TĂRÂMUL TĂU- Capitolul 21

Post Views: Vizionări 19

Întâlnire neașteptată

Pe atunci refuzam să cred în destin.

– Khun[1]…

Glasul grav al proprietarului Mercedesului străpunse tăcerea, smulgându-mă din amorțeala în care mă afundasem. Din momentul în care ne-am privit în ochi, privirile noastre nu s-au mai despărțit nici măcar pentru o fracțiune de secundă. Cuvintele mă părăsiseră. Rămăsesem nemișcat, încremenit, cu trupul rigid și sufletul tulburat, ținând-o pe Olive aproape, fără să-i pot da drumul. Poate că părea absurd, dar respirația mi se frângea în piept. Nu îndrăzneam nici măcar să clipesc, de teamă că imaginea din fața mea nu era decât o iluzie, un capriciu al minții mele obosite.
Mă temeam că, într-o singură clipire, el ar putea să dispară.

– Khun, mă învălui vocea lui, caldă și cunoscută. Se aplecă ușor spre mine, iar privirea lui adâncă îmi cercetă chipul cu o grijă aproape dureroasă.

– Ești bine? Nu te-ai rănit?

Inima îmi bătea cu o forță nestăvilită. Cu cât îi contemplam chipul mai mult, cu atât o bucurie copleșitoare îmi inunda sufletul. Un nod amar mi se strângea în gât, făcându-mi respirația greoaie, în timp ce lacrimile îmi împânzeau ochii. Știam că ar trebui să-i răspund, dar vocea refuza să mă asculte.

– Khun![2]

Strigătul răgușit al lui Thi sfâșie liniștea, obligându-mă să-mi desprind privirea de la cel care tocmai apăruse. Cel mai bun prieten al meu ieși în fugă din casă, grăbindu-se să ajungă la mine. Eu rămăsesem încă acolo, prăbușit pe pământ.

– Am auzit claxonul mai devreme. Ce s-a întâmplat? întrebă Thi, privindu-ne pe rând, când pe mine, când pe celălalt.

– Olive a alergat în fața mașinii, iar această persoană… a venit să o ajute, îi răspunse proprietarul Mercedesului fără să-și dezlipească privirea de la mine. Ochii lui purtau o uimire adâncă, greu de descifrat. Nu știam ce simțea — și nici ce se citea pe chipul meu în acel moment.

– Bravo, domnișoară. Iar i-ai dat bătăi de cap tatălui tău? Știi bine că era cât pe ce să-mi lași casa păzită de o fantomă…[3] Thi se întoarse spre Olive, mustrând-o mai mult în joacă decât pe bune. Câinele dădea din coadă cu entuziasm, privind când la unul, când la altul, de parcă aștepta laude.

M-am ridicat încet, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul; trupul încă îmi tremura sub ecoul șocului.

– Oh, Khun…

– Ai grijă.

Cele două voci — a lui Thi și a proprietarului Mercedesului — se suprapuseră. Cel mai bun prieten al meu mă prinse de umăr, în timp ce celălalt mă susținu de braț.

Mi-am ridicat privirea și i-am întâlnit ochii. Întunecați, adânci, pătrunzători — m-au țintuit pe loc, ca într-o vrajă tăcută. Era o privire atât de familiară și de liniștitoare, încât părea imposibil să fi fost vreodată uitată.

Mă atrăgea, mă chema spre el, legându-mă într-un mod pe care nu-l puteam explica. Nu-mi puteam desprinde privirea.

Și, în acel moment, am știut — nu era o iluzie. Nu mă înșelam. Nu era doar în mintea mea.

– Chiar te-a zguduit atât de tare încât ți s-au înmuiat picioarele? Poate ar trebui să începi să faci niște merite. De câte ori ai fost la un pas de moarte anul ăsta?

Vocea lui Thi mă smulse din vrajă. Mi-am recăpătat echilibrul și m-am ridicat, întorcându-mă apoi spre celălalt bărbat.

– Și tu? Ce cauți aici? Nu locuiești în apartamentul tău?

– M-am întors doar să iau o carte. Am cursuri diseară, răspunse el liniștit. Privirea lui adâncă mă țintui o clipă, înainte să adauge:

– Apropo, el este…

– Da, nu v-am făcut încă prezentările, interveni Thi, de parcă abia atunci își amintea ceva esențial, înclinând ușor din cap spre mine.

– El este Nakhun, cel mai bun prieten al meu din facultate. Khun, el este vărul meu, Phop.

– Phop… am rostit în șoaptă.

Chipul lui — neschimbat. Numele — același. Ochii aceia pătrunzători — identici. Nimic nu se schimbase. Nimic nu era diferit. Iar instinctul meu îmi șoptea, cu o certitudine neliniștitoare, să cred ceea ce vedeam.

Eram sigur.

Era el.

– Nakhun…glasul adânc al lui Phop îmi rosti numele. Inima mi se strânse și apoi izbucni într-un ritm grăbit, aproape dureros, în clipa în care l-am văzut zâmbind ușor, iar privirile noastre se întâlniră din nou.

– Nakhun, vocea gravă a lui Phop îmi rosti numele ca o chemare. Inima mi se zbătu neliniștită în piept în clipa în care i-am întâlnit privirea și i-am zărit zâmbetul abia schițat.

– Dacă ești prietenul lui Thi, atunci trebuie să fii mai mic decât mine.

Am rămas fără glas.

– Încântat de cunoștință, Nong Khun.

Își întinse mâna spre mine, iar gestul acela simplu îmi tulbură întreaga ființă. Am răspuns cu o mișcare nesigură, mâna îmi tremura ușor, iar în clipa în care degetele noastre se atinseră, el își strânse palma peste a mea. Căldura acelui contact se revărsă în mine, cuprinzându-mi inima într-un fior dulce și dureros deopotrivă.

– Și eu… mă bucur să te cunosc, am șoptit, cu vocea frântă, străduindu-mă să țin lacrimile ce îmi împăienjeneau privirea.

Luang Ta spusese cândva că, dacă ne era sortit, drumurile ni se vor încrucișa din nou. Purtasem acea speranță în tăcere, fără să-i dau voie să prindă rădăcini prea adânci, socotind-o doar o mângâiere pentru sufletul meu. Și totuși, în ziua aceea, imposibilul prinsese viață.

Destinul ne adusese din nou față în față.

– Hei, nu ții mâna prietenului meu cam mult? Dă-i drumul, vocea lui Thi sparse vraja, însoțită de o lovitură ușoară aplicată vărului lui.

Phop se retrase, dar nu înainte de a-mi arunca o privire lungă, ca și cum ar fi încercat să dezlege un mister.

– Nu știam că ai adus pe cineva cu tine.

– A trebuit. Părinții tăi nu sunt acasă și m-ai lăsat singur. Așa că mi-am găsit companie. Nu vreau să stau singur… mi-e teamă de fantome.

– Cred că fantomele sunt cele care ar trebui să se teamă de tine, spuse el, cu un râs ușor.

Apoi, privirea i se întoarse din nou asupra mea. Sub intensitatea ei, inima mi-o luă razna, iar o întrebare tăcută îmi străfulgeră gândul: oare mă recunoaște?

– Tsk. Du-te, ia-ți cartea și pleacă. Am deja pe cineva aici. Nu am nevoie să mai stai și tu, Thi a făcut un gest nerăbdător din mână, alungându-l, apoi mă prinse de braț și mă trase spre casă.

Nedumerit, m-am întors peste umăr.

El încă mă privea. Și, pentru o clipă, lumea întreagă s-a oprit între noi.

– Thi…, de îndată ce am pășit în casă, i-am apucat mâna, ca și cum acel gest mi-ar fi putut ține gândurile în frâu.

– Ce este?

Am tras adânc aer în piept, încercând să-mi stăpânesc vocea, să nu las să se strecoare tremurul care mă trăda.

– P’Phop… este… ai spus că e vărul tău?

– Da. Fiul unchiului meu. Nu ți-am spus chiar acum? își încruntă ușor sprâncenele și îmi împinse fruntea cu degetul, ca și cum reacția mea i s-ar fi părut exagerată.

Eram încă tulburat. Imaginea lui nu-mi părăsea mintea, iar emoția îmi încețoșa orice urmă de rațiune.

– De ce? Vrei să-l cunoști?

Ochii lui Thi s-au îngustat ușor, iar în colțul gurii i-a înflorit un zâmbet șiret.

– Ce e, Khun? Vrei să-mi devii cumnată?

Am rămas fără răspuns. Cuvintele lui căzură peste mine ca o provocare pe care nu știam cum s-o întâmpin. Văzându-mi tăcerea, Thi izbucni în râs și mă trase lângă el pe canapea.

Își drese vocea teatral.

– Dacă vrei să afli mai multe despre el, te pot ajuta. Poate, cu puțin noroc, karma mea bună îl va îndupleca pe Pan să fie mai blând cu mine.

Am ridicat ochii spre tavan, prefăcându-mă indiferent, deși știam prea bine că nu aveam de ales. Dacă aceasta era singura cale de a afla ceva despre el, urma să o accept.

– Începem cu numele complet? Hai, spune odată.

– Tinnaphop Chotiwathin. Are douăzeci și trei de ani. A absolvit Dreptul anul trecut și acum își continuă studiile, în timp ce îi ajută pe ai lui cu afacerea familiei.

Douăzeci și trei… cu un an mai mare decât mine. În viața aceasta, distanța dintre noi se schimbase. În cea de dinainte, fusese prieten cu Jom; aici, era vărul lui Thi. Și totuși, oricât s-ar fi schimbat împrejurările, ajungeam din nou în același cerc, ca și cum fire invizibile ne-ar fi tras unul spre celălalt.

– Și… cum este ca persoană?

– Depinde cu cine e. Cu străinii e tăcut și politicos. Dar cu cei apropiați… Thi zâmbi complice.

– Devine destul de răutăcios.

– Altceva?

– E deschis, generos, mereu gata să ajute. Ai mei îl laudă mereu—spun că e un băiat minunat, pentru că e respectuos cu ei. Dar, în realitate… ridică din umeri, – …e încăpățânat. Foarte încăpățânat.

Un zâmbet îmi înflori, fără să-l pot opri. Era la fel. Neschimbat, dincolo de timp. Nu greșisem. Trecuseră secole, și totuși el rămăsese el.

– El… este… am ezitat, cuvintele mi se încurcau pe buze.

– Singur? Asta vrei să știi? interveni Thi, fără ocol.

– …Hm, am murmurat vag, nici confirmând, nici negând. O parte din mine ardea de curiozitate, cealaltă se temea de răspuns.

Din clipa în care privirile noastre se întâlniseră, știusem. Inima mea nu avusese nicio îndoială—el era al meu. Sau fusese.

Doar că nu știam dacă și el mă mai cunoștea.

Trecuseră patru sute de ani.

Eu îmi aminteam totul, pentru că fusesem adus înapoi de timp. Dar el? Pentru el, trecutul acela poate nici nu existase vreodată. Promisiunea lui—că mă va iubi doar pe mine—aparținea unei alte vieți.

Iar în aceasta… putea să iubească deja pe altcineva.

– Nakhun… Thi oftă încet, apoi mă atinse ușor pe umăr. Când i-am întâlnit privirea, am văzut în ochii lui o blândețe plină de compasiune. Inima îmi bătea cu putere, iar în piept simțeam o apăsare greu de dus.

– Da? Are pe cineva?

– Tu ce crezi? îmi întoarse el întrebarea, studiindu-mă atent.

Mi-am coborât privirea, copleșit de un sentiment de neputință. Mai avea rost să întreb? În viața aceasta, el rămăsese la fel—frumos, respectat, cu o fire care atrăgea fără efort. Cine nu s-ar fi îndrăgostit de el?

– Chiar dacă e puțin mai puțin chipeș decât mine, continuă Thi, cu un zâmbet ușor arogant,

– …e inteligent, politicos și strălucit. Genul acela de om pe care îl plac deopotrivă și bărbații, și femeile.

Am rămas tăcut.

– Dar nu are iubită.

– Nu…? am ridicat brusc privirea, iar inima îmi tresări la auzul acelor cuvinte.

– Nu. N-a avut niciodată, de când îl știu. Oricine încearcă să se apropie de el… nu pare să-l intereseze.

Ridică din umeri.

– Cam ca tine. Deși nu știu dacă, între timp, vorbește cu cineva.

Mi-am mușcat buzele, încercând să-mi ascund bucuria care îmi izbucnea în piept. Am dat din cap, prefăcându-mă calm.

– Și… de ce?

– Nu știu. Spune doar că va veni o zi în care va întâlni pe cineva. Că trebuie doar să găsească acea persoană.

Cuvintele acelea îmi făcură inima să tremure. Oare își amintea? Sau… mă aștepta, fără să știe? Poate nu. Și totuși, gândul lui semăna atât de mult cu al meu. Până să-l cunosc, nu simțisem nimic pentru nimeni. Nu exista nici dorință, nici interes.

Până la el.

– Îți place de el? vocea lui Thi deveni brusc serioasă, tăind firul gândurilor mele.

Am tăcut. Nici eu nu știam ce răspuns să dau. Eram încă prins între trecut și prezent, între ceea ce fusese și ceea ce devenise.

Îl regăsisem.

Și totuși… nu era al meu.

Faptul că îl vedeam aici, în această viață, nu însemna oare că nu mă mai puteam întoarce înapoi? Gândul acela lăsa în mine un gol adânc. Îmi dorisem atât de mult să ajung din nou la el, să-mi petrec viața alături de el. Revederea ar fi trebuit să mă întregească.

Dar nu o făcea.

În schimb, mă tulbura.

Reîncarnarea ștersese totul. El și cu mine nu mai eram aceiași oameni. Eram doi străini care purtau, poate, umbrele unei iubiri uitate. Iar asta mă făcea, în același timp, fericit și sfâșiat.

– Dacă îți place, nu am nimic împotrivă, Thi își îmblânzi tonul și îmi ciufuli ușor părul.

– Te susțin. Ești o persoană bună… și vreau să te văd fericit. Nu-mi place când ești trist.

Am zâmbit ușor.

Întotdeauna fusese așa. Ne tachinam, ne contraziceam, dar rămânea, fără îndoială, cel mai bun prieten al meu. Uneori mă apăsa vinovăția că nu-i spuneam adevărul. Dar cum aș fi putut? Unele lucruri păreau prea absurde pentru a fi rostite.

Și totuși, el nu întreba. Nu insista. Rămânea lângă mine, tăcut și loial, oferindu-mi sprijinul de care aveam nevoie. La fel și Pan. În ambele vieți, îmi fuseseră alături cu aceeași bunătate.

Fusesem norocos.

– Dar dacă te gândești să flirtezi cu el… continuă Thi, lovindu-mă ușor pe umăr,

– o să fie obositor. Crede-mă, nu merită. Nu i-a plăcut niciodată nimeni.

– …Înțeleg, am murmurat, trăgând adânc aer în piept.

Ne întâlniserăm din nou. Asta era suficient.

Dacă într-adevăr se schimbase, aveam să aflu. Dar ceva în mine refuza să se clatine—o intuiție tăcută, o convingere adâncă: el era același Phop.

Al meu.

Felul în care mă privise… nu putea fi întâmplător. Chiar dacă mintea lui uitase, poate că inima își amintea.

Poate că acesta nu era sfârșitul.

Poate că era, de fapt, începutul.

Și de data asta nu-l voi mai lăsa să plece niciodată.

~~~~~~~

Multă vreme nu mă simțisem nici liber, nici întreg. Dar în clipa în care îi văzusem chipul lui Phop, fusese ca și cum povara grea care îmi apăsa inima de atâta timp se risipise, fără urmă.

Tot restul zilei mi-l petrecusem cu gândul la el. Din când în când îl mai iscodeam pe Thi, încercând să aflu câte ceva în plus, însă, în schimb, nu primeam decât tachinări până când eram pe punctul de a ne certa.

– Spune-mi, Khun… chiar îți place de el, nu-i așa? se aplecă Thi spre mine, după ce fusese lovit pentru a treia oară cu o pernă.

Stătea tolănit pe canapea, cu un borcan plin de bile de brânză strâns la piept, privind nepăsător un program pe Netflix. Eu, în schimb, eram așezat pe podea, cu laptopul în față, concentrat asupra unui articol pe care încercam să-l traduc.

– Hm, am murmurat, fără să-mi ridic privirea, împingându-mi ochelarii mai bine pe nas.

Adevărul era că nu doar îmi plăcea Phop.

Îl iubeam.

Dar nu puteam spune asta cu voce tare. Pentru Thi ar fi sunat absurd—abia îl întâlnisem în această viață.

– Serios? Dragoste la prima vedere?

– Dacă ți-aș spune că da, m-ai crede? am replicat.

– Și ție ți-a plăcut de Pan din prima clipă.

– Corect, recunoscu el fără ezitare.

Se întinse și mai comod pe canapea, aruncându-și o bilă de brânză în gură, în timp ce eu îmi continuam munca. Era deja în jur de ora zece când un sunet de motor pătrunse dinspre curtea din față.

– A venit cineva… probabil unchiul meu, murmură Thi, fără să facă vreun efort să se ridice.

Îl privii sceptic. Dacă nu era unchiul lui?

– Ar putea fi părinții tăi. De ce nu te duci să vezi?

– Părinții mei sunt în Japonia, răspunse el, nepăsător.

– Probabil sunt unchiul și mătușa mea. Vrei să mergi tu?

Am oftat, resemnat în fața lenei lui. Mi-am scos ochelarii și m-am ridicat, îndreptându-mă spre ieșire.

Am coborât treptele și am privit spre zona de parcare. Luminile exterioare erau aprinse, scăldând în alb o mașină luxoasă care dădea încet cu spatele într-un loc liber.

Inima îmi tresări.

Era aceeași mașină care aproape mă lovise în dimineața aceea.

Deci se întorsese…

– Nong Khun?

Am ridicat privirea.

Proprietarul mașinii coborâse și stătea acum în fața mea.

Phop.

– Ce faci aici? mă întrebă el.

– Eu… Thi m-a rugat să văd cine a sosit, am răspuns, ușor stânjenit.

Se apropie de mine, iar sub lumina puternică i-am zărit zâmbetul abia schițat.

– În loc să vină el, și-a trimis prietenul? Nu e prea frumos din partea lui, chicoti el.

În spatele ochelarilor cu rame pătrate, privirea lui avea o intensitate stranie, magnetică, care mă ținea captiv.

În viața aceasta, Phop era exact așa cum îl descrisese Thi—un amestec neașteptat de inteligență și farmec, genul acela de „tocilar” imposibil de ignorat.

– Sunteți prieteni de mult timp? mă întrebă, observând probabil că mă pierdusem în gânduri, privind prea fix la el.

M-am trezit brusc, conștient de situație. Era prima dată când vorbeam doar noi doi. Gândul acesta îmi strânse stomacul într-un nod de emoție.

– Ne-am cunoscut la începutul facultății.

– Așa se explică… nu ți-am mai văzut fața până acum.

Știam deja—Thi îmi spusese. El și Phop merseseră împreună la aceeași școală ani la rând, despărțindu-se abia la facultate. Prietenii lui din trecut nu aveau legătură cu mine.

Și totuși…

Nu mă putuse vedea niciodată.

Pentru că nu era prezent în viața mea atunci când ar fi trebuit să fie.

Thi nu folosea rețelele sociale, nu arăta fotografii, nu povestea prea multe despre familie. Dacă ar fi făcut-o… poate că l-aș fi găsit mai devreme.

Poate că nu aș fi fost nevoit să-l caut, în tăcere, ani întregi.

După aceea, tăcerea se așternu între noi. Phop continua să-mi cerceteze chipul cu o atenție care mă făcea să-mi pierd cumpătul, până când, stânjenit, mi-am întors privirea. Pentru el eram doar un străin—iar eu nu-mi puteam permite să mă port altfel.

– P’Phop.
– Nong Khun.

Ne-am rostit numele în același timp și, pentru o clipă, am rămas amândoi surprinși, înainte ca un râs ușor să ne scape, aproape sincron.

– Vrei să spui ceva? l-am întrebat, încercând să-mi adun curajul.

– Nu trebuie să fii atât de formal cu mine, spuse el, apropiindu-se ușor, cu un zâmbet cald.

– Ești prietenul lui Thi, nu un străin. Privirea i se adânci asupra mea.

– Așa că… ce voiai să mă întrebi?

– Eu… palmele îmi transpiraseră din nou. Îmi imaginasem de nenumărate ori acest moment—că, dacă îl voi revedea, voi ști exact ce să spun, cum să-l fac să-și amintească. Dar acum, în fața lui, toate cuvintele îmi fugeau.

– Eu… P’Phop…

– Khun! Cine e acolo?

Vocea lui Thi tăie brusc liniștea.

Inima îmi tresări. Acum sau niciodată…

– Hei, Phop, nu spuneai că rămâi la apartament în seara asta?

– Nu am voie să mă răzgândesc și să dorm acasă? răspunse el calm.

Zâmbetul i se estompă ușor, iar eu am tras adânc aer în piept, încercând să-mi înăbuș frustrarea, în timp ce Thi se apropia de noi.

– De ce ai venit? am întrebat, mai aspru decât intenționasem.

Momentul meu—singurul moment—fusese întrerupt. Gândul îmi stârnea o iritare neașteptată.

– Ai stat cam mult și m-am gândit că poate e vreun hoț, răspunse el sincer, privindu-ne pe rând. Apoi se opri, ca și cum ar fi înțeles dintr-odată situația.

– Oh… v-am întrerupt? zâmbi el ușor.

– Scuze. Continuați, eu intru.

– Nu e nimic, interveni Phop, cu un ton liniștit.

– Doar schimbam câteva vorbe cu prietenul tău.

Dar privirea lui rămase asupra mea, însoțită de acel zâmbet abia schițat.

– E târziu. Ar trebui să intrați. Aerul e rece—ai putea răci.

– …Da.

Nu am avut de ales. L-am urmat pe Thi înăuntru, deși fiecare pas mă apăsa. Dacă el spusese asta, nu mai puteam rămâne.

Poate era obosit. Poate avea nevoie de liniște.

Dar nu era sfârșitul.

Aveam să rămân acolo tot weekendul.

Și, poate… aveam să-l mai întâlnesc o dată.

Când m-am întors pentru o ultimă privire, am zărit silueta lui înaltă rămasă în fața garajului. Era prea departe ca să-i disting trăsăturile, dar, fără să știu de ce, aveam senzația limpede că acei ochi mă urmăreau încă.

Oare își amintea de mine?

Și dacă nu… m-ar crede nebun dacă i-aș propune, a doua zi, să ieșim împreună?

În noaptea aceea am dormit în camera lui Thi. Încăperea era largă, răcoroasă, scăldată de aerul condiționat. El adormise de mult, respirația lui grea umplând liniștea, dar eu rămăsesem treaz, prizonieră în propriile gânduri. Mintea mi se întorcea neîncetat la el—la întâlnirea neașteptată, la privirea lui.

Mă obișnuisem cu ideea că nu ne vom mai revedea niciodată.

Și totuși, îl întâlnisem.

Atât de simplu.

M-am răsucit de pe o parte pe alta, încercând să-mi imaginez ce i-aș putea spune a doua zi, până când, într-un târziu, somnul mă învinse.

M-am trezit în sunetul ascuțit al alarmei telefonului lui Thi.

– Thi… te-ai trezit? am murmurat.

El mormăi ceva neinteligibil, întinse mâna, opri alarma și își îngropă din nou fața în pernă. Am aruncat o privire la ceas și am decis să nu mai adorm. M-am ridicat, am făcut un duș și, după ce m-am schimbat, am coborât în sufragerie.

De cum am ajuns la parter, mirosul cald și îmbietor al terciului de orez mă învălui și stomacul meu reacționă imediat, trădându-mi foamea. Chiar dacă părinții lui Thi nu erau acasă, menajera avea grijă de toate—curățenie, mâncare—fără ca noi să ne preocupăm de nimic.

– Bună dimineața.

Vocea aceea profundă, familiară, mă făcu să tresar ușor. Încă amețit, am coborât ultimele trepte, frecându-mi ochii.

– Bună dimineața, P’Phop, am răspuns, ridicând ușor mâna.

Abia atunci mi-am dat seama cât de neglijent arătam—părul răvășit, chipul încă adormit. Nu mă așteptasem să-l văd atât de devreme. Și totuși, felul în care mă privea, cu acel zâmbet abia conturat, îmi făcu inima să o ia razna.

La naiba… nici măcar nu apucasem să-mi revin, și deja…

– Thi nu s-a trezit încă? întrebă el, ridicându-se ușor de pe scaun.

– Nu încă, am răspuns, îndreptându-mă spre bucătărie să-mi iau ceva de mâncare.

– Stai, vocea lui mă opri.

– Ia loc. Îți aduc eu.

– Nu, chiar nu e nevoie… am protestat instinctiv.

– Ești oaspete în casa mea. Lasă-mă să am grijă de tine, spuse el calm, dar ferm.

Fără să mai aștepte răspunsul meu, se apropie de aragaz și începu să încălzească terciul. Am rămas o clipă nemișcat, apoi, cedând în fața insistenței lui, m-am așezat la masă.

Câteva minute mai târziu, un bol aburind cu terci de orez și carne de porc era deja în fața mea.

Mi-am împreunat mâinile în semn de mulțumire și, fără să vreau, l-am privit pe furiș în timp ce se așeza lângă mine.

Purta o cămașă albă, perfect călcată, și pantaloni eleganți. Părul îi era aranjat cu grijă, iar ochelarii cu ramă subțire îi dădeau un aer matur, rafinat. Arăta diferit față de amintirea mea—mai tânăr, dar la fel de… irezistibil.

Nu eram obișnuit cu această versiune a lui.

Și totuși, nu-mi puteam lua ochii de la el.

– Ai dormit bine? întrebă, deschizând conversația.

– Da… Tu nu mănânci? am replicat, observând că nu avea nimic în față.

– Am mâncat deja, răspunse, zâmbind ușor.

Atâtea întrebări îmi roiau prin minte. De ce era aici? De ce rămăsese, dacă terminase de mâncat? Dar fiecare întrebare mi se părea prea directă, prea personală.

Așa că am ales tăcerea.

Mâncam încet, în timp ce el mă privea. Iar eu mă luptam cu mine însumi—cu toate cuvintele pe care nu reușeam să le rostesc.

Când am terminat, am strâns bolul și m-am retras în bucătărie. Am oftat și mi-am atins ușor fruntea.

Idiotule… Dacă nici acum nu vorbești cu el, atunci când?

– Nong Khun, vocea lui mă făcu să tresar. M-am întors.

Se apropia de mine, ținând în mână câteva portocale.

– Vrei? întinse una spre mine, cu un zâmbet blând.

– E bine să mănânci fructe după masă.

Imaginea lui se suprapunea aproape dureros peste amintirile de demult—aceleași dimineți liniștite, aceleași gesturi mărunte. Și atunci, ca și acum, insista să mănânc fructe după masă.

Un nod mi se strânse în gât. Am luat portocala din mâna lui și am dat din cap, în semn de mulțumire. Phop se așeză lângă mine, decojind cu grijă fructul, iar apoi îmi întinse o felie.

– Mulțumesc…

Am dus-o la buze, dar gustul dulce-acrișor se amestecă cu un tumult de emoții pe care nu le mai puteam stăpâni. Nu știam dacă își amintea sau nu… dar felul în care se purta—firesc, atent—era atât de asemănător cu cel din trecut, încât mă tulbura.

– Ai examen azi? am întrebat, agățându-mă de primul subiect care îmi veni în minte.

De data aceasta nu aveam să las momentul să-mi scape.

– Da. După-amiază. Va trebui să plec în curând.

Își aruncă o privire asupra ceasului, apoi spre mine.

– Rămâi aici și în seara asta sau pleci?

– Mai stau două nopți. Plec luni.

Pentru o clipă, mi se păru că în privirea lui licărise ceva—o lumină abia perceptibilă—dar dispăru la fel de repede, înlocuită de zâmbetul lui obișnuit.

– Ești în anul patru… trebuie să fie o perioadă obositoare.

– Este, am oftat ușor.

– Am cercetare, traduceri, literatură… e destul de mult. Dar tu? Dreptul nu e deloc ușor.

– E dificil, recunoscu el,

– Dar îmi place. Îl găsesc… interesant.

Și astfel, fără să-mi dau seama, conversația începu să curgă de la sine. Stânjeneala de mai devreme se topi, înlocuită de o familiaritate caldă. Deși anii ne schimbaseră înfățișarea, esența lui rămăsese aceeași—tonul, gesturile, felul în care mă privea.

Același Phop.

Cel de care mă îndrăgostisem.

– De ce ai ales engleza? întrebă el.

– Îți place?

– Nu neapărat, am zâmbit slab.

– Doar… mi s-a părut că mă pricep la asta mai mult decât la altceva. Dar tu? De ce dreptul?

Privirea i se limpezi.

– Vreau să devin judecător. Să lucrez în sistemul juridic, să aflu adevărul… și să ajut oamenii nevinovați.

Cuvintele lui îmi încălziră inima. Nu se schimbase. Dorința aceea de a proteja, de a face dreptate—era aceeași ca atunci, când încercase să demonstreze nevinovăția tatălui meu.

Am vorbit astfel aproape o jumătate de oră. Thi nu apăruse încă, dar timpul nostru se scurgea.

Când Phop se ridică să plece, am simțit cum ceva se strânge în mine. Mai aveam doar o zi aici… apoi drumurile noastre aveau să se despartă din nou.

Nu puteam permite asta.

– P’Phop…

– Da? se întoarse spre mine.

– Pot să-ți cer o favoare?

– Sigur.

Mi-am adunat curajul.

– Trebuie să dau din nou un examen de drept… unul de bază. Nu m-am descurcat prea bine înainte și l-am amânat. Dar… nu sunt bun la memorat legi.

Am ezitat o clipă.

– M-ai putea ajuta? Să-mi dai meditații?

– Sigur.

Răspunsul lui veni fără ezitare.

Inima îmi tresări de bucurie. În mod neașteptat, toate eșecurile mele academice deveniseră, brusc, un avantaj.

– Nu te-ar încurca? Ai și tu examene…

– Ultimul e mâine. După aceea sunt liber.

Zâmbetul meu se lărgi fără să vreau. Aveam aproape o lună până la examenul meu.

O lună.

– Unde să ne întâlnim? La tine? Sau… la mine? Stai la cămin?

– Da, la cămin. Poate ar fi mai bine într-un loc public… un mall, o cafenea…

– De ce? mă întrerupse el, cu un licăr jucăuș în privire.

– Ți-e teamă că ți-aș face ceva?

Am clipit, surprins.

– Nu! Doar… nu vreau să te deranjez. Îți sunt deja recunoscător.

Fața mi se înroși ușor, iar el păru să observe.

– Cum vrei, spuse, mai blând.

– Stabilim mai târziu. Îmi dai Line-ul tău?

Își întinse telefonul. Am deschis rapid codul QR, iar în câteva secunde eram deja conectați.

– E aproape zece. Trebuie să plec.

Se întoarse spre mine, pregătit să plece.

– Să iei nota maximă, i-am spus, cu un zâmbet.

Râse ușor. Își ridică mâna, ca și cum ar fi vrut să mă mângâie pe cap—apoi se opri, ezitând, și o lăsă să cadă.

Mulțumesc.

Colțurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet cald, plin de o blândețe care îmi strânse inima. Nu m-am putut opri să nu regret, măcar pentru o clipă, că nu dusese gestul până la capăt—că nu mă mângâiase pe cap, așa cum o făcuse odinioară.

Dar era firesc.

Pentru el, eram doar o cunoștință de o zi.

Poate că i se păruse prea intim.

– Mai am ceva să te întreb.

Vocea lui mă smulse din gânduri. Am ridicat privirea, ușor surprins.

– Da?

– Poți să-mi vorbești mai… natural? Fără atâta formalitate.

Se apropie puțin, iar apropierea lui mă făcu să-mi țin respirația.

– Pari prea distant.

Zâmbetul îi rămase același—politicos, blând—dar în adâncul privirii se ascundea ceva mai greu de descifrat.

– Te rog…adăugă, mai încet, aproape șoptit.

Căldura îmi urcă în obraji. Mi-am plecat capul, copleșit de emoția acelui ton—atât de familiar, atât de dureros de cunoscut.

– Da… am murmurat, cu glas scăzut.

Pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva îmi imaginam totul. Dar acel „te rog” semăna prea mult cu felul în care îmi vorbise cândva.

– Atunci plec. Ne vedem diseară.

Și, cu același zâmbet liniștit, se întoarse și ieși din casă.

Am rămas nemișcat câteva clipe, apoi m-am lăsat pe scaun, strângându-mi buzele într-un zâmbet pe care nu reușeam să-l ascund.

O lună.

Aveam o lună întreagă.

Destul timp… să mă apropii de el.

Și totuși, Phop rămânea un mister. Nu știam dacă ceea ce vedeam era real sau doar o reflexie a dorințelor mele. Își amintea? Sau era doar o coincidență—gesturi și cuvinte care supraviețuiseră, poate, în adâncul subconștientului lui?

Nu conta.

De data aceasta, aveam să fiu eu cel care face primul pas.

Dacă în trecut el fusese cel care mă căutase… acum era rândul meu.

– De ce stai acolo și zâmbești ca un nebun?

Vocea lui Thi mă readuse brusc la realitate. Am clipit și m-am întors spre el. Cobora scările cu pași leneși, părul răvășit, încă adormit.

– Te-ai trezit? Credeam că vei dormi până la prânz.

– Mi s-a făcut foame, mormăi el, îndreptându-se spre frigider.

– Trebuie să mănânc ceva înainte să mă culc la loc.

Mi-am întors privirea, scoțând telefonul. Degetele îmi deblocară ecranul aproape automat, deschizând aplicația LINE. Voiam doar să-i văd numele, poate poza…

– Phop a fost aici?

Am ridicat capul, surprins.

– De unde știi?

– Terciul ăla nu s-a făcut singur, arătă spre oala de pe aragaz.

– Sau vrei să spui că l-ai gătit tu?

– Nu… credeam că e de la menajeră.

– Menajera? Thi pufni ușor.

– E plecată de ieri.

Se apropie de aragaz, ridică capacul și începu să încălzească terciul, mormăind pentru sine.

– Atunci sigur e de la P’Phop. Îi place să gătească. Norocul meu—mă scapă de muncă.

Aroma caldă se răspândi în încăpere, dar eu rămăsesem pe gânduri. Fusesem atât de absorbit de prezența lui, încât nu observasem nimic în jur.

– Thi… am spus încet,