Pasărea Phoenix
https://youtu.be/YpQc1KaMnxI?si=RLas71Tsn_Upz3cw
Bărbatul era foarte bolnav. După ce Tara îi administrase o injecție și adusese mai multe medicamente, Taro Daho și Nael îl duseră la duș pentru a-l spăla. Nu-l puteau lăsa în starea aceea. Mirosul greu al străzii, al ploii, al frigului și al zilelor fără adăpost îi acoperise trupul ca un strat apăsător al unei vieți trăite printre umbre.
Apa caldă începu să curgă peste umerii lui, iar ceva aproape nevăzut păru să ajungă până în adâncul acelui om care, deși gemea din când în când, își lăsă trupul purtat de mâinile lor fără împotrivire. Nael îl spăla cu aceeași grijă cu care își spăla copilul, cu mișcări blânde și răbdătoare. Își umezea palma cu săpun, o trecea încet peste piele, apoi iar și iar, fără grabă, de parcă ar fi încercat să curețe mai mult decât murdăria adunată peste luni.
Pe măsură ce apa curgea, pielea albă începea să iasă la lumină de sub cojile întărite de praf și mizerie. Rănile vechi și cele noi se arătară una câte una, tăieturi fine, urme șterse de timp și cicatrici adânci care păreau să poarte în ele povești pe care nimeni nu le auzise. Îi tunseră barba crescută haotic, îi spălară părul lung, iar firele întunecate, odată curate, căzură grele peste umerii lui.
Apoi Taro Daho, care adusese câteva haine de-ale lui, îl îmbrăcă într-o pijama neagră.
– Îl urcăm în camera mea.
Tara își ridică privirea.
–Ești sigur?
– Da, sunt foarte sigur. Aici jos, canapeaua este mică. Eu voi putea dormi pe ea, dar sus am un pat mare. Cred că are aproape înălțimea ta, domnule Taro.
Îl ridicară cu grijă și îl urcară la etaj. Trupul lui slab părea mai ușor decât ar fi trebuit să fie. Îl așezară în patul lui Nael, iar bărbatul se mișcă neliniștit printre cearșafuri.
Înainte de a se ghemui, își întinse brațele în aer.
Căuta…căuta iar, și căuta din nou.
Mâinile lui se mișcau fără țintă, de parcă ar fi vrut să atingă ceva ce trupul își amintea chiar dacă mintea lui rămăsese goală.
Nael privi câteva clipe, apoi își băgă mâna în buzunarul pantalonilor și scoase medalionul pe care îl desprinsese mai devreme dintre degetele lui încleștate.
Îl așeză încet în palma bărbatului.
În clipa în care metalul rece îi atinse pielea, degetele lui se închiseră instantaneu peste el.
Trupul încordat se liniști, respirația i se domoli, iar omul adormi.
În acel moment, Tara urcă încet scările și intră în cameră.
– Aici erați, Taro… Nael, bărbatul are febră foarte mare. Să nu-l acoperi prea mult și vino din când în când să-i verifici temperatura. I-am administrat un sedativ care îl va liniști și un medicament pentru febră, însă la temperatura aceasta va transpira foarte mult. Să nu-l lași așa.
– Nu îl voi lăsa. Bineînțeles că voi avea grijă de el.
Tara oftă lung și își încrucișă brațele.
– Nici măcar nu știm cine este omul acesta și tu îl primești în casa ta.
Nael își întoarse privirea spre bărbatul adormit. Lumina lămpii cădea peste chipul lui și, pentru prima dată, sub răni, sub urmele loviturilor și ale foamei, începea să se distingă frumusețea unei fețe pe care viața o zdrobise fără milă.
– Când am fost scos din apa aceea rece, rănit și cu un copil gata să se nască… și eu am fost ajutat. Casa aceasta m-a primit și pe mine.
– Nu este același lucru. Pe omul acesta nu îl cunoaștem deloc.
Nael ridică încet privirea.
– Dar nici pe mine nu mă cunoșteați. De ce nu putem să ne gândim că este cineva bun care a suferit foarte mult. Ați văzut câte cicatrici are? Cred că omul acesta a trecut prin lucruri cumplite.
Tara îl privi din nou pe bărbatul din pat și oftă mai încet de data aceasta.
– Da… are foarte multe cicatrici. Cea de la cap este foarte urâtă. Piciorul a fost rănit grav. Cred chiar că osul s-a fisurat și s-a lipit greșit. S-ar putea să rămână cu un mers șchiopătat.
După ce medicamentele fură așezate pe noptieră și ultimele instrucțiuni spuse, Tara și Taro Daho coborâră și plecară, dar nu înainte ca Tara să- i spună că Sael rămânea la ea pt nu se îmbonăvi și el.
Nael rămase singur.
Camera devenise liniștită.
Lângă el, bărbatul căzuse într-un somn adânc și ținea medalionul strâns la piept, ca și cum acolo, în bucata aceea de metal turtit și zgâriat, rămăsese ultima fărâmă din cine fusese cândva.
……………..
Nael ceru 5 zile de concediu . Îi fu aprobat și avea acum timp să l îngrijească pe cerșetor. Proceda ca și cum ar fi fost un copil. Taro Daho venise și încărcase magazia cu lemne, sobele din teracotă duduiau. Era ger mare și Nael se gândea cum ar fi rezistat acest bărbat în frigul de afară. Ninsese mult și totul era alb. Mai erau 3 săptămâni jumate până la Crăciun.
În a treia zi, bărbatul deschise ochii, tocmai când Nael îi făcea toaleta de dimineață. Ochii cerșetorului se măriră când văzu mâinile cuiva străin care îi ștergeau picioarele dezgolite cu o mănușă din bumbac umezită. El făcu un gest de autoapărare și vru să sară din pat, dar era atât de slăbit încât căzu imediat în genunchi. Nael îl prinse la timp și deși bărbatul Alpha era foarte greu, îl susținu și-l readuse în pat. Vocea lui scăzu cu o tonalitate și ieși liniștitoare, blândă.
-Rămâi în pat te rog, ești foarte slăbit, ai fost bolnav, aveai febră mare și noi te-am îngrijit.
Bărbatul rămase nemișcat o clipă apoi se ridică în capul oaselor și deveni agitat. Parcă nici n-ar fi auzise ce spusese Nael.
–Medalionul, unde e medalionul meu? Unde e? L-ai furat? Spune!
Nael se ridică în picioare depunând micul lighean din plastic pe podea, apoi se duse la noptiera de lângă capul patului și extrase din micul sertar bijuteria cerută. Bărbatul aproape că i-l smulse din mână și strânse disperat medalionul la piept.
–Eu sunt Nael și ești la mine acasă. Doctorul Taro Daho te-a consultat și ai un tratament. Ești foarte anemic și ai avut o gripă urâtă, dar doctorul spune că ai și bronhiile prinse. Deci trebuie să te odihnești bine și să mănânci tot ce-ți gătesc. Care e numele tău?
Abia atunci cerșetorul îi dădu atenție privindu-l direct în față. Era pentru prima dată în 4 luni că cineva îi vorbea așa de blând și de uman. Era într-un pat mare și curat și mirosea a săpun și a parfum de camelii. Camelii? Îi suna așa de cunoscut acest cuvânt…Vocea acestui…acestui Omega…îl liniștea și-i dădea un sentiment de siguranță. Bărbatul era mic de statură și destul de slab, avea părul blond tuns periuță, o față frumoasă și ochi albaștri, un pic spre turcoaz. Când acesta se întoarse să ridice ligheanul cu apă, văzu o cicatrice urâtă în dreapta pe occipital și care se lungea spre tâmplă. Accident?
Bărbatul Omega dispăru cu ligheanul.
Cerșetorul se simțea slăbit și nu înțelegea cum ajunsese acolo. Mintea lui rătăcea prin ceață încercând să apuce ceva stabil, un fir de adevăr de care să se agațe. Ultima lui amintire rămânea aceeași: trei bărbați care îl loviseră fără milă, încercând să-i smulgă din mâini bucata de pâine și pandantivul pe care îl ținea strâns la piept ca pe ultima lui avere.
Își roti privirea în stânga și în dreapta, strânse pandantivul în palmă și o ușurare tăcută îi traversă sufletul.
Bijuteria era încă acolo.
Micul pandantiv zdrobit rămăsese în posesia lui.
În clipa aceea, ușa se deschise încet, iar Nael intră purtând un bol de supă fierbinte și o bucată de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Mirosul cald umplu încăperea și se amestecă cu trosnetul lemnelor care ardeau în soba de teracotă.
Bărbatul se ridică mai bine în capul oaselor și întinse mâna spre bol.
Nael zâmbi ușor și clătină din cap.
– Nu, nu poți încă. Ești prea slăbit. Lasă-mă pe mine să te hrănesc.
Bărbatul îl privi surprins.
Privirea aceea albastră și adâncă îl cercetă îndelung, ca și cum încerca să înțeleagă ceva imposibil.
Cum putea un om să fie atât de bun cu el?
Era un străin. Era un cerșetor adunat dintre containerele Tikritului, un om fără nume și fără trecut.
– Nu știu dacă se cuvine…
Nael îl privi liniștit.
– Eu sunt om și tu ești om. Asta este suficient. Trebuie să ne purtăm omenește unul cu celălalt. Acum stai mai bine între perne.
Îi ridică ușor perna și începu să-l hrănească.
Bărbatul era foarte slab.
Acum, cu barba tunsă și părul curat, chipul lui își dezvăluia frumusețea ascunsă sub straturi de oboseală și suferință. În timp ce mânca încet, Nael îl privea fără să-și dea seama.
Genele lui erau surprinzător de lungi, iar atunci când își ridica ochii, albastrul acela de oțel părea să fi adunat în el tristețea unei lumi întregi.
Dintr-odată, privirea bărbatului căzu asupra inelului de pe mâna lui Nael.
Întinse încet un deget.
– O… și tu ai o camelie gravată pe o bijuterie?
Nael coborî privirea spre inel și zâmbi.
– Da.
Bărbatul deschise palma și arătă pandantivul.
– Și eu am una.
– L-am văzut… Din păcate este zdrobit și nu putem deschide medalionul ca să vedem ce scrie înăuntru. E păcat. Poate așa am fi aflat cine ești.
Privirea bărbatului se tulbură.
– Nu-mi amintesc nimic. Nu știu de când sunt aici, nu știu cum am ajuns, nu știu cine sunt și nici de unde vin.
Nael îl privi cu blândețe.
– Totuși, nu vorbești ca un cerșetor oarecare. Pari un om crescut într-o familie bună. Vorbești frumos.
Apoi își privi mâna.
– Poate acesta este un inel… sau o verighetă. Nici asta nu știu.
Nael îl privi câteva clipe în tăcere.
Apoi ochii lui se luminaseră deodată.
– Ar trebui să-ți dăm un nume.
Bărbatul îl privi mirat.
– Un nume?
– Da. Și mie mi-au dat alții unul cândva.
Rămase câteva clipe pe gânduri.
– Ce-ai spune de prenumele…Aren?
– Aren…
Rosti încet numele, gustând parcă sunetul lui.
– Și de ce Aren?
Nael surâse.
– Pentru că înseamnă cel găsit pe drumuri. Te-am adunat dintre containere și mi se pare că ți se potrivește.
Mai tăcu puțin.
– Iar numele de familie… Rowe. Un nume legat de drumuri și cărări.
Îl privi apoi direct în ochi.
– Aren Rowe. Un om recuperat de lume atunci când trecutul dispăruse și singura direcție rămasă era drumul către o nouă viață.
În cameră se așternu liniștea.
Bărbatul repetă încet:
– Aren…Aren Rowe…
Un zâmbet mic îi atinse colțul gurii.
– Îmi place.
Nael îi întinse încă o bucățică de pâine și două linguri de supă.
După câteva înghițituri, Aren clătină ușor din cap.
– Nu mai pot. Nu sunt obișnuit să mănânc atât de mult.
Nael zâmbi și vocea lui coborî într-o căldură liniștitoare.
– Acum odihnește-te. Ai nevoie de mult somn.
Bărbatul îl privi câteva clipe.
– Nu pot rămâne aici. Nu vreau să te deranjez. Voi pleca.
Nael ridică imediat sprâncenele.
– Și unde ai vrea să pleci? Afară e un frig de crapă pietrele. Proprietarul casei a tăiat lemne special pentru tine și înăuntru este cald. Rămâi aici.
Apoi zâmbi ușor.
– În plus… eu și așa sunt singur.
Se opri și râse încet.
– Adică nu chiar singur. Am un băiețel de 4 luni.
Aren clipi surprins.
– Soțul tău nu va spune nimic dacă mă găsește aici?
Pentru o clipă, ochii lui Nael se tulburară.
– Nu știu unde este soțul meu. Nu știu dacă mai trăiește. Sau poate că nici n-am avut unul. Mi-am pierdut și eu amintirile. Așa că vezi? Avem ceva în comun.
Râsul lui blând umplu camera.
Aren îl privi ca pe un miracol.
Omul acela nu era înalt, nu avea o prezență copleșitoare și nici forța impunătoare a unui Alpha, însă purta în el o căldură pe care Aren simțea că parcă o mai întâlnise cândva…la cineva…
Își spuse în liniște că poate viața îl adusese până aici, prin frig, foamete și uitare, tocmai pentru a-l întâlni pe acest om.
– Băiețelul tău are patru luni?
– Da…adică…merge pe 4 luni.
Ochii lui Nael se luminaseră imediat.
– Este un bebeluș foarte bun și foarte inteligent.
Nael îi mai întinse o dată bucata de pâine, iar aburul cald care se ridica din miezul ei proaspăt umplu încăperea cu o aromă liniștitoare, simplă și familiară.
– Ei, hai… dacă nu mai poți mânca, măcar păstrează bucățica aceasta. Eu am pregătit-o. Era încă fierbinte când am adus-o aici sus. Măcar termină coaja aceasta.
Aren coborî privirea spre pâinea din mâna lui și, pentru câteva clipe, rămase nemișcat.
Nu își amintea când fusese ultima dată când cineva insistase ca el să mănânce mai mult.
Nu își amintea când cineva îl privise cu atâta grijă.
Nael se ridică apoi încet și merse spre fereastră. Cu un gest liniștit trase draperiile, iar lumina albă a dimineții inundă încăperea.
Dincolo de geam, lumea întreagă părea acoperită de o tăcere albă.
Fulgi mari coborau lent din cer, rotindu-se ca niște petale albe desprinse dintr-un copac uriaș și nevăzut. Păreau chiar ca niște petale de camelia congelate.
Nael zâmbi cu bucuria aceea simplă pe care o au oamenii care încă mai pot găsi frumusețe în lucrurile mici.
– Uite! Uite ce frumos ninge! Ah… ce fulgi mari!
Aren își ridică privirea spre fereastră.
– S-a așezat multă zăpadă?
– Foarte multă. Așa că…să nu te gândești să pleci acum.
Întoarse capul spre el și adăugă liniștit:
– Să știi că proprietarul mi-a dat acordul să rămâi aici.
Aren îl privi lung.
În ochii lui apăru din nou aceeași nedumerire care îl urmărea de când se trezise.
– Dar de ce ai face asta pentru mine?
Nael rămase câteva clipe privind ninsoarea.
Vocea lui deveni mai liniștită, mai adâncă.
– Pentru că și eu am fost cules de pe drumuri cândva.
Aren ridică încet privirea.
– Și eu am fost ajutat. Mi s-a dat o casă. Mi s-a oferit un loc de muncă. Oamenii care m-au ajutat nu știau cine sunt și nici de unde vin.
Surâse ușor.
– Așa că spune-mi… de ce nu aș face același lucru pentru tine?
Aren își coborî ochii.
În pieptul lui se adunase o senzație ciudată, caldă și apăsătoare în același timp.Se simțea copleșit de prezența blândă a acelui bărbat. Adulmecă în aer, dar nu simți miros de feromoni. Poate că era prea bolnav…
– Nu vreau să te deranjez. Când o să mă simt mai bine… voi pleca.
Nael se întoarse imediat spre el.
– De ce vorbești mereu despre plecare?
Își încrucișă brațele și îl privi atent.
– Ai o casă?
– Nu.
– Ai pe cineva?
Aren tăcu o clipă.
– Nu am pe nimeni… și nu am nimic.
Tăcerea se așeză între ei.
Apoi continuă încet:
– Mi se pare doar ciudat ca un străin să mă ajute astfel.
Nael zâmbi.
Era un zâmbet atât de blând încât părea să încălzească încăperea mai mult decât focul din sobă.
– Atunci rămâi aici.
Spuse asta simplu, de parcă era cel mai firesc lucru din lume.
– Ne vom descurca. Eu am un serviciu. Sunt chelner, deși acum sunt în concediu. Mi-au dat cinci zile libere ca să am grijă de tine.
Ochii lui Aren se măriră ușor.
– Chiar este… impresionant. Să îngrijești un străin în felul acesta.
Nael râse încet.
– Și ce este atât de ieșit din comun?
Ridică ușor din umeri.
– Și eu am fost îngrijit cândva.
Se apropie de sobă și mai așeză un lemn pe foc.
Flăcările trosniră și lumina lor caldă dansă pe pereți.
– Proprietarul a tăiat o grămadă de lemne special ca să putem sta la căldură. El și soția lui sunt oameni foarte buni.
Aren îl privi curios.
– Proprietarul?
– Da. El este conducătorul Teritoriilor.
Aren clipi.
-Stai… suntem în Tikrit, nu?
– Da, dar Tikrit face parte din Teritorii.
Nael îl privi atent.
– Chiar nu-ți amintești?
Aren clătină încet din cap.
– Nu… nu-mi amintesc.
Pentru o clipă, tristețea îi întunecă din nou privirea.
Nael însă veni lângă pat și îi așeză mâna ușor peste pătură.
– Ei, nu-i nimic.
Glasul lui coborî blând peste liniștea camerei.
– Asta nu este atât de important acum. Important este să te faci bine.
Îi zâmbi.
– Restul le vom rezolva mai târziu. Și actele… și trecutul… și toate lucrurile care și-au pierdut drumul până la tine.
emoționant capitol ..destinul ii vrea împreună ..amândoi o iau de la O …mulțumesc !☘️
Da, exact ca Phoenix care renaște din cenușă
❤️❤️❤️Este tare greu .Ma doare sa-i vad asa de răniți și de înstrăinati, este prea mult pentru mine și cât se iubeau înainte și acum nici măcar nu se mai recunosc. Dragul de Aenon la fel de blând și bun la suflet cum îl îngrijește el pe Kaelion. Cred ca Sael o sa fie o punte de legătura între cei doi părinți ai sai .
Așteptăm cu mare nerăbdare întâlnirea lui Kaelion cu fiul sau .Acum ma bucur ca pana la urma s-au găsit și sunt toți trei împreună. Sper sa nu se mai despartă niciodată.
Suferința asta a lor știm ca se datorează lui Tony .În viitor ,la un moment dat ma gândesc ca fiecare fapta are si răsplată și el la un moment dat sa sufere mult mai mult decât cei trei .
Cu teama în suflet cred, ca Tony o sa afle mai târziu cumva ca cei trei trăiesc și tare cred ca o sa mai aibă tentative de a le face rău din nou dar atunci îmi doresc chiar sa nu mai reușească deloc .
Mulțumesc frumos pentru postare. ❤️❤️❤️
Nimeni și nimic nu-i va mai despărți…
Mi s-a strans stomacul la cat de frumos este capitolul.Doi oameni care s-au iubit si au uitat cine sunt,leaga o prietenie pe baza suferintei lor necunoscute.
Cum spuneam, viața ia, viața dă…
Cu fiecare rând, cu fiecare capitol, cu fiecare gest și cuvânt îmi vine mereu sa plâng , mi se pare ireală atâta liniște și pace , iar lucrurile astea niciodată nu prevestesc ceva bun , am frica asta în suflet constant, și nu ma gândesc decât la cei rămași în urmă, îmi este frică de Vernon sa nu cadă iar ,mama Agata s nu cedeze și de restul sa nu clacheze cu atâta durere.
Te asigur că volumul doi e plin de iubire. Bineînțeles că n-am scăapat de Tony, dar atâta timp cât sunt în teritorii, nimic nu li se poate întâmpla. Agatha, e cheia volumului 2 Dan și Vernon se iubesc…Să știi Mihaela că romanul viitor, la care lucrez, se numește Airi și e o poveste de iubire emoționantă fă tensiuniși lucruri grele…