BODYGUARD- Capitolul 7

Bătaia în ușă nu fu o simplă bătaie. Era o lovitură surdă, scurtă, calculată. Luca tresări, lăsând cana de cafea să alunece pe masă. Inima i se opri o clipă, pentru că recunoștea felul acela de sunet,  nu era un vecin, nu era poștașul. Era ceva care aducea cu sine pericol.

Se apropie încet, ezitant, și privi prin vizor. Ochii i se lărgiră, iar pieptul i se strânse. Sin. Înalțimea lui, costumul negru, chipul rece ca o mască. Luca deschise ușa, dar trupul lui rămase încordat, ca un animal pregătit să muște.

– Ce s-a întâmplat? Unde este Armis? izbucni, vocea lui spartă de panică.

Sin nu-i răspunse imediat. Păși în casă fără să ceară voie, mișcându-se cu liniștea unui prădător. Ochii lui se plimbau prin apartament, analizând fiecare colț, fiecare umbră. Căuta ieșiri, puncte slabe, ascunzișuri. Prezența lui făcea camera să pară mai mică, mai rece.

– A fugit din spital. Vine spre tine, răspunse în cele din urmă, sec, fără emoție, ca și cum ar fi citit un raport.

Luca simți cum stomacul i se răsucește.

– Ce? Cum adică a fugit? Dacă pățește ceva?

Se apropie brusc, cu furia clocotind.

– Ce fel de câine de pază ești tu?

Sin se opri. Întoarse capul spre el, și privirea aceea întunecată, adâncă, îl lovea ca un zid. O simplă silabă îi tăie aerul.

– Luca…

Tonul nu fusese ridicat, dar în el era o autoritate care nu lăsa replică. Luca înghiți în sec, buzele i se strânseră, iar furia se topi pentru o clipă într-o spaimă pe care nu voia s-o arate.

Sin își trecu mâinile la spate, rămânând nemișcat în mijlocul camerei.

– Vreau doar să-l protejez. I-am promis fratelui lui că îl voi ține în viață. Departe de tatăl lor. Departe de lumea lui neagră.

Cuvintele îl loviră pe Luca mai tare decât orice ar fi așteptat. Sprâncenele i se încrețiră, iar glasul i se stinse într-o șoaptă:

– Ce?

Sin îl privi lung, cu acea fixitate care părea să străpungă până în măduva gândurilor.

– Christian, spuse el, rar, apăsând pe fiecare literă.

– El a cerut asta. El a știut că Armis nu se va putea apăra singur. Mi-a cerut să fiu zidul dintre el și tată. Și dintre el și propria lui încăpățânare.

Luca clătină din cap, nevenindu-i să creadă.

– Christian… ți-a cerut? Dar Armis nu știe nimic despre asta…

-Nu trebuie să știe, tăie Sin, cu același ton rece.

– Dacă ar afla, m-ar urî și mai mult. Și eu nu am nevoie de dragostea lui. Am nevoie ca el să respire mâine dimineață.

Se lăsă o liniște grea, în care focul din privirea lui Luca se stingea încet. Se așeză pe spătarul unui scaun, cu mâna la gură, respirând greu.

– Dumnezeule… șopti el.

– Tot timpul ăsta, el a crezut că ești doar un paznic trimis de Alexei. Și de fapt…

– De fapt sunt un paznic, confirmă Sin.

– Dar nu pentru Alexei. Ci pentru promisiunea făcută fratelui lui.

Luca ridică privirea spre el. În ochii lui se aprinsese din nou furia, dar de data asta era altfel,  nu furia împotriva lui Sin, ci împotriva lumii care îl sfâșiase pe Armis.

– Dacă află… dacă va ști că fratele lui mai mare te-a pus să-l păzești… se va simți trădat.

– Se simte deja, replică Sin, cu o tăietură rece în voce.

– Se simte trădat de toată lumea. Inclusiv de mine. Asta nu schimbă nimic.

Pașii lui Sin răsunară scurt când se apropie de fereastră. Își lăsă privirea pe stradă, printre luminile albastre ale orașului.

– Armis e un magnet pentru pericol. Îl atrage, îl provoacă, îl caută. Oriunde merge, aduce haos. Și totuși, Christian îl  iubește destul cât să-și îngroape mândria și să-mi ceară asta. Pentru el, Armis este mai mult decât o povară. Este tot ce are.

Luca își trecu palmele peste față, ca și cum ar fi vrut să șteargă realitatea.

– Și eu… eu ce să fac? Cum să-i explic asta? Cum să-l opresc când intră pe ușă urlând?

Sin se întoarse, pașii lui grei, impunători, umplând încăperea. Îi puse o mână pe umăr, apăsând ușor, dar destul ca să-i transmită gravitatea momentului.

– Nu-l oprești, Luca. Îl ții aproape. Îi dai motive să nu se prăbușească. Eu voi fi zidul din exterior. Tu trebuie să fii ancora din interior.

Ochii lor se întâlniră. Luca simți, pentru prima dată, că omul din fața lui nu era doar o statuie de gheață, ci un soldat încărcat de promisiuni pe care nu și le alesese.

– Va ajunge aici, spuse Sin, scurt.

– Și când intră pe geam, va trebui să-l privești ca și cum totul e normal. Nu-l vei trăda cu ochii.

Luca dădu din cap, dar gâtul îi era uscat. Înghiți cu greu și încercă să-și găsească vocea.

– Nu ești doar un zid, Sin.

– Îl înveți să respire, să meargă, să-și țină furia în frâu. Nu ești doar paznicul lui. Ești…

Se opri, dar privirea lui spuse restul. Sin nu răspunse. Doar clipi o dată, lent, și privi din nou spre fereastră.

Afară, pașii grăbiți ai lui Armis se apropiau deja de scară.

Tăcerea era o lamă rece ce tăia aerul din apartamentul lui Luca. Geamul balconului vibra ușor sub vântul orașului, iar luminile de afară se amestecau cu umbrele de pe chipurile celor trei. Armis stătea în picioare, cu pumnii strânși, simțindu-și sângele fierbând, în timp ce privirea lui trecea când la Luca, când la Sin.

– Spune-i, Sin, insistă Luca, vocea lui încărcată de o forță pe care rar o folosea.

– Spune-i, altfel îl pierzi de tot.

Armis se întoarse brusc spre el, ochii lui ciocolatii arzând de furie.

– Ce să îmi spună? întrebă, glasul lui tremurând între urlet și șoaptă.

– Ce se întâmplă aici? De când vă cunoașteți voi doi?

Luca încercă să răspundă, dar cuvintele i se împiedicară în gură.

– Amice…

Dar Armis ridică mâna, cu un gest dur, oprindu-l.

– Nu, Luca! Nu încă o minciună, nu încă o explicație cusută cu ață albă!

Se lăsă într-un scaun, cu capul în mâini, respirând sacadat. Vocea lui, când se ridică, era joasă și tăioasă.

– Am impresia că lumea întreagă e împotriva mea. Voi toți știți ceva ce eu nu știu. Și eu… eu sunt mereu ultimul care află.

Luca își mușcă buza. Îi era greu să spună, dar nu mai putea amâna. Își ridică bărbia și își găsi curajul.

– Cristian l-a angajat pe Sin, nu tatăl tău.

Cuvintele căzură în cameră ca o bombă. Armis ridică brusc capul, iar ochii i se măriră.

– Cristian…?

– Da, confirmă Luca, pufnind cu furie.

– Tatăl tău n-a avut niciun rol aici, decât să-și facă imaginea curată. Să pozeze în tatăl anului pentru presă. Să arate că se ocupă de fiul lui rătăcit. Totul e un paravan. Dar adevărul… adevărul e că fratele tău te-a vrut viu. El a cerut protecția. El l-a pus pe Sin lângă tine.

Sin rămăsese nemișcat, dar fiecare mușchi al lui părea pregătit să înfrunte furtuna. Ochii lui negri priveau drept înainte, iar în tăcerea lui era un adevăr imposibil de negat.

Armis simți cum inima i se frânge într-o mie de bucăți. Durerea îi invadă pieptul și, odată cu ea, o furie nouă, și mai adâncă.

– Nu mai înțeleg nimic… rosti într-un final, vocea lui spartă.

Își trecu mâna prin părul ciufulit, respirând greu. Tatuajele de pe braț îi vibrau odată cu venele umflate. Se simțea trădat, dar mai ales gol. Cristian… fratele lui perfect, cel care niciodată nu greșea, îl tratase ca pe un copil neputincios. Și Sin… Sin, omul pe care îl urâse din prima clipă, nu era omul tatălui său, ci al fratelui lui.

Luca nu mai rezistă. Se apropie și îl prinse de umeri. Îl strânse în brațe, lovindu-l ușor cu palma pe spate, un gest simplu, dar plin de căldură.

– Amice, ascultă-mă. Te vrem în viață. Te vrem bine. Și Sin… oricât ai vrea să-l urăști, vrea același lucru.

Armis rămase în brațele lui Luca câteva clipe, dar privirea lui trecea peste umărul lui, fixându-l pe Sin.

Sin nu se mișcă. Era o statuie de gheață, dar ochii lui ascundeau ceva. Nu triumf, nu ironie, ci poate o urmă de oboseală, de tăcere apăsată de promisiuni.

– Doar ascultă, continuă Luca, eliberându-l încet.

– Dă-ți șansa asta. Poate că Sin e zidul ăla pe care îl urăști, dar e zidul dintre tine și lumea care vrea să te distrugă.

Armis își mușcă buza, încercând să-și înăbușe lacrimile. Nu voia să plângă. Nu în fața lor. Nu în fața lui Sin. Dar fiecare cuvânt rostit îi apăsa rana.

Se ridică brusc, încordat, și începu să meargă prin cameră.

– Cristian m-a pus sub pază ca pe un copil. Nici măcar nu m-a întrebat!

– Te iubește, spuse Luca, calm, dar ferm.

– Mă sufocă! urlă Armis.

Se opri brusc, respirând greu. Camera părea că se micșorează, pereții se apropiau. Într-un colț, Sin rămânea același: nemișcat, impasibil, dar de neclintit.

– Nu trebuie să înțelegi totul acum, adăugă Luca, încercând să îndulcească tensiunea.

– Dar trebuie să înțelegi ceva: nu ești singur.

Armis închise ochii o clipă. În mintea lui răsuna vocea tatălui, rece și dură: „Nu te respect, Armis. Viața ta e un dezastru.” Și, în contrast, vocea lui Luca: „Te vrem în viață.”

Își deschise ochii din nou, privindu-l pe Sin. Îi venea să-l lovească, să-l alunge, să-l distrugă. Și totuși, în adâncul ființei, știa că fără el, azi n-ar fi fost aici.

– Bine, spuse încet, aproape șoptit.

– Voi asculta. Dar nu promit că o să fie ușor.

Luca zâmbi, ușor, cu un fel de ușurare.

– Nici nu vrem să fie ușor. Vrem doar să fie.

În cameră rămase din nou tăcerea. Dar de data asta, nu mai era o lamă rece. Era o tăcere grea, încărcată de promisiuni nespuse, de răni deschise și de un drum care abia începea.

Cuvintele lui Luca răsunaseră în apartament ca o condamnare și o eliberare deopotrivă. Armis nu replicase. Îl privise lung, cu ochii plini de întrebări și răni, apoi își lăsase bărbia să cadă și rostise, cu voce joasă, dar fermă:

– Du-mă înapoi la cabană.

Și Sin îl dusese. Fără întrebări, fără explicații.

Pe tot parcursul drumului, Armis rămăsese mut, lipit de geamul mașinii. Orașul se scurgea pe lângă el ca un vis pierdut, dar el nu mai întorcea privirea. Sin, la volan, era la fel de tăcut. Între ei nu exista nici măcar un cuvânt, doar respirația lor și zgomotul constant al motorului.

La cabană, zilele se scurseseră la fel de monotone. Armis asculta tot. Sin îi spunea să facă exercițiile, le făcea. Îi întindea ceaiul fierbinte, îl bea. Îi cerea să iasă afară pentru mers, ieșea. Dar chipul lui rămânea gol, privirea stinsă. Era ca o umbră care repeta mișcări, fără suflet, fără foc.

Două săptămâni trecuseră astfel. Două săptămâni în care Sin îl urmărise fără să comenteze, cu aceeași privire de piatră, dar în ochii lui se citea un adevăr crud: Armis nu mai lupta, iar tăcerea lui era mai periculoasă decât orice revoltă.

Apoi veni acea dimineață.

Soarele abia răsărise peste munți, iar zăpada sclipea ca o mare de diamante. Camera lui Armis era încă întunecată, căldura focului abia atinsese pereții. Stătea culcat, cu spatele spre fereastră, când auzi un glas vesel, aproape străin:

– Hei, hai trezirea! E atât de frumos afară!

Ochii lui se deschiseră automat. Nedumerirea îi înăbuși orice cuvânt. Se întoarse încet și îi văzu. Emil, cu zâmbetul larg, stând lângă pat. Rafe, sprijinit de perete, cu privirea ironică, dar plină de căldură. Și Luca, liniștit, cu brațele încrucișate, zâmbind din colțul camerei.

– Woaa, amice, arăți super bine, spuse Rafe, ridicând sprâncenele.

Armis clipi, incapabil să răspundă. Era pentru prima dată, după atâtea zile, când cineva îi vorbea altfel decât cu ordine.

– Eu am adus chitara, anunță Emil cu un entuziasm molipsitor și, fără să aștepte, se aruncă pe el, îmbrățișându-l cu toată forța.

– Mi-a fost dor de tine, Armis!

Armis rămase încordat câteva secunde, apoi brațele lui se ridicară, ezitante, și îl strânseră înapoi. Ochii lui, până atunci goi, se umeziră. Nu era pregătit pentru căldura aceea, dar ea îl invadase fără să ceară voie.

Luca rămase la locul lui, privind scena. Zâmbetul lui era liniștit, dar în ochii lui se citea o grijă profundă, aceea a unui frate care vedea cât de mult fusese rupt omul din fața lui.

– Avem acest weekend împreună, spuse el, simplu, dar cu o greutate aparte, privind direct în ochii lui Armis.

Cuvintele plutiră prin cameră ca o promisiune. Pentru prima dată după mult timp, Armis simți că aerul nu-l mai sufoca. Se lăsă pe spate, cu Emil încă lipit de el, Rafe râzând încet și Luca privindu-l cu acea blândețe rară.

În spatele lor, pe hol, o siluetă neagră se zări o clipă. Sin. Stătea nemișcat, ca întotdeauna, dar în ochii lui se reflecta ceva nou: liniștea că, pentru câteva clipe, Armis nu mai era doar o umbră. Era viu