Numele mamei
Focul din șemineul uriaș trosnea încet, aruncând umbre calde pe pereții din piatră ai bibliotecii ascunse.
Îmbrățișarea dintre Eli și Ella se domolise, dar mâinile lor rămâneau unite, ca și cum refuzau să piardă legătura regăsită.
Aven rămase aproape, cu inima strânsă, lăsându-și privirea să alunece de la chipul Ellei la cel al lui Vall.
— Vreau să vă spun tot… rosti Ella, iar glasul ei, deși blând, părea să zguduie pereții.
— Tot ce ne-a fost ascuns. Tot ce a fost șters. Tot ce… a fost făcut să uitați.
Eli o privi nedumerit, dar cu un fior în ochi.
Aven înlemni, simțind cum o parte din mintea lui începea să tremure.
Ella făcu un pas înapoi și își lăsă mâinile pe lângă corp.
— Nu ați cerut niciodată să fiți ceea ce sunteți, începu ea.
— Puterile voastre nu s-au născut din alegere. A fost un act forțat. O invocare. O legătură artificială cu elementele lumii și cu spiritele vechi. Și nu a fost făcută de zei.
O pauză.
— Nici de destin.
Îl privi pe Eli în ochi.
— A fost făcută… de mama voastră.
Tăcere.
Eli clipi încet.
Aven tresări.
Vall rămase nemișcat, dar cu o urmă de regret în ochi.
Ella continuă.
— Era o vrăjitoare. Nu doar puternică. Devenise obsedată de putere. Voia controlul absolut și v-a făcut pe voi, copiii ei, baza perfectă. V-a crescut nu cu iubire, ci cu scop. Să deveniți arma perfectă. Și nu doar voi… mai erau și alți acoliți. Dar voi… voi erați inima puterii.
Eli făcu un pas înapoi.
— Nu… nu cred asta.
— Ascultă-mă până la capăt, spuse Ella.
— Spiritele bune ale vremii au intervenit. Voi erați o armă a distrugerii în masă. Au rupt ciclul. Au blestemat-o pe ea… și pe voi. V-au făcut nemuritori. Dar într-un fel cumplit. Să renașteți o dată la douăzeci și patru de ani. Să o opriți. Să uitați răul. Să deveniți ceea ce erați meniți să fiți… divi și buni. Din nou și din nou. Să fiți pedeapsa ei și lumina noastră.
Ochii lui Aven se lărgiră.
— Am vise… murmură el.
— Vise în care mă prăbușesc cu voi în sânge, în noapte… și în jurul nostru sunt sute de cadavre. Poate mii…
Ella încuviință.
— Acelea sunt amintiri. Fragmentele pe care magia v-a permis să le purtați între vieți. Să uitați partea urâtă… dar nu de tot.
Eli tremura.
— Vrei să spui că suntem niște păpuși într-un ciclu fără sfârșit? Că suntem asasinii perfecți?
Vall interveni pentru prima dată.
— Nu sunteți păpuși. Și nici asasini.
— Dar sunteți ancorați. Legați de ea. Ea încă poate avea putere asupra voastră.
Toți se întoarseră spre el.
— De aceea am dispărut, continuă Vall.
— Am căutat adevărul. Și soluția.
— Soluția la ce? întrebă Aven.
— La cum să rupem legătura. Ca voi să aveți, pentru prima dată, viața voastră. Nu ciclul. Nu blestemul. Nu moartea și renașterea. Libertatea.
Ella îi privi pe fiecare în parte.
— Dar să rupeți legătura înseamnă să o înfruntați. Nu doar ca pe o vrăjitoare… ci ca pe mama voastră. Cea care v-a dat viață… și v-a condamnat să o trăiți mereu pentru ea.
Confruntarea
Silueta se materializă complet.
Zâmbetul ei era frumos. Letal.
— Fiii mei… rosti ea.
Damon nu spuse nimic.
Kai simți frigul în oase.
Noah rămase nemișcat.
— Fiii mei… V-am căutat sute de ani, dragii mei…
Damon ridică mâna.
Ea se opri.
— De ce l-ai răpit pe Noah? întrebă Kai.
Zâmbetul ei nu se clinti.
— Oh, dragule… dar n-am făcut eu asta.
— Lumea asta găzduiește răul. Eu am venit să vă salvez. Să vă eliberez de blestem. Sunt mama voastră. Cum aș putea să vă fac rău?
Noah făcu un pas înainte.
Ochii lui deveniseră reci.
— Avem amintiri blocate. Dar știm o parte din adevăr.
Privirea lui o tăia.
— Și în toate acele amintiri… tu nu ești personajul bun, mamă.
Ea nu clipi.
— Am învățat, continuă Noah,
— să trăim în goluri. Fără trecut. Fără rădăcini. Fără mame.
Damon păși lângă el.
— Și cred că acum știu de ce.
Kai se alătură.
— Ne-ai înghețat libertatea. Ne-ai furat nașterea. Ne-ai scris caracterele cu mâna ta și ai numit asta dragoste.
Femeia își duse mâna la inimă teatral.
— Cum puteți spune asta despre mine? Eu…
Damon o întrerupse.
— Tu ești doar un ecou din ce ai fost. Iar noi suntem mai mult decât ai vrut vreodată să fim.
Noah făcu încă un pas.
— Pentru prima dată… suntem împreună. Nu ca arme. Nu ca pioni. Ci ca frați.
Kai șopti:
— Și nu ne mai e frică de tine.
Aerul se schimbă.
Puterea lor nu mai venea din blestem.
Ci din legătura dintre ei.
Femeia începu să râdă.
— Sunteți amuzanți.
— Dar tot ce sunteți… îmi datorați mie. Sângele vostru și puterea voastră sunt legate de mine. Sunteți ai mei. Pe eternitate.
Noah se așeză în fața ei.
— Poate că ne-ai legat. Poate că ne-ai modelat.
Ochii lui ardeau.
— Dar dacă atingi un singur fir din Riven…
O pauză.
— …jur că te ucid pe loc, mamă.
Pentru prima dată, în ochii ei apăru o fisură.
Nu-i mai controla.
Frații erau un zid.
Riven — focul nou din lanțul lor.
Iar ea… o mamă lipsită de iubire, care îi privea pentru prima dată nu ca pe arme, ci ca pe inamicii ei.
