Dimineața aceea părea diferită de toate celelalte, de parcă însăși casa lui Tara respirase mai ușor după zilele grele în care Aren fusese bolnav, iar Sael fusese ținut departe de el pentru siguranța copilului. Afară, iarna începea să slăbească puțin, iar lumina rece a zilei se revărsa peste ferestre, peste păturile groase și peste liniștea obosită a unor oameni care supraviețuiseră unei perioade dificile.
Nael își terminase cafeaua aproape în grabă, pentru că în acea zi trebuia să revină la lucru în schimbul doi, iar Tara trebuia să plece și ea la muncă înainte de prânz. Nu mai exista altă soluție. Sael trebuia să se întoarcă acasă, măcar pentru o încercare, iar hotărârea aceea, deși firească, apăsa greu peste toți.
Tara îl ținea pe bebeluș în brațe, învelit într-o pătură groasă de culoarea cremei, și îl legăna cu o grijă aproape maternă, de parcă îi era greu să se desprindă de el chiar și pentru câteva ore.
-Încă nu sunt convinsă că este o idee bună, spuse ea încet, privindu-l pe Nael cu îngrijorare.
– Aren s-a însănătoșit, da, dar copilul nu-l cunoaște. Dacă se sperie? Știi foarte bine cât de mult a durat ca să-l accepte pe Taro și pe Blade.
Nael coborî privirea spre Sael și îi atinse ușor obrazul mic, iar în piept i se strânse aceeași teamă pe care încerca de dimineață să o ascundă.
– O să încercăm, spuse el.
– Dacă Sael îl acceptă, îl voi lăsa cu Aren. Dacă nu, îl iau cu mine la lucru și găsesc eu o soluție.
Tara îl privi lung, cu neîncrederea încă limpede pe chip.
-Ai foarte mult curaj să lași copilul cu un om care, până la urmă, este un necunoscut pentru noi toți. Nu vrei mai bine să-l iau la spital cu mine? Ar fi mai bine decât ceea ce vrei să faci.
Nael rămase tăcut câteva clipe, fiindcă nu avea un răspuns logic. Aren era un necunoscut și totuși, de fiecare dată când se uita la el, ceva din adâncul ființei lui se liniștea și se tulbura în același timp, ca și cum trupul îi amintea ceva ce mintea pierduse.
– Știu, răspunse el în cele din urmă.
–Dar Sael simte lucruri pe care noi nu le înțelegem. Dacă se sperie, nu insist. Dacă se liniștește în brațele lui, poate că era predestinat ca acest Alpha să intre în casa noastră.
Nael îl luă pe Sael în brațe și plecă spre casa lui cu pași grăbiți, iar drumul scurt i se păru nesfârșit, fiindcă în mintea lui se repetau aceleași temeri. Se ruga în tăcere ca bebelușul să nu plângă, să nu se sperie, să nu respingă prezența lui Aren așa cum respinsese alți bărbați. Fiecare respirație mică a copilului îi părea un semn fragil pe care nu știa cum să-l citească.
Când intră în casă, Aren se ridică imediat de pe canapea. Era încă palid după boală, dar stătea drept, cu o emoție atât de vizibilă pe chip încât Nael simți că i se înmoaie genunchii.
Aren privi copilul și rămase nemișcat.
Nu întinse mâinile imediat.
Nu îndrăzni.
– El e Sael? Ce mic e. Crezi că mă va suporta? întrebă el cu o voce joasă, aproape rușinată.
Nael îl privi, apoi privi copilul.
– Vom vedea.
Aren făcu un pas lent înainte, iar Sael deschise ochii somnoroși și îl privi. Pentru câteva secunde, în cameră se lăsă o liniște atât de adâncă încât Nael își auzi propria inimă bătând. Aștepta plânsul. Aștepta acel suspin speriat pe care îl cunoștea deja prea bine. Aștepta ca trupșorul copilului să se încordeze și să se agațe disperat de el.
Dar Sael nu plânse.
Aren fu copleșit de un fior pe care nu știa cum să-l numească.
– Pot?
Nael încuviință încet și îl așeză pe Sael în brațele lui.
Aren îl primi cu grijă, ținându-l la piept ca pe ceva prețios și în clipa în care copilul îi atinse trupul, amândoi părură să se liniștească deodată. Sael se cuibări firesc la pieptul lui, îi prinse materialul cămășii între degețele și inspiră adânc, iar Aren închise ochii ca și cum atingerea aceea îi trezise o durere veche și o fericire imposibilă.
– Nu înțeleg, șopti el, cu vocea frântă.
–Nu știu de ce mă simt atât de emoționat.
Nael rămase lângă ei, cu ochii umezi, incapabil să se miște.
Sael ridică pentru o clipă chipul spre Aren, îl privi cu acea liniște limpede a copiilor care nu se îndoiesc de ceea ce simt, apoi schiță un zâmbet mic, nesigur și luminos, primul zâmbet adevărat pe care Nael îl vedea pe chipul lui.
Aren se topi complet.
Lacrimile îi umplură ochii fără să ceară voie.
– A zâmbit… murmură el, abia respirând.
–Mi-a zâmbit…
Nael își apăsă buzele, încercând să nu plângă.
-Da. Te-a acceptat…
Aren își coborî fruntea până aproape de creștetul copilului, fără să-l apese, doar respirându-i căldura, iar expresia de pe chipul lui era aceea a unui om care primise în brațe ceva ce sufletul lui așteptase înainte ca mintea să poată înțelege. Un miros marin se răspândi în sufragerie. Dar nu era unul simplu. Era o amestecătură de ambergris care se odihnea deja în brațele algelor albastre. Aren era mișcat, emoționat, feromonii lui de liniștire ieșiseră din matcă și-i atingeau pe toți cei din încăpere.
– De ce mă doare atât de tare în piept? șopti el.
–De ce am impresia că îl cunosc?
Nael nu răspunse, fiindcă și el simțea același lucru, aceeași neliniște dulce și sfâșietoare, aceeași certitudine fără nume care îi tremura în sânge.
Sael scoase un sunet mic, mulțumit, apoi își lipi obrazul de pieptul lui Aren și adormi atât de adânc, atât de brusc și atât de încrezător, încât părea că toată oboseala lumii se topise în căldura acelui braț. Aren rămase nemișcat, cu copilul lipit de inima lui, cu ochii umezi și cu respirația tremurată, iar Nael îl privi în tăcere. Așa e viața, așa se joacă destinul cu viețile unora. Deși niciunul dintre ei nu știa încă adevărul, trupurile lor, feromonii, sângele lor și sufletul acelui copil îl recunoscuseră deja.
……………
Nael stătea în mijlocul bucătăriei mici, cu lumina dimineții alunecând peste blatul de lemn și peste sticlele de lapte așezate în ordine perfectă. Mirosul cald de lapte praf și ceai încă plutea în aer, iar Sael dormea adânc și liniștit în brațele lui Aren, cu obrazul lipit de pieptul lui.
Aren îl ținea cu o atenție aproape solemnă, de parcă fiecare gram din trupul copilului era ceva sfânt. Brațele lui mari păreau construite să protejeze, iar ochii aceia albastru-oțel urmăreau fiecare gest al lui Nael cu o concentrare tăcută și intensă.
Nael desfăcu cutia de lapte și îi arătă măsura.
– Două măsuri aici… apoi apa până la linia asta. Apa trebuie să fie caldă, nu fierbinte.
Aren aprobă încet din cap fără să-și desprindă privirea de la mișcările lui.
– Și îl agiți așa… foarte bine… până nu mai rămân cocoloașe.
Omega îi puse biberonul în mână pentru câteva secunde, iar Aren repetă imediat mișcarea exact cum văzuse. Învăța repede, teribil de repede.
Nael îl privi o clipă în liniște.
Era ciudat cât de firesc arăta bărbatul acela cu Sael în brațe.
De parcă imaginea existase deja undeva în lume înainte ca ei să o trăiască.
Omega își coborî apoi privirea spre hârtia pe care scria atent orele.
8:00
12:00
16:00
20:00
00:00
Lângă fiecare oră notă cantitatea și câteva explicații scurte, cu scrisul lui rotund și curat.
„Dacă plânge după masă, îl ții puțin pe umăr.”
„Îi place să fie legănat încet.”
„Doarme mai bine cu păturica albastră.”
Aren citea peste umărul lui în timp ce Sael începea să se foiască ușor.
– Memorez tot, spuse el încet.
Vocea lui joasă vibră prin liniștea casei.
Nael ridică privirea spre el.
– Nu trebuie să faci totul perfect.
Aren îl privi direct.
– Vreau să fac totul perfect pentru el, adică…e ca să mă răscumpăr pentru găzduire.
Pentru o clipă, ceva straniu și cald intră în pieptul lui Nael.
Își drese vocea și merse spre dulapul din apropiere.
– Pampersii sunt aici… șervețelele aici… hainele lui sunt împăturite pe raftul de jos. Dacă îi este frig, îi pui salopeta groasă crem. Și…
Se opri o secundă.
– …dacă începe să plângă foarte tare, îl iei aproape de tine. Așa se liniștește cel mai repede.
Aren coborî instinctiv privirea spre copilul adormit pe brațul lui.
Sael suspină încet în somn și își încolăci micuțele degete în cămașa neagră a bărbatului.
Aren rămase nemișcat. Atingerea aceea minusculă îi oprise respirația.
Nael îl privi câteva clipe fără să spună nimic, apoi își luă geanta de lucru și își trase haina pe el.
– Trebuie să plec.
Aren ridică imediat ochii spre el.
– La ce oră te întorci?
– Târziu. Schimbul doi se termină după miezul nopții.
Nael își puse cheia în buzunar și se apropie încet de ei.
Atinse ușor creștetul lui Sael cu vârful degetelor, apoi privirea îi alunecă spre Aren.
– Să nu mă aștepți la cină.
Casa rămase liniștită după cuvintele acelea.
Aren îl urmărea fără să clipească.
În brațele lui, Sael dormea liniștit, iar lumina palidă a iernii îi învăluia pe amândoi într-o căldură tăcută și aproape dureroasă.
Nael deschise ușa.
Pentru o clipă avu senzația stranie că lăsa în urmă ceva ce îi aparținuse deja.
———-
Mirosul veni primul.
Un miros cald, greu și absolut imposibil de ignorat, care se răspândi prin living ca o armă biologică de dimensiuni reduse.
Aren, aflat pe canapea cu Sael adormit pe piept, încremeni lent.
Sprâncenele i se strânseră.
Copilul scoase un mic mormăit nesatisfăcut, dar continuă să doarmă.
Aren coborî privirea.
– …Nu.
Trecu încă o secundă.
Mirosul deveni și mai clar.
Alpha inspiră adânc și închise ochii.
–La dracu…
Sael deschise ochii exact atunci și îl privi liniștit, cu inocența absolută a unei creaturi care tocmai provocase un dezastru și nu avea niciun regret.
Aren îl ridică precaut.
– Ai făcut asta intenționat?
Bebelușul gânguri fericit.
Aren îl duse până la masa improvizată pentru schimbat ținându-l cu brațele întinse departe de nasul lui și desfăcu pampersul cu prudența unui om care dezamorsa explozibili.
În clipa următoare, expresia lui deveni una de război.
– Cum poate o chestie atât de mică să producă așa ceva?!
Sael lovi aerul cu picioarele, extrem de mulțumit de sine.
Aren încercă să îl curețe.
O mișcare greșită…foarte greșită și totul fu haos: șervețelele căzură pe jos, pampersul murdar aproape îi scăpă din brațe.
Copilul începu să se agite exact când Aren încerca disperat să înțeleagă cum funcționau benzile laterale.
– Stai… stai puțin… nu te agita ca un gândac cu fundul în sus… Sael!
În acel moment, uşa se deschise.
Taro Daho intră cu două sacoșe în mână și se opri direct în prag, mut…privirea îi căzu peste scena din living.
Pampersul desfăcut, șervețele împrăștiate peste tot, Aren cu o expresie traumatizată și Sael complet dezbrăcat, agitând fericit din picioare.
Taro îi privi două secunde, apoi izbucni într-un râs atât de violent încât fu nevoit să se sprijine de perete.
– Nu… nu pot să cred… marele Alpha a fost învins de un funduleț de copil!
Aren îi aruncă o privire ucigașă.
– Ajută-mă.
Dar Taro continua să râdă.
– Pe cuvântul meu… dacă te-ar vedea mamele Omega…
–Domnu‘ Taro.
– Bine, bine! Vin!
Bărbatul lăsă sacoșele jos și veni lângă el încă râzând.
– Mai întâi, regula de bază. Nu ridici picioarele copilului ca pe două pârghii pentru motor. E un bebeluș, nu un motor stricat.
Aren îl privi sec.
– Foarte util.
– Ține-i gleznele ușor… așa… bun. Acum ștergi din față spre spate. Da, exact.
Sael îl privea pe Aren cu ochii mari și luminoși, complet fascinat de dezastrul pe care îl provocase.
– Și acum pampersul curat. Nu invers. Nu, nu partea aia. Aren, pe bune?
– De unde dracu’ să știu?! Eu cred…cred…cred că n-am avut niciodată copii, mai mult ca sigur.
Taro aproape că se sufocă râzând din nou.
După alte câteva minute de luptă, pampersul fu în sfârșit pus corect.
Aren rămase nemișcat câteva secunde, ca un soldat supraviețuitor după bătălie.
Sael îl privi, apoi zâmbi cu un zâmbet mic, luminos și absolut devastator. Gânguri…
–Ta…ta…ta…
Toată tensiunea din trupul lui Aren se topi instantaneu.
Taro observă imediat expresia aceea.
Râsul îi dispăru treptat.
Își sprijini umărul de perete și îl privi în tăcere pe bărbatul care acum îl ținea pe Sael cu o grijă aproape instinctivă.
– Nael nu lasă pe oricine lângă copil, cum de te-a lăsat singur cu el?
Aren ridică privirea.
Taro deveni serios.
– Trebuie să înțelegi ceva despre el.
Liniștea din casă se schimbă lent.
– Când Blade l-a găsit… era aproape mort.
Aren încremeni foarte ușor.
– Blade Runner l-a scos din fluviul Tikrit cu mâinile lui. Era însărcinat și foarte rănit. Nimeni nu face asta în Teritorii fără motiv. Nimeni nu își asumă un necunoscut.
Sael își lipi capul de pieptul lui Aren și începu să moțăie din nou.
Taro îi privi câteva clipe.
– Dar bătrânul l-a văzut… și ceva s-a schimbat în el. L-a luat sub aripa lui ca pe propriul copil. I-a dat un serviciu, noi o casă, un nume, siguranță.
Vocea lui deveni mai joasă.
Mai apăsată.
– Nael face parte din familie acum.
Aren nu spuse nimic, doar își strânse instinctiv brațele în jurul lui Sael.
Taro îl fixă direct în ochi.
– Așa că ascultă-mă bine.
În vocea lui nu mai exista nici urmă de umor.
– Dacă îl rănești vreodată pe Nael… Blade Runner nu te va ierta.
Făcu o pauză scurtă.
– Și nici eu.
Liniștea deveni densă.
Aren îl privi lung, apoi coborî ochii spre copilul care dormea liniștit în brațele lui.
Când vorbi, vocea lui fu joasă și gravă.
– Nu o să-l rănesc.
Taro îl studie câteva clipe, apoi privirea îi alunecă spre Sael.
Copilul dormea liniștit lipit de pieptul lui Aren, ca și cum alesese deja singur în cine avea încredere.
un capitol foarte emoționant ,copilul deja a ales și cred că tot copilul ii va uni …mulțumesc !
Asta e mai mult ca sigur
,,este un copil nu un motor stricat ,,
Daa hahaha
❤️❤️❤️Da ,la început vreau sa spun ca eu ma voi referi mereu la ei cu numele lor vechi Aenon și respectiv Kaelion, asa m-am obișnuit cu ei .Despre capitol ce sa spun ? Destul de copleșitor în emoții, nu putem sa nu fim mișcați de prima interacțiune între Kaelion și fiul sau Sael si despre cum s-au conectat și feromonii tatalui cu algele marine .Fiul si-a recunoscut tatăl din primele momente .Frumos și emoționant. Ma bucur ca după foarte mult timp am avut parte și de un moment destul de amuzant ,era și cazul după atâta de multa suferința și chin .
Așteptăm cum Sael o sa fie o punte de legatura intre cei doi părinți ai sai și poate sa-i apropie,ar fi bine .Vom vedea ce ne mai așteaptă, poate vor fi lucruri bune și emoționante.
Așteptăm în continuare următoarele capitole .
Mulțumesc frumos pentru postare. ❤️❤️❤️
Oricum ar fi, Aren si Nael nu se vor mai separa
Un capitol care mi s-a pus pe suflet .Ce inseamna feromonii,cum Sael si-a recunoscut tatal,cum sufletul lui Kaelion si-a recunoscut fiul,fara sa stie nimic din trecut.Induiosator . Faza cu pampersii a fost bestiala.Normal ca nu stia sa-l schimbe .Principalul e ca Sael era fericit in prezenta lui Multumesc Ana.