Abis- Capitolul 178

— E puțin stânjenitor… trebuie să merg pe firul dușmanului și să ameninț un partener care nici măcar n-a apucat să devină aliat, rosti Fei Du cu greu.

Gulerul metalic de la gât nu se strânsese complet, dar senzația aceea familiară îi tăia deja respirația, iar vocea îi suna de parcă i s-ar fi putut sfâșia oricând împreună cu gâtul.

— În clipa asta, președintele Zhang sigur ar vrea să-mi facă o gaură în cap.

— Doctorul mi-a spus că nu mai am trei luni de trăit. Pentru mine, moartea e doar o destinație întârziată, spuse Fan Siyuan către Zhang Chunling, arătând spre Fei Du.

 — Poți să-mi dai un glonț chiar acum, dacă ești dispus să pariezi, mă omori tu mai repede sau îl omor eu pe el.

— Eu nu prea am chef să mor, totuși n-am nicio boală, replică Fei Du.

— Așa că… președinte Zhang, te-a contactat Zhang Donglai?

Acea frază, încărcată de subînțeles, făcu ca o venă să-i pulseze pe tâmpla lui Zhang Chunling. Telefonul lui Zhang Donglai îi trimitea câte o fotografie la fiecare minut: Zhang Donglai era legat fedeleș, cu un cronometru uriaș în brațe, iar cifrele scădeau neîncetat. În cea mai recentă poză mai rămăseseră doar trei minute.

Asta era teritoriul lui Zhang Chunling — putea înlătura ușor combustibilul din subteran, putea neutraliza ambuscadele lui Fan Siyuan și, cu o simplă mișcare, i-ar fi făcut pe toți terci. Dar țeava pistolului lui Fan Siyuan era lipită de capul lui Fei Du, iar Fei Du îl ținea pe Zhang Donglai în mâinile sale. Zhang Chunling, crescut fără prea multă afecțiune familială, avea o slăbiciune viscerală pentru propriii copii; Zhang Donglai, aflat departe, peste mări și țări, era însăși viața lui.

Cei trei din încăpere, plus Zhang Donglai, un playboy nevinovat prins în afara sceneim formau un cerc mortal. Peste fusuri orare și oceane, erau blocați într-un echilibru perfect.

Doar timpul continua să se prăbușească.

— Se pare că unul dintre noi patru trebuie să moară ca să rupă echilibrul. Cine să fie primul? Fan Siyuan îl privi pe Zhang Chunling cu un zâmbet enigmatic.

 — E teritoriul tău, tu decizi.

Ascuns într-un colț, Xiao Haiyang era gata să iasă în forță, dar această „relație în patru colțuri” îl blocă pentru o clipă, nu mai știa unde să intervină.

Lang Qiao ajunse în fugă la intrarea pasajului secret și se pregătea să sară afară, când, dintr-un impuls, se opri. Înainte să iasă la vedere, bătu ușor de două ori în marginea deschiderii. Ca și cum telefonul ei spart o protejase de la distanță, această idee spontană se dovedi salvatoare, imediat cineva răspunse din afară și se apropie, întrebând în șoaptă:

— Ce s-a întâmplat?

Așadar, cei trei lăsaseră oameni de pază!

Lang Qiao expiră ușor, iar în clipa în care omul se aplecă să privească înăuntru, ea aruncă brusc cătușele ca pe un nunchaku, înfășurându-le în jurul gleznei lui. Trase cu putere, omul scoase un țipăt și căzu pe spate, încercând să lovească.

Lang Qiao se feri și ieși rapid din pasaj. Dar înainte să apuce să pună piciorul pe pământ, un șuierat tăios îi trecu pe la ureche, instinctiv își ridică brațele și, cu un „crac!”, un baston îi izbi antebrațele.

Durerea îi amorți brațele, iar pistolul îi zbură din mână, nu era doar un singur paznic!

În același timp, cel pe care îl trântise se ridică și scoase un cuțit, înjunghiind spre ea.

Aici nu mai era spațiul strâmt al pasajului, nu mai putea ataca prin surprindere. Lang Qiao fu împinsă imediat în defensivă: abia reuși să devieze lama cu cătușele, dar primi încă o lovitură în umăr. Impactul îi zgudui organele, iar ea căzu în genunchi.

În lumina slabă, observă ceva: cel cu bastonul avea un pistol la brâu.

Atunci de ce foloseau bâtele și cuțitele? De ce nu trăgeau?

Recitatorii erau deja adunați în subteran… de cine se temeau să nu alerteze?

Un gând îi fulgeră prin minte. Se rostogoli pe jos și se aruncă spre pistolul căzut. Bastonul coborî din nou, izbindu-i spatele, durerea fu atât de puternică încât simți că se rupe în două. Atacatorul cu cuțitul veni imediat după ea, înfigând lama:

— Mori!

În clipa aceea, o rază de lumină pătrunse brusc în coliba de paie. Cei doi atacatori tresăriră, iar Lang Qiao profită: se rostogoli, apucă o mână de nisip și o aruncă în ochii lor. Lama deviată se înfipse în puloverul ei, zgâriindu-i pielea. Se zbătu disperat pe jos până când mâna îi atinse pistolul.

Bastonul se abătu din nou spre capul ei.

În același timp, Lang Qiao apăsă trăgaciul și trase două focuri în picioarele atacatorului…

Împușcăturile izbucnite la poalele muntelui îl făcură pe Luo Wenzhou, care percheziționa vechea fabrică, să ridice brusc capul.

În acel moment, telefonul din buzunarul lui Zhang Chunling vibră din nou.

Nici nu avea nevoie să se uite, cronometru mai arăta două minute!

Dacă nimeni nu rupea impasul, primul care murea era Zhang Donglai.

Lui Zhang Chunling îi izbucniră broboane de sudoare rece.

— Zhang Chunling, ești plin de păcate. Uită-te la omul acela în stare vegetativă de pe pat, când ați complotat cu Fei Chengyu, v-ați imaginat vreodată că veți ajunge să vă întâlniți în asemenea condiții?

— Taci… taci!

— În ceea ce-l privește pe Fei Chengyu, omul ăsta provenea dintr-o familie săracă. Tatăl lui a fost închis pentru omor încă de când era mic, familia n-avea nicio sursă de venit și au supraviețuit doar din mila altora. Binefăcătorul acela l-a susținut până la facultate… până când el a început să poftească la fiica unică a omului — ah, greșesc, nu femeia aceea proastă și inutilă îl interesa, ci averea lor colosală, spuse cu răceală vocea.
— Binefăcătorul și-a dat seama ce se ascunde în spatele acestui bărbat cu aparență respectabilă și i-a interzis fiicei sale să mai aibă legături cu el, oprind și finanțarea… Cât despre final, nici nu mai trebuie să spun. Fei Chengyu credea că trăiește o poveste ca în „La răscruce de vânturi”, dar eu zic că e mai degrabă „Țăranul și șarpele”. Nu-i așa, domnule Fei?

Buzele palide ale lui Fei Du se curbară ușor.

— Ai moștenit tot de la el: averea, josnicia și metodele murdare. Dacă președintele Zhang decide să renunțe la fiul lui, va trebui să renunț și eu la tine ca monedă de schimb… dar se pare că tu încă n-ai omorât pe nimeni. Așa că, din spirit de echitate, îți ofer un mic avantaj… Ce zici de o alegere?

Privirea lui Fei Du căzu asupra cercului metalic prins lejer în jurul gâtului său,  atât de familiar și totuși atât de străin.

Când era mic, la celălalt capăt era doar un simplu inel. Îl obliga, în pragul sufocării, să strângă degetele… să apuce gâturile acelor animale mici.

Mai târziu, dispozitivul devenise mai complex. La celălalt capăt se afla gâtul unui om, iar între ele, un mic inel de strâns. O simplă mișcare reflexă și putea privi chipul celuilalt deformându-se de panică și lipsă de aer… pentru încă o gură de respirație.

O unealtă de tortură inventată chiar de Fei Chengyu, o creație plină de cruzime și imaginație bolnavă.

Iar acum… capătul acelui mecanism era prins chiar de propriul lui gât.

— Președintele Zhang încă ezită… domnule Fei, până se hotărăște, ce-ar fi să jucăm un mic joc ca să treacă timpul? Ce alegi, vrei să mori tu… sau să-ți răzbuni nedreptățile și să-l lași pe Fei Chengyu să moară înaintea ta?

Nici nu-și terminase fraza, că unul dintre oamenii lui se apropie și apucă cercul metalic de la gâtul lui Fei Du, ridicându-l în aer.

Fei Du nu avu nicio șansă să se opună. Fu tras brutal în sus, iar calmul lui aparent, mereu prezent, dispăru în cele din urmă de pe chip. Începu să tușească reflex.

Xiao Haiyang nu mai rezistă. Își șterse palma transpirată de pantaloni, ridică pistolul și ieși în fugă, urlând:

— Nu mișcați! Poliția!

Cuvântul „poliția” i se frânse la jumătate, vocea i se ridică până în tavanul subsolului. Sub privirile tuturor, infractorii înarmați se întoarseră simultan și îl priviră în tăcere pe tânărul cu ochelari care tocmai ieșise din pasajul secret, genunchii îi tremurau vizibil, până și pantalonii îi fluturau fără vânt. Abia după ce strigase „nu mișcați”, își aminti că uitase să scoată siguranța și începu să se zbată stângaci, de parcă ar fi fost o scenă de comedie.

Pentru o clipă, chiar și pe chipul lui Fei Du trecu o expresie greu de privit.

Xiao Haiyang, complet inconștient de penibilul situației, insistă să-și termine replica:

— Sunteți arestați! Lăsați armele jos! Mâinile sus!

…Dar nimeni nu-l băgă în seamă.

— Profesor Fan, lasă-mă pe mine să rup acest „echilibru”, spuse Fei Du, privirea licărindu-i.

Deși i se adresă lui „Profesor Fan”, își întoarse capul spre femeia numită Ruobing.
— Înainte ca Zhu Feng și Yang Xin să fie arestați, un șofer de taxi a venit la mine spunând că e omul tău. A fost extrem de neglijent,  a fost urmărit fără efort, iar poliția a ajuns astfel la Yang Xin și ceilalți. A fost intenționat?

Femeia de lângă Fan Siyuan încremeni, apoi își retrase mâinile de pe spătarul scaunului cu rotile, de parcă s-ar fi ars.

— Fu Jiahui a fost deja compromisă, iar Yang Xin nu mai avea valoare. Dacă rămânea liberă, ar fi încurcat investigația și le-ar fi oferit lui Zhang Chunling și celorlalți o oportunitate. Așa că ai ales deliberat să o expui împreună cu indiciul important Zhu Feng…

Ruobing înțelese ceva din tonul lui și făcu un pas înapoi, clătinând din cap, incapabilă să creadă.

Fan Siyuan izbucni:

— Ce faci?! De ce stai?!

— …I-ai expus, dar în același timp le-ai dat avertismente false și arme, pentru că…

Vocea lui Fei Du se frânse brusc, odată cu strângerea cercului metalic.

Întunericul îl înghiți.

Senzația de sufocare, atât de familiară, îi invadă fiecare fibră. Amintirile se deschiseră ca o gură monstruoasă: subsolul, trupurile reci, blănurile pătate de sânge, țipetele unei femei…

Explodară în mintea lui.

Omul care ținea mecanismul îi tăie legăturile de la mâini. Inelul mortal era chiar în fața lui.

Din reflex, Fei Du îl apucă.

În același timp, Ruobing înțelese ceea ce el nu mai apucase să spună…

Pentru că…