru inventarul anual.

Pentru o clipă, Nael îl privi șocat.

Apoi, în ciuda tuturor emoțiilor care îl măcinau de ore întregi, izbucni într-un râs scurt, un râs adevărat, dar nervos.

Aren zâmbi imediat.

Exact asta urmărise.

Tensiunea din umerii lui Nael începu să se destrame puțin câte puțin.

– Îmi pare rău.

– Nu-ți pare rău deloc.

– Ba da, șopti Nael rușinat.

– Nu.

– Poate puțin,  Aren…

– Recunoaște că voiai să vezi dacă marinarii m-au adus înapoi întreg.

Nael își acoperi fața cu palma.

– Ești imposibil.

– Și totuși sunt aici.

Cuvintele acelea făcură liniștea să coboare din nou între ei.

De data aceasta era una blândă și caldă.

Nael lăsă mâna să cadă, ochii lui întâlniră privirea lui Aren.

Acolo, sub luminile moi ale încăperii, după orele de groază, după furtuna care aproape înghițise oceanul, Aren înțelese cât de speriat fusese cu adevărat Nael.

Omega inspiră adânc.

Apoi îi împinse în piept un prosop mare.

– Duș fierbinte. Acum.

– Da, șefu.

– Și după aceea mănânci.

– Da, șefu.

– Și dormi.

– Încep să bănuiesc că furtuna adevărată mă aștepta acasă.

De data aceasta râsul lui Nael umplu întreaga cameră.

Căldura căminului începea să alunge complet frigul mării. Soba dudia, semn că fusese încărcată la maxim cu lemne.

Aren o porni spre baie, apoi se întoarse și spuse cu o voce bosumflată.

–N-am avut parte nici măcar de un mic sărut. Nu ți-a fost dor de mine? Spuse el privindu-l direct în ochi pe Nael.

Acesta veni repede și-i înlănțui gâtul cu brațele. Vocea lui ieși susurătoare și caldă:

-Mi-a fost, cum să nu-mi fie, dar m-am speriat. Credeam că marea mă va desparte de tine și voi rămâne iar singur.

-Niciodată, vom fi împreună până când moartea ne va despărți.

O promisiune ieșise din gura bărbatului Alpha, fără să știe că aceasta fusese deja pronunțată deja, acum mai bine de 1 an.

Viața dă.

Viața ia.

Aenon și Kaelion.

Nael și Aren.

Nume diferite și aceeași promisiune.

Până când moartea ne va despărți…

Nael se ridică pe vârfuri și prinse buzele lui Aren. Stătură așa, ancorați de limbile care se frecau cu dor. Camera se umplu dintr-o dată de anemone marine delicate și între sunetul lemnelor arse și gemetele dintre sărutări, acestea îi învăluiră pe cei doi iubiți  căutând ambergrisul ascuns care revenise acasă.