BODYGUARD- Capitolul 1

Basul își rostogolea bătăile peste ring ca valurile grele ale unei mări electrice. Luminile mușcau din fum,  din umbre, iar în aer plutea mirosul lipicios de alcool scump, țigară proaspăt stinsă și promisiuni care n-au de gând să se țină. Și, din miezul acestei furtuni, se desprinse el,  Armis Volkov,  ca o pană neagră căzută din aripa unei nopți mai vechi decât orașul.

Părul lui era ciufulit cu o artă care se prefăcea că nu ar fi artă, șuvițe întunecate, elastice, așezate de o mână nerăbdătoare cândva, apoi lăsate să-și trăiască propria gravitație. Unele cădeau pe frunte în linii indisciplinate, altele se agățau de urechi, iar câteva se ridicau sfidător la curentul cald, ca un surâs vertical. Dacă te apropiai, vedeai luciul discret al părului atins de luminile stroboscopice, un vârf de cupru în avalanșă de onix  și un parfum de piele încălzită de dans și de drumuri prea lungi.

Ochii, ciocolatii, adânci, cu irisul în care pluteau reflexe de chihlimbar când lumina mușca din ei, aveau o înțepătură ironică pe care o purta ca pe un inel cu piatră întunecată. Nu priveau; îți făceau autopsia. Din când în când, genele groase tăiau aerul cu o bătaie leneșă, iar colțurile gurii, atinse de o umbră de zâmbet, spuneau: “știu”.

În acei ochi curgea o neliniște caldă, precum ciocolata topită ce refuză să se întărească și o promisiune amară: nimic nu rămâne, totul arde.

Pe gât, conturul unei linii negre se pierdea sub gulerașul cămășii descheiate. Tatuajele îi desenau pielea ca o hartă a răzvrătirilor intime, pe claviculă, o floare cu petale filigranate, ca și cum cineva ar fi gravat în carne un secret cu lama; pe antebraț, profilul unui leu liniștit, nu pentru că n-ar putea sfâșia, ci pentru că învățase să doarmă cu ochii deschiși; între omoplați, ascuns sub tricou, se ghicea un text înfipt în piele, trei cuvinte scurte, străine, poate o rugăciune, poate un blestem. Cerceii, câte un cerc argintiu subțire la fiecare lob, plus un stud discret în cartilaj, prindeau sclipiri de neon ca niște licurici domestici, iar un inel mic de sept în nas îi dădea acel aer de prinț abolit care refuzase să predea coroana.

Mersul lui avea o aroganță relaxată, un fel de ,,sunt mai rapid decât tine chiar și când mă plimb”. Călca pe vârfuri și apoi așeza greutatea pe călcâi ca un dansator care și-a uitat scena, păstrând, totuși, scenografia în fiecare mușchi. Umerii, rotunzi, definiți, vibrau într-o linie felină, iar șoldurile, sub denimul uzat, scriau o propoziție pe care doar ringul o putea citi. Nu se grăbea; lăsa lumea să vină spre el, ca și cum orașul ar fi fost magnet, iar el, cuiele. Și totuși, la capătul fiecărui pas, stătea un mic cutremur: dacă vreau, pot.

Rânjetul, semnătura lui, nu era un zâmbet. Era o paranteză tăioasă în marginea feței, un cotor de cuțit lucind în semiîntuneric. Îl aprindea cu economie, îl stingea cu dispreț, îl lăsa uneori să-i încline obrazul într-o bătaie de joc tandră. Din el plecau glume pe care nu le spunea, replici pe care nu le oferea și un soi de îmbrățișare pentru toate greșelile viitoare. Pe buza de jos, o tăietură vindecată mai veche făcea un colț să pară și mai obraznic, ca o notă muzicală ce iese din portativ ca să respire.

Îmbrăcămintea îi era armură și confesiune. O geacă de piele, moale, cu patina exactă dintre două păcate; cusături ferme la umeri, fermoar deschis până sub stern, unde o cruciuliță metalică se sprijinea de oase ca o ancoră mică. Sub ea, un tricou negru, spălat de prea multe ori, mulat cât să sugereze, nu să arate. Cămașa, gri deschis,  rămânea descheiată, cu manșetele suflecate, ca și cum ar fi fost surprins mereu la jumătatea unei hotărâri. Blugii, negri, tăiați la genunchi. La mâna dreaptă, brățara de piele cu capse; la mâna stângă, un ceas greu, închis la culoare, cadran cu cifre care nu se străduiau să fie vizibile. Inelele; două, masive, pe arătător și pe inelar  spuneau că mâna știe să iubească, dar și să lovească. Cizmele, bine lustruite, aveau un clinchet discret când atingea podeaua, ca o promisiune de tropot.

Pe piele, un tremur fin de gin tonic și nicotină; în respirație, o urmă de mentă, ca și cum ar fi vrut să ascundă că a băut. Pe gât, o dâră de coloană vertebrală flutură atunci când râdea; pe spate, tricoul se lipea o clipă, apoi cădea, înapoi, liber. Între coaste, ritmul inimii îl împingea înainte; pe limbă, un cuvânt nespus, rămânea mereu în urmă.

Când dansa, nu-și arăta trupul; își arăta disprețul față de gravitație. Făcea puțini pași, dar fiecare pas scria un alfabet scurt în aer. Lumea din jur se dădea ușor la o parte, nu din respect, ci pentru că energia lui își crea propria orbită. În umbra ringului, prietenii: Luca cu șapca întoarsă, Rafe cu geaca de piele, Emil cu căștile la gât, îl priveau cu acea răbdare afectuoasă pe care o au îngerii păzitori când își fumează ultima țigară.

– Regele a ajuns, glumi Rafe, ridicând paharul.

– E un rege fără regat, murmură Luca, dar zâmbi.

Armis le aruncă un rânjet deasupra umărului, ca și cum ar fi strigat nu-mi pasă, și se pierdu iar în lumina neagră. Undeva, o fată râdea; altundeva, un bărbat își închidea nasturii sacoului cu pedanteria unei execuții. Armis alese instinctiv direcția care rănea cel mai puțin. Dar direcțiile își au prostul obicei de a fi toate paralele cu prăpastia.

În dreptul barului, își umezi buzele și făcu semn. Barmanul îl cunoștea; îi puse paharul fără întrebări. Armis îl apucă și rămase o clipă pe loc, privind lichidul cum își desenează propria stea în rotire. Ochii îi scăpară spre oglinda din spatele sticlelor: acolo se văzu pe sine fugind, și în spatele lui, cerceii, metalul, tatuajele, toate îl urmăreau ca niște mici sateliți fideli. Își vârî degetele în păr și îl zbârli și mai tare, ca și cum ar fi vrut să pară, pentru un moment, băiatul care se trezește târziu într-o duminică liniștită. Nu era duminică. Nu era liniște.

Vorbea puțin. Când o făcea, vocea îi era joasă, abrazivă pe margini, dar cu o căldură nejustificată la mijloc, ca o lampă acoperită de o eșarfă roșie. Nu-și cerea nimic; își invita doar destinul la o băutură. Iar destinul, ca orice chelner plictisit, zâmbea pe jumătate și aducea nota înainte să fie chemat.

Când fata de lângă bar îi refuză zâmbetul, privirea ironică i se ascuți, dar nu mușcă. Se apropie și mai mult, cu un mic teatru al umerilor, bând ca și cum licoarea ar fi trebuit să-l ierte. Ochii îi rămăseseră moi un moment, apoi se închiseră într-o fereastră îngustă de umbră. Din reflex, palma îi atinse gulerul și trase cămașa mai spre spate, lăsând tatuajul de pe claviculă să respire. Un amănunt pentru cei care știu să citească: încă sunt aici. Gest ce nu prinse prea bine pentru fata din fața lui. Simți cum este apucat brutal și împins spre ușa ce dădea afară, rânjetul lui mușcă în ironie.

Ploaia cădea într-un ritm minuțios, ca un metronom al nopții. Luminile clubului clipeau în culori care se topeau pe asfaltul ud, iar aerul mirosea a fier, tutun umed și muzică rămasă pe dinăuntru. Ușa se deschise brusc, scuipându-l afară pe Armis. Ateriză pe un genunchi, apoi pe palmă, cizmele îi alunecară în peliculă, iar părul ciufulit i se lipi de frunte. În spatele lui, șase siluete se desfăcură din umbră ca niște lame scoase din teacă.

– Hai, Volkov, spuse prima voce, netedă, fără emoție.

– Fără ring, fără spectatori. Ți-am spus să îmi lași fetele în pace.

Un zâmbet minuscul îi tăie colțul gurii lui Armis. Rânjetul acela încăpățânat, semn că nu cedează scena. Se ridică pe jumătate, așezându-și greutatea pe laba piciorului, pregătit să muște din aer.

– Șase? Ați venit cu tot cartierul? rosti răgușit. Ironia lui era precum o brichetă care tremura în vânt.

Primul pumn veni ca un clopoțel spart: scurt, precis, sub arcadă. Lumea clipi o secundă albă, apoi reveni. Al doilea îi lovi stomacul, curățându-i plămânii de aer; al treilea îi deplasase echilibrul. Armis încercă să lovească în lateral, o croșetă joasă, gândită pentru genunchi. Palmele lui  găsiră carne dură, apoi zidul…

– Ține capul jos, mormăi cineva, ca și cum i-ar fi dat un sfat  prietenesc.

Capul? Cum să-l țină jos când toată noaptea îl “purtase” sus?

Un braț îi încercui gâtul, un altul îi agăța încheietura. Un genunchi îi căută coastele și le găsi. Zgomotul fu surd, ca o ușă trântită într-o casă fără mobilă. Armis inspiră și simți aerul cum taie, subțire ca un cuțit. Gustul metalic îi înflori pe limbă, o floare fără parfum.

Pe pereții aleii se alergau reflexe roșii și albastre. Unul dintre bărbați apucă de gulerul cămășii sale descheiate, trăgându-l, auzind firele cum cedează, ca o promisiune ruptă. În lumina rece, tatuajul de pe claviculă străluci o clipă, ca o mărturie tăcută că acolo, sub piele, trăiește altceva decât frică.

Primul îl împinse din nou. Al doilea îl lovi. Al treilea îl lovi. Al patrulea râse, un râs mic, fără rost. Al cincilea și al șaselea completau coregrafia. Ploaia se amesteca cu respirația lui, intra pe buze, netezi genele; clipi și văzu orizontul răsturnat, încerca să numere… lovituri, oameni, posibilități, dar cifrele se făcură apă.

„Respiră”, își spuse. Fiecare inspirație părea o ușă trântită în piept. „Ridică-te.” Se ridică pe coate, vârful cizmei căuta aderență; palma sa găsi marginea unei gropi de canal. Își întoarse capul. Cel cu mâna tatuată pe încheietură veni din dreapta. Armis îi prinse încheietura și o răsuci, așa cum îl învățase cândva cineva pe care nu-l mai voia în memorie. Un corp înjura, altul reacționa. Pumnul ce veni îi mușcă pometele, iar stelele se aprinseră fără cer.

– Nu-l rupeți de tot, zise o voce.

– Să știe că am fost noi.

„Cine voi?” vru să întrebe. Dar întrebările erau de prisos când ploaia scria deja răspunsuri pe asfalt. Din club se auzeau resturi de muzică, ca o amintire pe cale să fie evacuată. O mașină trecu în depărtare și proiectă o balegă de lumină pe zid; siluetele se decupară o clipă: ochelari, obraji duri, palme cu cicatrici.

Urmă o secundă lungă, complicată, în care totul fu simultan: heblu de sânge în urechi, miros de cauciuc și de ulei, răpăiala ploii, ritmul rațional al unei inimi care refuză să se predea. Armis zâmbi din nou, un colț de gură care spunea mai mult decât toate replicile lui. „Încă sunt în picioare”, mințea rânjetul. Corpul, nu.

Apoi bocancul. Unul singur, plasat cu geometrie între coaste. Aerul i se retrase ca un animal speriat, iar corpul i se rostogolise într-o baltă. Ploaia deveni perna lui, iar asfaltul, oglinda. Văzu un chip: ciufulit, cerceii, ochii de ciocolată înecați, cerul tăiat în pătrate. Pleoapele se greleau cu o dulceață periculoasă. „Doar un minut”, își zise. Dar minutele, aici, erau o specie dispărută.

– De ajuns, nu credeți?  șopti cineva.

– Încă o dată. Pentru memorie.

Un ultim pumn, sub arcadă. Liniște. Nu liniștea fără sunet, ci aceea care înghite toate sunetele și le păstrează, cântărindu-le. Respirația lui se reduse la un fir, o sfoară albă întinsă peste un râu negru.

Înăuntrul clubului, prietenii lui râdeau, nepăsători, cum râd oamenii care încă n-au învățat ce vine după. Rafe scutura din încheietură cuburile din pahar.

– Pe bune, a dispărut iar, zise el, pe jumătate enervat, pe jumătate amuzat.

Emil, cu căștile atârnate de gât, fredona o bucată invizibilă, bătând ritmul în masă cu un deget. Luca privea barul cu un ochi de paznic. Acolo, nu mai era nici blonda, nici băiatul cu rânjetul. Liniile se schimbaseră. Barmanul evita o privire. La ieșirea clubului, un val de agitație, ca o coregrafie prost ascunsă, strecura oameni spre hol. Un strigăt prea scurt, o respirație ținută în loc.

– Nu îl mai văd, zise Luca, încruntându-se. Ridică brusc capul, ca un câine ce prinde un miros.

– Nu o mai văd nici pe fata aia. Și se aud voci la ușă…

Rafe dădu ochii peste cap, dar zâmbetul i se șterse. Emil își smulse căștile, muzica dispăru ca un pește în apă. Cei trei făcură aceiași pași, în același timp, fără să se întrebe măcar dacă nu cumva exagerează. Ușa se deschise, iar aerul rece le mușcă din obraji, accentuând trezirea. Afară, ploaia îi luă în primire.

– Armis! strigă Emil, prea speriat ca să se prefacă.

Răspunsul veni de la asfalt: un corp, întors pe o parte, ca un înotător eșuat. Părul negru, ciufulit, lipit de frunte. Cerceii sclipind sub un neon. Cămașa ruptă, tricoul ud ca o a doua piele. Tatuajele, neclarul frumos al unei istorii care nu apucase să fie spusă. În jur, balerinii negri ai nopții se risipiseră deja.

– Sună, spuse Luca. Vocea îi ieși calmă, dar mâinile îi tremurau.

Rafe era deja cu telefonul la ureche. Emil se lăsă în genunchi, atingându-i umărul cu grijă, ca și cum ar fi atins sticla unei vitralii.

– Heei, frate… heei… deschide ochii, te rog. Nu adormi. Nu acum.

Armis încercă, o clipă. Genele se deschiseră ca niște porți grele. Ochii de ciocolată apărură, tulburi, dar vii. Gura i se întredeschise, o dâră de apă îi fugi spre bărbie, se auzi un sunet scăpat din piept, nici râs, nici plâns; ceva între.

– Băieți… șopti, și cuvântul se sparse în ploaie.

Luca îi ridică capul puțin, punându-și palma sub ceafă. Rafe strigă adresa în receptor; „respiră, dar greu”, „e bătut rău”, „da, da, așteptăm”. De undeva, un claxon mușcă din noapte. Emil îi număra inspirurile: unu, doi, trei… apoi pauza aceea nefirească în care lumea stă suspendată.

–Ține ochii pe mine, bine? spuse Luca, aducându-i fruntea aproape.

– Aici. Uită-te.

Ochii lui Armis se agățară de ai lui, o secundă. În ei se aprinse o luminiță, ca un chibrit. Rânjetul i se frânse în colț, dar exista…. fuse acolo. Apoi vântul închise chibritul.

– Cine a fost? întrebă Rafe, furios.

Luca își ridică privirea spre gurile aleii, spre umbrele care se mutau nervoase pe trotuar, spre un taxi oprit prea repede, spre o femeie cu umbrelă ce se uita prea mult. Ploaia acoperea urme. Orașul știa să spele. Orașul prefera să uite.

– Nu acum, zise Luca.

– Acum îl salvăm.

Sirena se auzi departe, întâi ca un zvon, apoi ca o linie tăioasă pe harta nopții. Rafe le făcu semn, un braț în aer, disperat și hotărât. Emil îi aranjă tricoul pe piept, un gest ridicol și tandru, ca și cum decența hainelor ar putea repara ce a stricat cruzimea oamenilor.

– Trăiește, ești aici… ești aici, spuse Emil.

Armis inspiră prelung, ca și cum ar fi tras înăuntru toată apa de pe alee. În piept, ceva scârțâi. Apoi, vocea lui veni mică, dar limpede, ca un ac.

– Spune-i lui Christian că…

Cuvintele se opriră, ca o propoziție fără verb. Emil închise ochii o clipă, apoi îi redeschise cu încăpățânare.

– Îi vei spune tu, zise.

– Îi vei spune tu.

Lumina ambulanței intră în cadru ca o replică finală. Bărbați cu gesturi repezi, mănuși care miros a cauciuc nou, întrebări tăiate: conștient? lovituri în torace? timp? Rafe răspunse, Luca răspunse, Emil tăcu cu palma peste umărul lui Armis. Îl ridicară pe targă, iar cerceii îi sclipiră din nou, mici planete încă în rotație. Pe sub lumini, tatuajul de pe claviculă licări ca o rugăciune.

Când ușa ambulanței se închise, ploaia continuă să bată asfaltul, egală, ca și cum ar fi repetat o singură propoziție: încă. În spatele lor, clubul izbi iarăși cu basul în pereți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar pe alee, acolo unde rânjetul lui sfidase o lume întreagă, rămăsese o tăcere subțire, ca un fir de ață întins între doi stâlpi. Iar la capătul firului, nevăzut încă, un nume avea să se lege de destinul lui.

Până atunci, însă, ploaia scria, și prietenii mergeau repede și noaptea își păstra secretul cu profesionalismul ei vechi.